Tensiuni militare în Marea Azov. Risc de război Ucraina-Rusia sau doar pre-campanie electorală?

Puncte cheie:

• Marea Azov este un „diverticul” nordic al Mării Negre, separat de aceasta din urmă prin Strâmtoarea Kerch;
• Mărginită de Rusia la est şi nord-est, de Ucraina la vest şi nord-vest şi de confiscata Crimee la sud-vest, respectiv de Strâmtoarea Kerch şi Marea Neagră la sud, Marea Azov pare astăzi o scenă brusc valorizată geopolitic, economic şi strategic, cu încărcătură militară în creştere de la o zi la alta, reflectând fidel încordarea dintre Ucraina şi Rusia, dar şi încercările timide de soluţionare diplomatică din partea Naţiunilor Unite (se vorbeşte de misiune internaţională de observatori), probabil sortite eşecului;
• Până mai ieri ignorată de lumea politică internaţională, Marea Azov arată în prezent ca o (foarte posibilă) nouă sursă de conflict deschis în Estul Europei, şi ca un teatru de operaţiuni în care Rusia îşi aduce vase suplimentare dinspre Marea Caspică şi îşi consolidează accelerat prezenţa militară navală, iar Ucraina răspunde, la rândul ei, prin masarea unor trupe la sud de faimosul oraş-port Mariupol, oraş pe care separatiştii ruşi din Donbas îl cuceriseră iniţial în 2014, dar care a fost eliberat ulterior de trupele guvernamentale şi a devenit aproape un simbol al rezistenţei Ucrainei în faţa expansiunii ruseşti în Estul Europei;
• În 2015, Rusia a început construcţia podului la Kerch, peste strâmtoare, care să lege peninsula Crimeea, anexată în martie 2014, de Rusia continentală, pentru a nu rămâne dependentă de aprovizionarea terestră exclusiv pe teritoriul ucrainean. În luna mai anul acesta, primele camioane ruseşti traversau podul lung de 19 kilometri şi cu înalţimea maximă de 33 metri (se pare, o problemă pentru navele de transport foarte mari), urmând ca anul viitor să fie inaugurat şi traficul feroviar;
• Pe 17 septembrie a.c., Ucraina a denunţat Tratatul de prietenie şi colaborare cu Rusia, semnat în 1997, iar de atunci situaţia în Marea Azov a devenit din ce în ce mai agitată;
• Şeful Statului Major ucrainean a declarat că Ucraina are nevoie de o bază militară la Marea Azov, pentru a face faţă ameninţărilor tot mai mari ale Rusiei;
• Pe 31 martie 2019 vor avea loc alegeri prezidenţiale în Ucraina, în pregătirea cărora preşedintele Petro Poroşenko, deşi încă nu şi-a anunţat oficial candidatura, va trebui să se confrunte curând nu numai cu ceilalţi contracandidaţi anunţaţi (inclusiv cu Iulia Timoşenko, aflată se pare într-o oarecare creştere electorală), ci mai ales cu evaluarea dură a propriilor sale promisiuni din 2014, printre care figura recuperarea Crimeei în maxim doi ani şi integrarea europeană şi euro-atlantică a Ucrainei;
• În lipsa unor rezultate concrete în sensul îndeplinirii promisiunilor pe baza cărora şi-a obţinut primul mandat (indiferent cât de obiective vor fi fost cauzele eşecurilor sale), este foarte probabil ca Petro Poroşenko să încerce o linie dură pe tema Mării Azov, pentru a se profila electoral ca un lider ferm, care nu mai este dispus să facă niciun fel de concesii Rusiei, atunci când în joc sunt interesele strategice ale Ucrainei;
• Zis, dar greu de făcut. Marea Azov este într-adevăr foarte importantă pentru Ucraina, aşa cum este şi pentru Rusia, dar construcţia podului peste Strâmtoarea Kerch se spune că scade destul de mult din semnificaţia comercială şi strategică a portului Mariupol, aflat în administrarea Ucrainei. Pe de altă parte, nu este clar dacă Ucraina va denunţa şi Acordul din 2003 cu Rusia, prin care Marea Azov era considerată de ambele părţi „o mare internă, folosită în comun”;
• Dacă denunţă Acordul din 2003 şi apelează la dreptul internaţional maritim, Ucraina va avea dreptul la 12 mile de ape teritoriale lângă ţărmul său şi ar putea cere Rusiei să se îndepărteze de Mariupol, dar va lăsa practic în mâinile Rusiei cea mai mare parte a Mării Azov, în special zona cea mai sensibilă, fiindcă este greu de crezut că Ucraina va putea să-şi impună „apele teritoriale” în largul Crimeei şi al strâmtorii Kerch, pe care oricum nu le controlează;
• Este mai mult decât interesant ce poziţii vor avea cele două Mari Puteri occidentale cu care Ucraina colaborează, respectiv Uniunea Europeană şi Statele Unite. Ceva mă face să cred că poziţiile vor fi diferite, la Bruxelles şi Washington, cu UE încercând să evite conflictul Ucraina-Rusia şi cu preşedintele Trump apărând zgomotos cauza Ucrainei, poate chiar mergând până la a propune aliaţilor europeni invitarea Ucrainei în NATO, aşa cum a făcut Bush la Bucureşti în aprilie 2008, fiind refuzat atunci de Franţa şi Germania.

