Totalitarismul şi politica la scară umană sau de ce  demnitatea oamenilor nu se poate negocia

Secolul XX a fost, înainte de toate, secolul totalitar. Ingineria utopică s-a servit de crimă şi de planificare spre a imagina un viitor din care trecutul să fie eliminat. Crimele şi barbaria totalitare nu sunt un accident de parcurs şi nu sunt nici efectul unor rătăciri individuale. Ele sunt maniera în care această politică a nemăsurii sângeroase se exercită, strivind  demnitatea umană şi eliminând temeliile libertăţii, scrie profesorul de drept constituțional Ioan Stanomir într-un text publicat de Hotnews.

Departe de a fi un concept datat, totalitarismul este numele unei patologii pe care suntem datori să o descriem. Relativizarea sau uitarea  practicii totalitare este, în era digitală, o tentativă deliberată de a acorda fanatismului şi agenţilor săi ocazia de a se îndrepta, din nou, în contra  comunităţilor de oameni liberi. Epuizarea istorică a totalitarismului este o iluzie funestă. Alianţa dintre ingineria liberticidă şi avansul tehnologic este una dintre ameninţările mortale: China comunistă este chipul de meduză al acestei tiranii terifiante.

În cele din urmă totalitarismul este, prin însăşi natura sa, revoluţionar şi utopic. Ideocratic, spre a reveni la filosofia aroniană, el nu se poate auto-limita şi nu poate fi limitat. Chiar şi atunci când renunţă la răspândirea terorii,  totalitarismul nu se poate imagina decât fondat pe unicitatea unei idei. Monomania sa criminală se hrăneşte din monomania sa intelectuală.

În contra revoluţiei

Pasiunea  totalitară este, aşadar, o pasiune alimentată de mistica revoluţionară: noile dictaturi ale ideii aspiră la întemeierea unei fericiri care să se întemeieze pe  masificarea urii. Organizarea  resentimentului şi canalizarea unui instinct al excluderii sunt  strategiile  la care utopia recurge, spre a se materializa.

Alternativa la acest teribil elan distrugător nu poate fi decât acea politică la scara umană care, refuzând revoluţia şi utopia, îşi propune doar în aparenţă modestul scop de a concilia, prin guvernare limitată, imperfecţiunile individuale. Acolo unde totalitarismul face apel la saltul înainte al crimei de stat, politica la scara umană se întoarce la demnitatea umană şi la centralitatea ei. Personalitatea umană este reperul care nu poate fi ignorat, căci oamenii nu pot fi nici statistici şi nici numere de fişe penale, destinaţi exterminării.

Această politică la scară umană, denunţată de fidelii religiilor totalitare ca una a moderaţiei laşe, este în fapt una a curajului şi a lucidităţii vizionare. Pornind de la fragilitatea şi failibilitatea umană, ea se înscrie pe drumul, delicat şi  discret, al edificării pe durata lungă. Neputând promite raiul, ea oferă oamenilor de pe pământ posibilitatea de a a-şi manifesta liberul arbitru. Responsabilitatea alegerii cade pe umerii lor, iar nu pe cei ai statului atotputernic.

Demnitatea umană, domnia legii şi proprietatea sunt temelia acestei politici la scară umană. Arbitrariul, prin deposedarea de drepturile naturale ale oamenilor, este ceea ce politica la scara umană denunţă: statul care  naţionalizează,reprimă,planifică şi supraveghează este instrumentul de care fanatismul are nevoie, spre a putea masifica  şi lichida comunităţile şi instituţiile intermediare.

Între totalitarism şi politica la scară umană alegerea ţine de un instinct al demnităţii umane. Statul nu poate oferi  mântuire, ci doar sclavie şi servitute. Guvernarea la scară umană ambiţionează să redea omului, iar nu masei informe, poziţia de reper ultim: proprietatea şi libertatea nu pot fi înlocuite de pasiunile resentimentare ale urii şi egalitarismului orb. Totalitarismului nivelator îi putem opune modestia fermă a firescului vieţilor noastre.  

*Text apărut inițial pe Contributors.