Există o scenă extraordinară povestită de Ion Vianu în Amor intellectualis, o scenă la care mă întorc obsesiv ori de câte ori încerc să înțeleg relația complicată dintre România și identitatea romă. În câteva secunde de furie, orgoliu și luciditate, ea reușește să spună mai mult decât zeci de rapoarte, strategii guvernamentale sau conferințe despre incluziune.
La Capșa, în Bucureștiul interbelic, Dan Barbilian – marele matematician și poet cunoscut drept Ion Barbu – este provocat într-o discuție despre originile sale.
Cineva îi contestă identitatea de rom și îi spune că, de fapt, ar fi armean. Barbilian se ridică brusc, lovește cu bastonul și răspunde aproape violent: „Am venit aici ca rob, cu cuceritorii!”.
Este un moment de mândrie exprimată cu năduf.
Este unul dintre acele momente rare în care un om refuză complet dreptul societății de a-i stabili identitatea.
Ion Barbu nu încearcă să explice, nu încearcă să devină mai acceptabil, nu atenuează nimic. Pur și simplu refuză ca altcineva să decidă cine este. Astăzi, scena aceea pare aproape imposibilă.
Despre Ilie Dumitrescu
Am urmărit recent un videoclip în care Pompiliu Popescu, fostul medic al echipei naționale de fotbal, vorbea despre Ilie Dumitrescu și despre o dificultate aproape invizibilă pe care marele fotbalist a dus-o toată tinerețea.
Medicul naționale povestea că Dumitrescu „a avut o luptă internă a lui, o luptă întreagă a tinereții cu el însuși ca să își schimbe condiția” și că „condiția lui de rom a atârnat foarte greu în mentalitatea lui de a o schimba, de a o nega, de a deveni mereu altceva”.
Dumitrescu a fost unul dintre marii fotbaliști ai Generației de Aur. A jucat la Steaua, la Tottenham Hotspur, la West Ham United. A marcat contra Argentinei după, probabil, cea mai frumoasă fază de joc colectiv din istoria fotbalului nostru.
Și, totuși, ani de zile, el a luptat cu ceea ce povestea Pompiliu Popescu, cu o condiție care e parte a umanului, nu vreo vinovăție.
Există multe alte exemple de mari personalități. Unele dintre ele le voi relata în acest articol.
Să revenim însă un pic la cazul lui Ilie Dumitrescu.
Încă o dată: vorbim despre unul dintre cei mai mari fotbaliști care au existat vreodată de România. Un om care a jucat finala de la Steaua, apoi în Premiere League, un jucător ofensiv care a marcat la Campionatul Mondial, care a făcut parte din generația ce a produs una dintre puținele forme de mândrie colectivă autentică într-o Românie ieșită confuz și violent din comunism.
Și totuși, în spatele acelui succes public exista o luptă tăcută cu propria identitate, cu propria origine și cu propriul loc, într-o societate care îi accepta performanța, dar nu era întotdeauna pregătită să accepte complet omul.
Un episod cu sociologul Nicolae Gheorghe
Ascultându-l pe Pompiliu Popescu, m-am gândit imediat la Barbilian și la sociologul Nicolae Gheorghe.
Pare forțat să îi legi pe toți trei – un poet avangardist, un sociolog-activist și un mare fotbalist – dar între ei există aceeași poveste românească despre identitate, reușită și prețul social al diferenței.
Fiecare a reacționat altfel în fața aceleiași presiuni: Barbilian ridica bastonul, Dumitrescu ducea lupta în interior și încerca să devină „altceva”, iar Nicolae Gheorghe transforma întrebarea identitară într-o obsesie intelectuală și politică pe care a purtat-o până la sfârșitul vieții.
Poate că nimeni nu a descris mai bine această tensiune decât chiar Nicolae Gheorghe, atunci când spunea: „Prima dată când am aflat că sunt țigan a fost când cineva mi-a spus asta”.
Imaginați-vă cum e să auzi „bă, tu ești țigan!”. În această propoziție aparent simplă există aproape întreaga dramă a identității rome în România: faptul că, de multe ori, identitatea nu este trăită mai întâi ca apartenență, ci ca etichetă socială venită din exterior.
Mai târziu, Gheorghe avea să formuleze poate una dintre cele mai dure întrebări despre condiția romă: „De ce primul care hotărăște că el este țigan este un altul, și nu el?”.
Succesul care nu șterge nimic
Toți acești oameni – Barbilian, Dumitrescu, Nicolae Gheorghe – au răspuns, în fond, aceleiași presiuni sociale. Pentru foarte mulți romi care reușesc, succesul nu elimină stigmatul. Nu îl distruge. Doar îl rafinează și îl mută din zona brutală a insultei directe într-o zonă mai sofisticată și mai greu de demonstrat: suspiciune permanente, evaluăre continuă, sentimentul că trebuie să fii întotdeauna puțin mai bun decât ceilalți pentru a primi același nivel minim de acceptare.
Întrebarea nu mai este astăzi „bă, de ce ești tu țigan?”, cum îl întreba un necunoscut pe tânărul Nicolae Gheorghe în anii ’60.
Astăzi, întrebarea este mai elegantă, mai discretă și mai bine ascunsă social. Dar sensul rămâne aproape identic: cât de mult din cine ești poate fi acceptat fără să deranjeze?
