„The Mandalorian and Grogu”. Ce mi-a plăcut la noul film Star Wars, despre care un critic american spune că e „bun să adormi la el”

Când scriu aceste rânduri, tocmai am terminat de citit o cronică nimicitoare publicată în „The Atlantic” despre primul film Star Wars lansat în ultimii șapte ani, „The Mandalorian and Grogu”, numit de autorul ei o peliculă Star Wars la care să adormi. Tot ce pot să vă spun e că mie mi-a plăcut. Iar de adormit, nu am adormit nici pe departe. 

În cel mai nou film al francizei, regizorul și scenaristul Jon Favreu are de atins niște așteptări mari, multe dintre ele create de el însuși. În serialul „The Mandalorian”, de pe Dinsey+, Favreau și Dave Filoni au fost cei care au dat formă și consistență unei lumi niciodată arătate în filmele originale Star Wars și eroului său fascinant: vânătorul de recompense Din Djarin – Mando, cum îi spun fanii. După ce am urmărit toate cele trei sezoane ale serialului și l-am întâlnit pe Mando și în „The Book of Boba Fett”, filmul nu m-a dezamăgit, în ciuda unor oportunități pe care le ratează. 

„The Mandalorian and Grogu” (cu Pedro Pascal și Sigourney Weaver) este o experiență captivantă cu accentele adorabile și pline de umor aduse de Grogu, copilul din specia lui Yoda, care are o conexiune puternică cu Forța. Și pentru că vorbim de momente de umor, nu trebuie să-i dăm uitării pe prietenii lui Grogu, anzellanii, micii mecanici pricepuți din universul Star Wars.

Un mare merit al producției sunt efectele speciale: am văzut filmul în 3D și m-am simțit când ca într-un montagnes russes, când ca într-un simulator de zbor, când în misiune terestră, cu băieții buni. Scenele de luptă la înălțime, căderile de pe vârful unor munți înzăpeziți și urmăririle în aer sunt antrenante, au meritul că te fac să simți riscul, nu și sperietura, și cred ca nu te-ar lăsa să scrollezi plictisit telefonul nici în varianta 2D. 

Mi-a plăcut să văd cum sunt folosite efectele speciale pentru a comunica și altceva. O simplă schimbare de decor, trecerea înspre o pădure foarte pământeană care te împresoară, te face să simți fără niciun cuvânt vulnerabilitatea lui Mando, purtătorul armurii de beskar, cel mai dur aliaj din Univers, atunci când e rănit de moarte.

Cei bătrâni îi protejează pe cei tineri. Apoi cei tineri îi protejează pe cei bătrâni

Tot în acea pădure, am putut vedea știința creatorilor filmului de a se juca cu simbolurile și de a sublinia creșterea puterii micului Grogu printr-o imagine care amintește de Yoda. 

Este un punct foarte frumos al filmului, de la care pleacă una dintre replicile-cheie rostite de Mando: „Cei bătrâni îi protejează pe cei tineri. Apoi cei tineri îi protejează pe cei bătrâni. Aceasta este calea”. De aici înainte, relația tată-fiu care se naște între mandalorian și Grogu evoluează înspre un parteneriat.

Din Djarin rămâne în continuarea figura paternă, însă nu în termenii de la începutul filmului, când are grijă ca Grogu să își pună centura de siguranță, să nu apese pe butoanele navei și să își păstreze manierele.

Să transmiți emoții fără să-ți arăți fața

Ce a adus special „The Mandalorian” încă de la primul să episod a fost misterul din jurul personajului care are aproape tot timpul fața acoperită. Crescut după un cod strict de Copiii Gărzii, care l-au găsit când era mic, Din Djarin nu are voie să își lase niciodată chipul văzut. 

Momentele în care îi este luată casca sunt de extremă tensiune și cer acțiuni excepționale. Este o mare provocare să joci un rol și poți transmite emoții fără nicio expresie facială, sub un costum greu și privind lumea printr-o fantă, care nu te lasă să vezi mai nimic, după cum a povestit Pedro Pascal în mai multe rânduri. Și totuși actorul reușește să fie credibil, în film, așa cum a făcut-o și în serial, prin voce, respirație, pauze în vorbire, gesturi și postură corporală.  

Mando, un personaj mai complex decât apare în film

După căderea Imperiului, Noua Republică îl angajează pe Din Djarin pentru a-i prinde pe  lorzii războiului. Însă în una dintre misiuni trebuie să facă mai întâi altceva: Din Djarin este trimis de colonelul Ward (Sigourney Weaver)  să îl recupereze pe nepotul conducătorilor huți (Rotta the Hutt, care vorbește cu vocea lui Jeremy Allen White). Totul se complică, Mando trebuie să lupte cu o galerie de monștri și ajunge să înfrunte un dușman neașteptat. Însă problemele adevărate se ivesc ceva mai târziu.

Ce nu reușește filmul să facă este să aducă mai mult pe ecran din complexitatea personalității lui Din Djarin și a lumii sale mandaloriene. Este redus cumva la rolul său de vânător de recompense și figură paternă, însă aceasta nu este imaginea completă. Aș fi vrut să văd mai multe elemente preluate din serial din povestea lui de viață, din povestea armurii și a beskarului, din istoria relației lui cu Grogu. Firele narative ar fi putut să meargă în mai multe direcții, iar unele replici clișeu ar fi putut fi evitate

Însă chiar și așa, filmul este o experiență care merită trăită. Fie și pentru felul în care aduce aproape toată mecanica universului StarWars, ca un muzeu itinerant și viu în care poți intra aproape de casă. Dincolo de orice, e în el ceva care rezistă, o știință a construcției unui univers, care e mereu acolo. La un moment dat, apare un personaj simpatic și anxios, un vânzător de mâncare, implicat în doar o mică parte din acțiune. În pieptul său animat este vocea lui Martin Scorsese.