*

În 2003, Ucraina şi Rusia au semnat un Acord asupra folosirii Mării Azov în comun, ca„historical internal waters”.Nemaifiind alte state riverane interesate, puteau astfel evita să apeleze la regimul reglementărilor din dreptul internaţional maritim şi să nu facă delimitarea „apelor teritoriale”. Părea să nu fie nicio problemă.

După Revoluţia pro-occidentală din EuroMaidan, alungarea fostului preşedinte pro-rus Viktor Ianukovici de la conducerea Ucrainei şi confiscarea Crimeei în martie 2014 de către Putin, ca pedeapsă pentru rebeliunea şi obrăznicia fratelui mai mic, lucrurile s-au complicat însă. Rusia are o putere militară şi economică mai mare decât a Ucrainei şi a putut să fructifice în favoarea sa situaţia geopolitică şi resursele de care dispune. Construind podul de la Kerch, Rusia are mai puţină nevoie de accesul la portul Mariupol iar aprovizionarea şi comunicarea cu peninsula Crimeea nu mai depinde aproape deloc de trecerea pe teritoriul Ucrainei.

Pe de altă parte, Ucraina vede cum beneficiile reciproce ale acelui acord, privite dinspre Kiev, sunt tot mai mici, autorităţile guvernamentale nemaiputând administra şi folosi apele din jurul Crimeei, din strâmtoarea Kerch şi tot mai puţin Marea Azov în ansamblu, înţesată de vase militare ruseşti. Trupele şi artileria aduse pe mal, la Mariupol şi pe toată coasta ucraineană până spre sud, la limita cu Crimeea, nu dau niciun fel de garanţii ucrainenilor că sunt în siguranţă. Prezenţa navală masivă a Rusiei a determinat înalţii oficiali militari ai Ucrainei să sugereze că Ucraina ar avea nevoie de obază militară la Marea Azov, pentru a se putea apăra[1].Practic, Rusia a înghesuit Ucraina la ţărm şi a dislocat-o aproape total din Marea Azov,pe care şi-a adjudecat-o ca pe (exact, ştiţi bine idiomul, de acum mai bine de un deceniu) „lac rusesc”.

Dar aspectele politice ale situaţiei, legate de configurarea puterii din Ucraina şi de sistemul relaţiilor regionale şi poate chiar transatlantice, sunt cel puţin la fel de importante ca mişcările de trupe şi vase de pe Marea Azov. Şi, cele mai importante dintre toate, alegerile prezidenţiale din martie 2019 şi parlamentare din octombrie 2019 vor hotărî ce fel de politică va duce Kievul în următorii ani, faţă de Rusia şi faţă de celelalte state din regiune, faţă de Uniunea Europeană şi Statele Unite. Nu ne este indiferent nici nouă, aici în România, şi probabil nici celor din Republica Moldova.

