"Toata viața mea am fost un people pleaser, până am căzut într-o depresie profundă." O poveste despre invidie, rușine, neputință
Sabina are 35 de ani. Când a epuizat toată energia pe care o direcționa ca să le facă celorlalți pe plac, a intrat în depresie și s-a apucat de terapie. Mai târziu, soțul ei a trecut prin ceva asemănător. În timp ce pe ea nimeni nu a înțeles-o, lui toți i-au fost alături. La început s-a bucurat pentru că-l poate sprijini pe soțul ei, însă, în timp, a apărut și altceva: invidia.
„Citesc deseori articolele voastre, dar azi m-am oprit asupra celui despre invidie și am reflectat, m-a ajutat să mă văd cu mai multă compasiune și blândețe și să nu mă judec pentru ceea ce simt.
Toata viața mea am fost un people pleaser (n.r. – persoană care pune nevoile altora înaintea nevoilor proprii, poți citi aici mai multe) până când nu am mai putut și am căzut într-o depresie profundă. Terapia m-a ajutat să înțeleg că doar eu puteam să mă vindec și am început încet-încet să mă descopăr. Despre acele zile îmi amintesc singurătatea și neputința de a schimba ceva, copleșirea și sentimentul că nimeni nu înțelege. Mi-era rușine că vreau să mor având doi copii și o viață aparent împlinită.
Soțul meu îmi zicea deseori că mi s-a urât cu binele, că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru tot ce am, pentru casă, mașină, vacanțe, bani, copii, dar eu uram totul. Nimic din ce aveam nu alesesem eu, ci făcusem doar să se întâmple, pentru că așa e bine.
Într-un final, am realizat că era necesară o lovitură ca asta pentru a mă vedea pe mine și pentru a mă schimba eu, ca viața și relațiile mele să fie diferite și ca să simt că trăiesc, nu doar că am… ceva.
Și, în singurătatea asta, chiar dacă am pierdut job, familie de origine, prieteni, vacanțe, bani, m-am regăsit.
Până când a intrat și soțul meu în depresie. La început, m-am gândit că mă bucur pentru el, și el avea nevoie de o lovitură ca să se poată desprinde de ceea ce, de fapt, era doar imaginea lui și nu sinele lui autentic. M-am bucurat că am putut fi alături de el în acest proces dureros, m-am bucurat că îl pot înțelege și că nu trebuie să facă față singur provocărilor. M-am bucurat când a avut curajul să povestească prietenilor și că nu i-a fost rușine, așa cum mi-a fost mie. M-am bucurat că părinții lui au fost alături de el, nu cum au fost ai mei, care m-au adâncit mai mult în întuneric. M-am bucurat că pot să mă ocup de copii și de treburile casnice, ca el să se poată concentra pe sine. M-am bucurat că mi-am luat încă un job pentru ca el să fie mai relaxat și să nu simtă presiunea de a lucra în starea în care se afla.
INTERVIURILE HotNews.ro