Suspendarea presedintelui. Consecinte II (de Doc)
Cum am spus, avem doua categorii de conecinte ale suspendarii presedintelui. Unele care tin de politica partizana, consecinte imediate, evidente si relativ minore; celelalte, la nivel institutional, care nu sunt imediate, nu sunt deloc la fel de evidente, insa sunt mult mai serioase.
Dar pentru a putea discuta astfel de consecinte (si eventuale masuri care ar trebui luate), trebuie sa facem un efort si sa eliminam din dezbatere un factor care e irelevant dar ar putea s-o perturbe serios, ma refer la ocupantii actuali, si vremelnici, ai acestor institutii.
Din acest punct de vedere, discutam doar de Presedinte, de Parlament, de Curtea Constitutionala ca institutii in general si in perspectiva, nu discutam de Basescu, Iliescu sau Vida.
Pentru cine a ajuns mai tarziu in dezbatere, contextul e urmatorul: Legea noastra fundamentala spune ca presedintele poate fi suspendat pentru fapte grave prin care incalca Constitutia. Procesul presupune un aviz al Curtii Constitutionale, care este insa consultativ, decizia finala apartine Parlamentului.
Procedura a fost aplicata in litera impotriva presedintelui Basescu, acuzatia de suspendare a primit aviz negativ de la Curte, judecatorii apreciind ca nu sunt substantiate in ea incalcari ale Constitutiei, parlamentul a ignorat acest aviz si a decis suspendarea.
Ah, de fapt nu l-a ignorat in totalitate. Liderul coalitiei majoritare a spus ca el ar fi determinat de un santaj asupra judecatorilor. Trebuie spuse doua cuvinte despre fumigena asta mizerabila.
Primul este ca de fapt Curtea a luat decizia aceasta cu mult timp in urma, in sensul ca in avizul dat pe 5 aprilie nu a facut decat sa-si respecte propria-i jurisprudenta, decizii anterioare cat se poate de categorice.
Iar Constitutia nu e un text ezoteric, lipsa dintre acuzatiile formulate de PSD a vreuneia care sa fie temeinica este un fapt obiectiv, o constatare care se poate face independent de decizia judecatorilor.
Al doilea cuvant care trebuie spus, ca tot veni vorba de acuzatiile formulate, e ca presedintele era acuzat de incalcarea a independentei justitiei, mai precis a Curtii Constitutionale, motivul fiind ca spusese despre o decizie a Curtii ca este in dispret fata de interesul national.
Cum s-ar putea caracteriza, luand o asemenea motivatie ca reper, gestul de a acuza judecatorii ca au luat o decizie in urma unui santaj? E drept ca in fata unor asemenea exemple de iresponsabilitate cum au dat Geoana si coalitia, a le cere sa fie macar coerenti in declaratii este pe deplin inutil.
–––––––––––––––––––––––––––
Revenind la ce spuneam mai sus, daca procedura a respectat fidel Constitutia, atunci care este problema? De ce anume este acuzata majoritatea care a decis in acest parlament? Pai de vreme ce suspendarea trebuie decisa doar pe motivul incalcarii Constitutiei, cei 322 de parlamentari (de fapt sefii lor, procesul din parlament a fost doar o formalitate irelevanta) ar fi trebuit fie sa respecte
avizul Curtii, fie sa demonstreze, presupunand ca ar fi avut posibilitatea, ca e netemeinic. N-au facut nici una nici alta, in schimb au votat suspendarea cu argumentul ca pot s-o faca, sau ca, citez, e dreptul lor sa decida, echivaland astfel cele doua expresii.
Avem aici o ambiguitate. La intrebarea “Poate parlamentul sa ia o astfel de decizie?”, asa cum a luat saptamana trecuta, raspunsul este da si nu. Ambiguitatea asta nu vine, ca altele, din Constitutie. Vine din vocabular.
Limba romana foloseste termenul “poate” acolo unde engleza, de exemplu, are doi termeni cu intelesuri foarte diferite, “may” si “can”. Primul arata o permisiune, aprobarea sau legitimtatea unei anumite actiuni. Al doilea se refera strict la abilitatea sau capacitatea de a o face. Noi traducem ambele cu “poate”.