Ucrainenii sunt un popor frustrat (au motive temeinice pentru asta) şi un proiect statal neîmplinit, rămas pe dinafara spaţiilor mai mult sau mai puţin integrate de la Vest şi de la Est, cu promisiuni neonorate din toate părţile, cu nenumărate vulnerabilităţi şi neputinţe interne, politice şi economice, cu spaime faţă de ruşi şi faţă de orice fel de minorităţi, cu datorii şi dependenţe masive de Rusia şi de Occident, cu dezamăgiri repetate provenite chiar dinspre cei care fuseseră învestiţi cu mari speranţe, în 2005 şi 2014, pe de o parte, respectiv în 2010, pe de altă parte. N-a mers nici cu unii, nici cu ceilalţi. Un preşedinte a fugit noaptea peste graniţă la ruşi, următorul şi-a depus banii în paradisul fiscal din Panama, ca să nu plătească taxe în statul pe care îl conduce, iar cei de mai înainte (un preşedinte înalt şi bine făcut şi un premier cu cosiţe, cândva prieteni) au sfârşit politic prin a se părui între ei, nimicind idealurile „revoluţionare” europene, spre amuzamentul mediilor pro-ruse de la sfârşitul deceniului trecut.

Acum, vine vremea evaluării electorale a unui preşedinte pro-occidental bun vorbitor de engleză şi rusofob atât cât trebuie pe plan local, magnat al industriei ciocolatei, care a spulberat scena electorală în 2014 cu promisiunea că va rezova rapid marile probleme ale Ucrainei, începând cu pierderea Crimeei şi lipsa de perspectivă privind aderarea la Uniunea Europeană.Fireşte, n-a rezolvat niciuna dintre aceste mari probleme. Nu spunem că altcineva le-ar fi rezolvat sau că erau rezolvabile.Poate că pur şi simplu nu există soluţii la pierderea Crimeei şi la neintegrarea europeană a Ucrainei şi putem admite că nu e aici vina lui Poroşenko, căci lucrurile acestea nu au depins şi nu depind de el.Dar la fel de adevărat este că a promis rezolvarea lor şi datorită acelor promisiuni a obţinut mandatul de preşedinte.Iar responsabilitatea acestor promisiuni îi revine, chiar şi într-o democraţie începătoare.

Acesta este motivul pentru care putem să credem că Poroşenko va fi tentat să meargă în următoarele luni pe „linia dură” în politica externă. Iar Rusia este subiectul etern în Ucraina. De ce ar face-o? Pentru a contracara ceea ce se mai poate contracara din atacurile competitorilor săi şi din ascensiunea naţionaliştilor şi chiar a facţiunilor de extremă-dreapta. În prezent,Poroşenko este cotat cu circa 8% suport electoral, iar Iulia Timoşenko şi partidul ei sunt în frunte, cu circa 17%.Ne putem însă imagina fragmentarea, volatilitatea şi incertitudinile din spectrul politic ucrainean, dacă primul clasat are sub 20%.

Dar o nouă criză ruso-ucraineană ar putea reconfirma şi clivajele SUA-UE.Aflat înaintea alegerilor de la jumătatea mandatului, preşedintele Trump ar putea susţine foarte vocal cauza Ucrainei, cu atât mai mult cu câtar împuşca patru iepuri dintr-un foc: apropierea comunităţii şi lobby-ului ucrainean puternic din America de Nord, o săgeată spre Putin, pentru a mai degaja din suspiciunile blatului electoral din 2016, o altă săgeată către Uniunea Europeană (Germania şi Franţa), pentru a arăta că nu îndrăznesc să supere Rusia şi că blocul european este slab şi nu face nimic pentru partenerii din est, şi în al patrulea rând o nouă posibilă vânzare de armament către Ucraina.

La rândul ei,Uniunea Europeană s-ar putea vedea înghesuită într-un nou conflict pentru care nu are soluţii care să-i justifice pretenţia de actor global, amintind de ineficienţa sancţiunilor împotriva Rusiei, din ultimii patru ani, şi de fragilitatea Acordurilor Minsk I şi Minsk II din 2015, care nu au făcut mai mult decât să genereze un nou „conflict îngheţat” pe harta Europei de Est, în fond favorabil strategiei de creare a „zonei tampon” pe care o dezvoltă demult preşedintele Putin în regiune.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro