Televiziunea între sărutul princiar şi fiola cu sânge papal

N-a existat televiziune generalistă sau de ştiri din lume care să fi ignorat două evenimente care au produs o imensă emoţie populară în Săptămâna Luminată: nunta din familia regală britanică şi beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea. Nici nu se putea altfel, din moment ce scenariul lor a fost gândit şi produs cu gândul la impactul mediatic şi mai ales elaborat pentru a se transmite prin intermediul televiziunii şi Internetului. Sofisticate proiecte de PR au adus în atenţia lumii globalizate două din cele mai vechi instituţii: monarhia şi Vaticanul. Nici instituţiile, suspectate adesea de anacronism, n-au ratat oportunitatea de a-şi consuma potenţialul spectacular şi de a transmite un mesaj de modernizare şi adecvare la cerinţele secolului. Secretul rochiei de mireasă a viitoarei ducese de Cambridge, Kate Midleton, momentul mult aşteptat al sărutului mirilor în balconul Palatului Buckingam, unde publicul a fost răsplătit cu un bis, dilema caleaşcă versus automobil decapotabil, ieşirea-surpriză a cuplului după cununie în piaţa publică pentru un tur cu baloane şi zdrăngănele legate de maşină în bună tradiţie americană, deci în răspărul protocolului regal, toate au fost potrivite astfel încât să corespundă show-ului mediatic aşteptat.

Londra şi Vaticanul invadate de presă au devenit locul transmisiilor fluviu, cu studiouri şi ecrane uriaşe instalate peste tot, cu numeroşi reporteri, cameramani, fotografi dotaţi cu adevărate „tunuri” foto, relatând neobosit fiecare moment al protocolului regal sau pe cel religios din faţa Catedralei Sfântul Petru, explicând fiece detaliu al costumaţiei, al personajelor şi al ceremoniei pentru a oferi publicului senzaţia că participă, că este acolo, că nu lipseşte de la marile întâmplări ale lumii.

Acest „reality-show” exacerbat care subminează valorile clasice ale ştirilor fiindcă acaparează atenţia oamenilor fără să aibă un impact asupra existenţei lor, consacră transformarea vieţii private în bun de consum, aşa cum anunţaseră cu decenii în urmă teoreticienii post-postmodernismului şi instaurarea culturii divertismentului. Televiziunea devine referinţa principală de existenţă, conduitele sociale pot fi influenţate de aceasta, şi, mai mult, ea oferă standardele de utilzat în viaţa cotidiană. Cum altfel ar putea fi justificată „prezentarea” unei fiole cu sângele Papei Ioan Paul al II-lea tocmai la beatificare, într-un moment care invocă sacralitate, duh şi nu trup, spiritualizare, decât prin presiunea vizualului, a nevoii de spectacol, în faţa unei mulţimi de un milion de oameni care ştiu prea puţin despre tradiţia relicvelor? McKibben acuza dealtfel televiziunea de absenţa sentimentului istoriei şi de amnezia pe care o produce în conştiinţa publică, instalând proiecţia în locul realului, emoţia în locul raţiunii, fragmentariul în locul sintezei.

Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro