„Toate acestea sunt emoții de viață”. O soluție surprinzătoare pentru reconectarea emoțională între părinți și copii, fără ajutorul ecranelor și a internetului

La masa din bucătărie, două generații stau față în față. Între ele nu e un ecran, ci un pachet de cartonașe: „Care e cea mai mare frică a ta?”, întreabă cineva. Urmează o ezitare, un zâmbet, o poveste. În altă casă, un copil își așteaptă rândul într-un board game, își mușcă buza când pierde și învață să aibă răbdare. Un creator de board games și un psiholog clinician vorbesc pentru HotNews despre un domeniu care, în epoca internetului și a Inteligenței Artificiale, poate părea chiar subversiv: cum ajută jocurile offline la reconectarea emoțională între părinți și copii.  

„Am redescoperit jocul odată cu nașterea băiatului nostru”, spune Alex Zamfir, fondatorul „The Funny Brand”, un proiect de jocuri offline. „Jucându-mă cu el, am înțeles ceea ce tot citisem prin cărți: că limbajul jocului este unul universal și cel mai ușor de înțeles pentru copiii mici. Atunci când ne jucâm, indiferent de vârstă, suntem mai relaxați, mai dispuși la dialog și astfel devin mai ușoare chiar și discuțiile pe subiecte ce pot părea complicate”.

Jocurile create de Alex Zamfir abordează teme pe care mulți părinți le evită: corpul, banii, emoțiile, sexualitatea, eșecul. Nu din provocare gratuită, ci dintr-o constatare simplă: tăcerea nu protejează, ci amplifică.

„Un pod între lumi”

„Există ideea că dacă nu discutăm despre o problemă, ea va dispărea. Dar, de cele mai multe ori, se acutizează”, spune el. În spatele evitării stau rușinea, frica de vulnerabilitate, teama de a fi judecați. Paradoxal, tocmai vulnerabilitatea e cea care apropie, spune Alex.

Într-un joc, însă, presiunea frontală a conversației scade. Întrebarea nu vine ca o interogare, ci ca o invitație. Răspunsul nu e o declarație solemnă, ci o parte dintr-o dinamică ludică. Jocul funcționează, în cuvintele lui Zamfir, „ca un pod între lumi”. 

„’Vrei să ne jucăm?’ este o invitație de a păși pe acest pod. Și odată ajunși amândoi acolo, adult și copil, în această „zonă neutră”, unde regulile care guvernează ni le stabilim noi, putem să ne spunem lucruri și să auzim lucruri pe care altfel, atunci când suntem în lumea copiilor sau în lumea adulților ne este mai complicat să le exprimăm”, completează Alex. 

Atenția fragmentată și ruptura invizibilă

Din cabinetul său, psihologul clinician Sandra O’Connor vede zilnic efectele unei copilării trăite în compania ecranelor. „Atenția fragmentată nu înseamnă doar că un copil sare de la un lucru la altul”, explică ea. „Înseamnă că relația lui cu tine devine întreruptă.”

Copilul răspunde, dar o parte din mintea lui rămâne în altă parte. Lumea reală începe să pară prea lentă. Apar iritabilitatea, renunțarea rapidă, plictiseala constantă. În conflict, reacțiile sunt disproporționate: fie explozie, fie retragere abruptă.

În multe familii, se instalează un tipar: „Discuții multe ca să ajungeți la un acord legat de ecrane, apoi un val emoțional mare când se îndepărtează de ecran, plus o retragere treptată din momentele de conexiune. Adică momentele în care copilul vine singur lângă tine, îți arată ceva, îți povestește, îți cere contact. Părintele ajunge să trăiască senzația că a devenit un fel de polițist al programului”, spune O’Connor. „Copilul ajunge să vadă părintele ca pe omul care îi taie accesul la ceea ce îl liniștește. Și între aceste două senzații se pierde ceva din calitatea atașamentului.”

Tehnologia nu a creat neapărat ruptura, observă și Zamfir, dar a oferit un refugiu comod. „Nu vrea copilul să mănânce, hai să-l momim cu desenul animat preferat. Nu vrem să ne jucăm cu el, dăm drumul la un film. Și tot așa. E mult mai simplu să folosim ecranul ca o soluție pentru diferitele probleme sau provocări, versus să trebuiască să adresăm acele probleme sau provocări, să căutăm soluții”, spune el. 

„Stau cu tine” versus „sunt singur”

Diferența dintre jocul offline și interacțiunea cu ecranul nu este doar una de conținut, ci de structură psihologică.

„Într-un joc sau board game, copilul trebuie să își controleze reacția la impuls (sau să lucreze cu ea), să își respecte rândul, să își amintească reguli, să facă planuri, să înțeleagă emoția în interacțiune cu ceilalți”, explică O’Connor. 

Ecranul, în schimb, oferă stimulare rapidă, personalizată, fără așteptare, fără negociere, fără adaptare la ritmul altuia. Oprirea nu înseamnă doar finalul unei activități, ci întreruperea unui mod de funcționare al sistemului nervos. De aici, intensitatea reacțiilor.

„Jocul offline este valoros pentru că pune copilul într-o relație reală, cu oameni reali, într un timp real. Stai la masă, îți aștepți rândul, respecți reguli, pierzi, câștigi, îți vine să trișezi, îți vine să renunți, te enervezi, revii, negociezi. 

Toate astea sunt emoții de viață, în varianta lor gestionabilă, suficient de inofensive încât să poți lucra cu ele fără să afecteze relația dintre participanți. Board game-ul e special pentru că are structură și, în același timp, lasă loc pentru personalitatea copilului: cum reacționează când pierde, cum reacționează când câștigă, cum cere ajutor când nu înțelege ceva, cum suportă frustrarea, cum își redresează tonul după ce a ridicat vocea, cum revine din nou la stabilitate. 

Aici se formează o parte din maturizarea emoțională, prin repetarea acelor secvențe în care copilul simte ceva intens, își dă seama că poate sta cu acea emoție și răspunde eficient și corect comportamental la emoție (pentru sine și ceilalți)”, adaugă O’Connor.

Mai mult, jocul creează o relație simetrică temporară. „În viața de zi cu zi, părintele decide, corectează, grăbește”, spune O’Connor. „În joc, părintele acceptă regulile, așteaptă, pierde.” Această suspendare a ierarhiei normalizează diferența de rol fără a o anula. Copilul vede un adult stabil chiar și când lucrurile nu ies cum vrea. 

„Și mai face ceva: copilul simte că poate sta cu tine fără să fie evaluat, iar părintele îl vede pe copil într-o versiune mai relaxată, mai autentică, mai disponibilă. Din punctul meu de vedere, aici se recuperează o parte din relația care se erodează atunci când totul devine o luptă pentru limite de timp, obligații și reguli”, mai spune O’Connor. 

„Dacă părintele nu ocupă spațiul conversației, îl vor ocupa alții”

De ce reușesc copiii (și, uneori, adolescenții) să vorbească mai ușor despre lucruri serioase în timp ce se joacă?

„Pentru că nu se simt puși sub reflector”, spune psihologul. Când conversația e însoțită de mișcare, de reguli, de atenție împărțită, tensiunea frontală scade. Rușinea se diluează. Apare spațiul pentru ambiguitate, pentru „nu știu”, pentru glumă.

„Un alt aspect important este că jocul facilitează construcția unui atașament securizat, al unei comunicări sănătoase și complexe între membrii familiei. Mai există și un aspect foarte practic: când mâinile îi sunt ocupate și atenția e împărțită în mai multe direcții în viața reală, scade tensiunea conversației față în față, iar copilul poate vorbi cu mai puțină rușine”, spune ea. 

Alex Zamfir observă același fenomen din experiența jocurilor sale. Subiectele „grele” nu sunt banalizate, ci introduse într-un cadru în care intenția este clară: conectare, nu evaluare. „Jocurile sunt doar instrumente”, subliniază el. „Subiectele serioase necesită la un moment dat o discuție serioasă. Dar e mai ușor să ajungi acolo după ce ai deschis ușa într-o notă de joacă.”

Într-o lume în care informația despre sexualitate, bani sau limite este la „un click distanță”, a evita deliberat aceste teme nu mai este o strategie de protecție. Este, spune Zamfir, o formă de neglijență parentală. Dacă părintele nu ocupă spațiul conversației, îl vor ocupa alții: influenceri, prieteni, necunoscuți. 

„Și poate și de aceea am creat aceste jocuri, pentru că, așa cum spuneam mai sus, în joacă poți spune lucruri pe care altfel ți-ar fi greu să le spui cu voce tare”, adaugă el.

Pot jocurile concura cu algoritmii?

„Nimic nu mai poate concura cu online-ul”, recunoaște realist Zamfir. Online-ul este deja un mod de viață. Întrebarea nu este dacă îl putem elimina, ci cât timp alegem să petrecem acolo și ce facem cu restul.

Sandra O’Connor e mai nuanțată: board game-urile educative pot deveni o alternativă reală doar dacă sunt integrate constant în viața familiei. Dacă apar doar după ceartă, ca substitut al ecranului, vor fi percepute ca pedeapsă mascată.

„Dacă jocul apare constant, într-un moment previzibil, cu un părinte prezent, cu o atmosferă bună, atunci capătă valoare reală și poate să concureze cu ecranul. Noi facem asta aproape în fiecare seară, când nu suntem extrem de obosiți, și folosim cu drag și bucurie inclusiv cardurile lui Alex. Jocul câștigă teren prin relație. Asta este partea pe care mulți părinți o subestimează: nu jocul în sine schimbă ceva, ci felul în care tu ești prezent activ în joc, calm, atent, consecvent, ludic, vesel, disponibil emoțional pentru copil”, spune Sandra O’Connor. 

Adolescenții, deși ancorați în online, nu sunt pierduți pentru joc. Dar alegerea contează. Au nevoie de jocuri inteligente, cu strategie, cu umor, cu decizii reale. Nu intră într-o activitate care miroase a predică. Intră într-una care le respectă autonomia.  

„Și intră și mai ușor în joc, când părintele nu folosește asta ca pretext pentru predici și teoretizare. Pentru mulți adolescenți jocul devine un context în care pot să spună lucruri fără să se simtă ca la interogatoriu: vorbesc despre prieteni, despre bani, despre limite, despre anxietate în timp ce se joacă. De multe ori ajută să fie un joc cu mai mulți participanți, un frate, un prieten, un unchi, pentru că adolescentul are nevoie de un cadru social mai larg decât doi oameni față în față (din care unul e părintele)”,adaugă O’Connor.

Timpul ca alegere, nu ca scuză

Poate cea mai incomodă observație a lui Alex Zamfir este legată de timp. „Nu există ‘n-am timp de joacă’. Există doar ‘n-am chef de joacă’ mascat sub urgența altor lucruri care întotdeauna par mai importante, deși în realitate nu sunt.” 

Afirmația poate stârni rezistență într-o cultură obsedată de productivitate. Dar ea atinge un nerv sensibil: joaca nu este prioritară pentru că nu produce rezultate cuantificabile. Nu aduce note mai bune, nu optimizează nimic. În schimb, creează amintiri, ritualuri, povești comune.

În multe familii, lupta cu ecranul devine centrul relației. Limitarea fără reconstrucție, avertizează O’Connor, produce doar conflicte. 

„Dacă tu ești mereu în ceartă cu copilul pe ecran, copilul va asocia relația cu tensiunea și ecranul cu liniștea. Dacă părintele poate să propună alternative reale și să le susțină în timp, copilul își recâștigă treptat ritmul și disponibilitatea pentru viața offline, iar asta aduce reconectare cu părintele și cu ceilalți, îmbunătățit drastic relația copilului cu părintele și lumea sa. Asta cere o implicare reală și asumată din partea părintelui, adică investiție ca timp și disponibilitate emoțională autentică, nu doar reguli și așteptări”, spune Sandra O’Connor.

În termeni simpli: e important să fii acolo.

Masa de joc ca ultim teritoriu comun

Există ceva profund simbolic în imaginea unei familii adunate în jurul unei mese de joc. Este un spațiu fără notificări, fără scroll infinit, fără recompense instantanee. Este un spațiu al ritmului uman.

Acolo, copilul vede că părintele poate pierde fără să se destrame. Părintele vede că adolescentul poate negocia, poate râde, poate dezvălui o anxietate în timp ce aruncă zarurile sau trage un cartonaș cu o provocare. Emoțiile circulă. Nu sunt editate, nu sunt filtrate, nu sunt însoțite de emoticoane menite să clarifice intenția.

Zamfir observă că nici măcar la telefon nu mai vorbim cu adevărat: preferăm mesajele scrise și emoticoane pentru a preveni interpretările greșite. În jocul față în față, însă, măștile sunt mai greu de purtat. Reacțiile sunt vizibile. Asumarea este inevitabilă, spune el.

Poate că miza nu este să învingem algoritmii, ci să cultivăm spații în care ei nu au acces. Spații în care conexiunea nu este mediată, ci trăită. „Oamenii care vor alege să integreze conexiunile umane autentice în viețile lor vor fi cei mai câștigați și mai fericiți în viitor, aceasta este predicția mea”, spune Alex.

O investiție în viitorul relației părinte-copil sau de orice fel 

Peste zece ani, spune Zamfir, și-ar dori ca jocurile sale să existe încă în format fizic, iar oamenii să știe că, atunci când au nevoie de o repriză de conectare, pot lăsa device-urile deoparte și pot sta față în față cu o altă persoană – și cu sine.

Este, poate, cea mai importantă idee: jocul nu este doar despre copil, ci și despre adult. Despre capacitatea noastră de a coborî din rol, de a renunța la control, de a ne permite vulnerabilitatea.

Într-o epocă în care copiii sunt crescuți de fluxuri personalizate de conținut, iar atenția este fragmentată în bucăți tot mai mici, jocul offline devine un act de rezistență culturală. Nu împotriva tehnologiei, ci împotriva uitării. Uitării faptului că relația se construiește în timp real, că maturizarea emoțională se învață în secvențe repetitive de frustrare și revenire, dar și că vulnerabilitatea apropie mai mult decât performanța.

Și că, uneori, tot ce trebuie să spui pentru a începe reconectarea este: „Vrei să ne jucăm?”

Cine sunt Alex Zamfir și Sandra O’Connor

Alex Zamfir este antreprenor și fondatorul proiectului The Funny Brand. Cunoscut în mediul online și ca „Cel Mai Bun Tată”, el a pornit acest proiect în timpul pandemiei ca o modalitate de a crea jocuri de cărți care să aducă oamenii – familie, prieteni sau parteneri – împreună, să-i facă să râdă, să discute despre lucruri importante (sexualitate, rasism, doliu etc.) sau amuzante și să se cunoască mai bine într-un mod relaxat și distractiv.

Sandra O’Connor este psiholog clinician, cercetător și părinte, dedicat dezvoltării personale și profesionale continue. A absolvit Universitatea Babeș-Bolyai, apoi și-a continuat formarea în SUA la Michigan School of Psychology, Northcentral University, Wayne State University și Schoolcraft College. S-a specializat în terapia de grup sub îndrumarea lui Clark E. Moustakas și Irvin D. Yalom, iar ulterior a obținut doctoratul în medicină comportamentală și psihologia sănătății.