Ca sa dau un exemplu banal legat de aceasta diferenta. Una este cand parintii le spun copiilor ca nu pot sa manance prea multa ciocolata, in sensul ca ei nu le permit s-o faca. In acelasi timp, e cu totul altceva cand aceeasi parinti constata ca, in sensul de a fi in stare, odraslele lor chiar pot manca ciocolata pana li se face rau.
Negatia din prima propozitie este cat se poate de compatibila cu afirmatia dintr-a doua. Sigur, copilul poate considera ca cele doua tipuri de “a putea” sunt echivalente, lui nu i se poate cere responsabilitate, e mic iar ciocolata e buna.
Dar vai de el si de parintele care l-ar lasa sa creada ca daca “poate” face ceva in sensul ca nimeni nu-l poate impiedica, atunci “poate” s-o faca si in sensul ca face ceva bine.
Or, exact asta este pretentia iresponsabila parlamentarilor, ca puterea lor de a lua o decizie si indreptatirea deciziei respective reprezinta unul si acelasi lucru. Poate exprimarea cea mai clara a situatiei la care s-a ajuns e in raspunsul pe care l-a dat Curtea Constitutionala la contestatia, respinsa, a presedintelui.
Judecatorii nu au luat in discutie argumentele oferite acolo, nu au decis ca presedintele are sau nu dreptate in afirmatiile sale. Nu au facut decat sa constatate, temeinic, ca in Constitutie nu exista nicio cale de atac la decizia de suspendare.
–––––––––––––––––––––––––––
Asta e prima consecinta extrem de grava la nivel institutional, faptul ca s-a creat un precedent prin care s-a pus semnul egal intre cei doi termeni, si s-a spus ca daca o decizie poate fi luata, daca impotriva ei nu exista nicio cale de atac, atunci inseamna si ca este indreptatita.
Iar jurnalistii care spun ca acest fapt e normal au acelasi nivel de raspundere ca politicienii care se fac vinovati de el.
Asta pentru ca intre “nu exista de jure nicio cale de atac” (cum avem aici) si “nu exista de facto nicio cale de atac” (caz in care intreaga constitutie e litera moarta, inlocuita cu politica fortei si a faptului implinit) este o diferenta proababil mult prea subtila ca sa fie foarte clara pentru publicul larg.
Iar electoratul e ultima linie de aparare, in conditiile in care elita politica dovedeste ca nu e mai responsabila decat un copil care se indoapa pe ascuns cu dulciuri.
Si chiar daca alegatorii ar detecta diferenta de principiu, intre cele doua situatii nu exista oricum o separare foarte clara si fara echivoc. Din contra, exista o zona gri, o zona in care, pe baza aceluiasi precedent, se pot face abuzuri uriase. Un exemplu imediat, si clasic: durata mandatelor.
Constitutia spune foarte categoric ca sunt de 4 ani, respectiv 5 pentru presedinte; insa permite, la fel de explicit, prelungirea lor in cazul situatiei de urgenta. Similar cu articolul privind suspendarea, e clar care este noima acestei prevederi constitutionale, conditiile in care amanarea alegerilor este indreptatita.
Insa odata ce am stabilit prin precedent ca posibilitatea si indreptatirea e unul si acelasi lucru, noima asta nu mai conteaza, nu? Constitutia stabileste doar procedura, cine ce poate face: presedintele decreteaza starea de urgenta, solicitand Parlamentului incuviintarea in termen de cinci zile.
Deci un presedinte si un parlament in acord isi pot prelungi sine die mandatul printr-o astfel de procedura, perfect constitutionala, impotriva careia nu exista nicio cale de atac. Si nici macar intelegerea lor nu e necesara. Daca parlamentul vrea asta insa presedintele se opune, atunci parlamentul poate (nu-i asa?) sa-l suspende si sa-l inlocuiasca cu unul mai intelegator.
Presedintele poate face si el acelasi lucru, impiedicand (legal, prin puterile oferite de starea de urgenta) atingerea cvorumului in parlament, fara de care institutia nu poate lua nici o hotarare.
In tot acest scenariu autoritatile respective iau decizii strict in conformitate cu prerogativele lor legale si constitutionale, decizii care nu pot fi in nici un fel atacate, si cu toate astea rezultatul este efectiv o dictatura. Dar noua ni se tot spune, de politicieni si de jurnalisti fara minte, ca ar trebui sa aplaudam un astfel de proces “perfect democratic”.
INTERVIURILE HotNews.ro