România acceptă relativ ușor romul excepțional – sportivul genial, artistul exotic, muzicianul spectaculos, actorul pitoresc.
Ceea ce continuă să producă anxietate este romul de fiecare zi, care nu mai cere admirație sau exotizare, ci egalitate simplă și normalitate instituțională. Este inginerul, șoferul, profesorul, muncitorul, ministrul, medicul, judecătorul care nu vrea să fie tolerat ca excepție, ci recunoscut ca egal.
Nimeni nu alege cum se naște. Alege ceea ce devine. În măsura în care îi este permis.
Dar pentru un rom în România, cu toate prejudecățile sedimentate și cu toate condițiile socio-economice moștenite, drumul spre performanță presupune un efort cel puțin dublu față de cel al unui nerom cu același punct de plecare (sau, cel puțin, acesta este un crez pe care l-am auzit des în rândul comunităților de romi). Nu pentru că romii ar fi mai puțin capabili, ci pentru că sistemul îi pune să alerge cu greutăți la picioare pe o pistă pe care alții o parcurg relativ liber. Aceasta este, în termeni simpli, definiția inechității sociale.
569.000 de cetățeni români și-au declarat identitatea de romi
Nimic nu spune mai bine această anxietate colectivă decât diferența enormă dintre recensământ și realitate. Oficial, aproximativ 569.000 de persoane și-au declarat etnia romă în 2021. Neoficial, estimările Consiliului Europei și ale Băncii Mondiale vorbesc constant despre 1,5 până la 2 milioane de romi în România.
Diferența aceasta nu este statistică. Este profund sociologică, psihologică și politică.
Sute de mii de oameni aleg în mod conștient să nu existe oficial ca romi.
Nu pentru că nu știu cine sunt, ci pentru că știu foarte bine ce poate produce această asumare. Au învățat-o din familie, din școală, din cartier, din privirile celorlalți și din toate acele mecanisme mici de disciplinare socială care circulă de generații în familiile rome: nu spune că ești rom, vorbește corect, nu atrage atenția, fii mai bun decât ceilalți dacă vrei să fii acceptat.
Nicolae Gheorghe vorbea exact despre această tensiune atunci când spunea că romii „jonglează cu identitățile”, încercând permanent să găsească un echilibru între asumare și supraviețuire socială.
Barbilian ridica bastonul la Capșa acum aproape un secol. Ilie Dumitrescu își petrecea tinerețea încercând să își schimbe condiția. Nicolae Gheorghe își transforma identitatea într-o întrebare fără răspuns definitiv. În 2021, sute de mii de oameni aleg tăcerea statistică. Între toate aceste momente stă, de fapt, întreaga istorie a eșecului nostru colectiv de a construi o relație normală cu identitatea romă.
„Reprezentarea politică romă a rămas adesea captivă într-o combinație toxică”
Pentru imaginea publică a romilor nu sunt responsabili doar rasismul majoritar și stereotipurile istorice. Sunt responsabili și o parte dintre cei care pretind că îi reprezintă.
În ultimele decenii, reprezentarea politică romă a rămas adesea captivă într-o combinație toxică de clientelism, victimizare și mediocritate politică.
Lideri compromiși de scandaluri penale, discursuri primitive sau reflexe feudale au vorbit simbolic în numele unei comunități întregi. Dar nu au combatut stereotipurile despre romi, ci dimpotrivă, le-au confirmat și consolidat prin fiecare apariție publică.
De aici vine ruptura despre care se vorbește foarte puțin: mulți romi educați și integrați profesional nu mai vor să fie asociați cu această reprezentare. Nu pentru că își neagă identitatea, ci pentru că refuză caricaturizarea ei.
În mod paradoxal, unii aleg invizibilitatea identitară tocmai pentru că nu se regăsesc nici în imaginea produsă de majoritate, nici în cea produsă de cei care pretind că îi reprezintă în Parlamentul României. Împăunarea reprezentării romilor cu un mandat de parlamentar pe viață pe locuri rezervate nu contribuie la progres. Dimpotrivă, e un ingredient cheie pentru resemnare.
Nicolae Gheorghe avertiza încă din ultimii ani ai vieții că mișcarea romă riscă să devină captivă într-o „industrie a victimizării”, în care „mizerabilismul” produce mai multă legitimitate decât construcția de comunități autonome și lideri credibili.
De aceea mă întorc mereu la Ion Barbu
Identitatea romă continuă să fie negociată în România între rușine, spectacol și folos electoral. Iar soluția nu vine nici doar din schimbarea majorității, nici doar din schimbarea reprezentării politice rome. Vine din amândouă simultan – și presupune un tip de curaj pe care nu l-am văzut încă asumat colectiv nici dintr-o parte, nici din cealaltă.
Barbilian ridica bastonul la Capșa nu doar din orgoliu sau furie, ci pentru că refuza instinctiv ca altcineva să îi definească identitatea, să i-o explice, să i-o administreze sau să i-o reducă la o caricatură acceptabilă social.
Poate că România va deveni cu adevărat o societate matură în ziua în care un om va putea spune simplu că este rom fără să transforme asta nici în spectacol, nici în rușine și nici în strategie de supraviețuire socială. Fără să ridice bastonul ca să fie crezut și fără să tacă de frică să nu fie pedepsit.
