Tragedia Colectiv ne-a scindat. Halloweenul ne-a unit prin marketing. VIDEOInterviu Cristina Bogdan

Ieri si azi. 2 ani de la tragedia Colectiv si internationala zi a mortilor (Halloween). I-am luat interviu unui cercetator al mortii ca fenomen cultural.Cristina Bogdan studiaza riturile de trecere.Citeste sa vezi de ce crede Cristina Bogdan ca nu am actionat ca o comunitate, de ce Colectiv ramane ca o rana deschisa. Si fii curios sa vezi explicatia sa privind efectul de Halloween asupra Romaniei.

Reporter: Sunt doi ani de la Colectiv. Cum ti se pare ca am trait tragedia Colectiv? In ce masura am trecut, in ce masura ritualurile s-au pastrat, in ce masura am privit catre aceasta tragedie suficient pentru a invata?

Cristina Bogdan: Cred ca n-am trecut deloc bine si dovada ca n-am trecut este ca n-am actionat ca o comunitate. Chiar daca, aparent, in zilele imediat urmatoare, aveam senzatia ca multi oameni se agita sa faca lucruri pentru familiile celor disparuti sau pentru victime, totusi numarul acelor oameni este foarte mic, raportat la populatia Romaniei. Ce s-a intamplat dupa Colectiv a fost, mai degraba, o scindare a societatii.

Rep.: Cum vezi aceasta scindare?

Cristina Bogdan:Au fost unii care au spus ca da, asta e, si-au meritat soarta pentru ca au mers sa asculte muzica de-nu-stiu-ce-fel, au fost altii care au incercat sa caute tapi ispasitori, sa raspunda la intrebarea “de ce” s-a intamplat tragedia din Colectiv, au fost familiile celor care au ramas, poate, cu handicap pe viata, sau ale celor morti. Dar noi nu am actionat ca o comunitate, si de aceea intamplarea tragica ramane ca o rana deschisa, pentru ca noi nu am inchis corect aceasta poveste, nu am inteles, nu ne-am asumat pana la capat ceea ce s-a intamplat.

Rep.: Vina?

Cristina Bogdan:In povestea asta, Colectiv, trebuia sa fie o vina colectiva, o responsabilitate colectiva, trebuia sa fie o asumare colectiva. Or nu a fost decat o bucatelire a societatii si mai puternica, sigur, s-a profitat si la nivel politic de aceasta situatie. Se vede astazi, la doi ani distanta, discursurile sunt destul de asemanatoare, cele mai puternice si mai cutremuratoare sunt ale celor care au supravietuit, dar si acolo sunt foarte multe diferente: sunt unii care nu mai vor sa-si aminteasca, vor sa stearga din memorie acele zile in care au fost profund traumatizati, sunt altii care vor sa vorbeasca despre ce s-a intamplat si despre suferinta, pentru ca isi imagineaza ca, in felul acesta, onoreaza memoria celor care nu mai sunt sau incearca sa faca ceva ca sa nu se mai intample vreodata genul acesta de tragedie, sunt apoi justitiarii, cei care vor sa se ajunga la o anumita dreptate. Suntem scindati. Cred ca nu am reusit nici sa intelegem pana la capat ce s-a intamplat, nici sa iertam, nici sa ne doara pana la capat.

Rep.: Comunitatile traditionale ar fi reactionat altfel. Trecutul ar fi reactionat altfel?

Cristina Bogdan:Macar la nivel formal ar fi reactionat altfel. Nu stim exact. Noi nu putem povesti ce se intampla in comunitatile traditionale decat pe baza gesturilor, a practicilor vizibile. Nu stim ce era cu adevarat in interiorul oamenilor. Nu stim emotiile lor, cum se raportau ei la un anumit fenomen. Practicile colective aratau insa mai multa solidaritate. Parea ca tot satul e acolo, prezent, indiferent de atitudinea pe care o avusesera membrii lui, de-a lungul vietii, fata de defunct. Parea ca se strang in jurul familiei indurerate in asa fel incat sa-i aduca un soi de confort. Era un alt tip de sentiment, macar la nivelul practicilor exterioare. Acum nici practicile exterioare nu ne-au arat solidaritate. Iar discursurile cu atat mai putin.

Rep.: Mi-am adus aminte de Zorba. Cam asa ai descris lucrurile. Moartea Bubulinei asa s-a petrecut, intr-o forfota in care toata lumea a venit sa ciuguleasca cate ceva si au lasat-o absolut singura.

Cristina Bogdan:Zorba are o gandire cumva individualista, pentru ca Zorba insusi spune undeva, in romanul lui Kazantzakis, ca atunci cand o sa moara Zorba, ce ma mai intereseaza pe mine ce o sa se intample cu lumea, pentru ca atunci cand moare Zorba moare intreaga lume zorbeasca. Eul meu, tot ceea ce am adunat, tot ceea ce am fost ca entitate dispare, ce ma mai intereseaza cum o sa arate lumea dupa? Nu e o gandire comunitara, traditionala.

Rep.: Cu toate astea, are grija de Bubulina, e singurul din comunitate.

Cristina Bogdan:Da, e un anumit tip de emotie pe care o traieste personajul si care se rasfrange in gesturile si atitudinile lui.

Rep.: Nu mai traim moartea ca pe vremuri, o traim pe net, ceea ce pare ca nu ne atinge foarte tare. Moartea „nu ne mai omoara”, o alungam. Ceea ce nu se intampla pe vremuri, comunitatea pastra un fel de memorie a mortii.

Cristina Bogdan: Memoria se pastreaza si astazi. Antropologii si sociologii anglo-saxoni vorbesc despre faptul ca astazi, in societatile occidentale, incercam sa construim o biografie durabila a defunctului, ne straduim sa-l pastram alaturi de noi prin toate povestile, imaginile, intamplarile, obiectele pe care le avem de la el si pe care, in interiorul familiei, sigur, intr-un grup mai restrans decat odinioara, in comunitate, incercam sa le transmitem mai departe, in asa fel incat memoria lui sa se pastreze. Omul ramane, totusi, o fiinta pastratoare de morti. Are nevoie sa-si aminteasca de cei care nu mai sunt.

Rep.: Consideri ca mijloacele noastre de acum sunt mult mai bune pentru memorizarea defunctului, a trecutului?

Cristina Bogdan:Nu stiu daca sunt mult mai bune, sunt altele, cu siguranta. Presupun si alte strategii de pastrare a memoriei. S-ar putea ca memoria sa se pastreze mai bine pe suporturile actuale. Nu stim insa daca asta ne spune ceva mai adanc despre relatia cu defunctul. Trebuie sa avem si o oarecare distanta in timp ca sa putem vorbi despre lucrurile acestea. Totusi, povestea cu mutarea mortii in online e de data recenta. De 10 – 15, maxim 20 de ani. Avem nevoie de o perioada mai indelungata pentru a putea analiza ce se intampla. Avem de mii de ani resturi, urme ale celor care nu mai sunt, pastrate ca obiecte, ca artefacte. Aceasta poveste cu stocarea in mediul online e foarte noua, inca nu s-a ajuns la niste date foarte clare. Ce cred eu e ca omul are nevoie sa pastreze memoria mortilor, sa-si aminteasca, pentru ca in momentul in care ne-am imbolnavi de Alzheimer la nivel cultural, colectiv, cu siguranta s-ar intampla un fenomen foarte grav, care ne-ar pune pe ganduri si ar trebui sa ne rasuceasca, cumva. Ar insemna ca ne pierdem foarte mult din ereditatea noastra sociala, culturala. Ar insemna ca ar trebui, la fiecare generatie, sa redescoperim lucrurile pe care generatia anterioara le-a invatat. Sper din toata inima ca nu se va intampla lucrul acesta.

Rep.: Ce inseamna tot ritualul, de la priveghi, apoi dusul la groapa, pomana. Cum era perceput in acele vremuri de comunitate, ce intelegea, ce invata, cum se pregatea pentru ritual?

Cristina Bogdan:Ritualul funerar este cel mai amplu tip de ritual de trecere. De altfel, Arnold Van Gennep isi incepe cartea, “Rituri de trecere” vorbind despre ritualul funerar. Contine foarte multe tipuri de practici, de gesturi, de traditii, de obiceiuri care difera de la o zona la alta, dar care au un miez comun. Este acea idee ca atunci cand moare cineva in lumea traditionala, adica intr-o comunitate bine sudata, el iese cumva din comunitate, iar comunitatea intra intr-o perioada de destramare, intr-un timp haotic. Este importanta respectarea corecta a riturilor funerare pentru ca defunctul sa intre in comunitatea mortilor, iar comunitatea viilor sa revina la normal, la firesc.

Rep.: Spalatul mainilor dupa cimitir?

Cristina Bogdan:Ei isi spala mainile nu numai dintr-o ratiune igienica, este un gest care marcheaza o separare a lumilor. “Mortii cu mortii si viii cu viii”. Grupul comunitar trebuie sa se refaca dupa ce dispare unul dintre membrii lui. Exista multe forme de pastrare in comunitate a celui care a murit. Exista si credinta ca un copil care se naste in aceeasi zi cu cel care a murit preia simbolic unele dintre caracteristicile lui.

Rep.: Ce e moartea unui individ?

Cristina Bogdan:Individul nu era o fiinta singura, izolata, intr-o comunitate, iar iesirea lui afecta intreaga comunitate, asa cum intrarea lui afecta intreaga comunitate. Existau foarte multe elemente ale riturilor de trecere (si multe s-au pastrat ca atare).

Rep.: Priveghiul?

Cristina Bogdan: Priveghiulsau chiar inainte de priveghi, omul muribund pe patul de moarte, de la care veneau sa-si ceara iertare oamenii apropiati, iar el, la randul lui, isi cerea iertare de la ei. Le lasa dispozitiile testamentare, acea “lasare cu limba de moarte”, care avea un caracter chiar mai puternic decat au, astazi, testamentele scrise, atacate frecvent in justitie. Era o incercare de a-si regla conturile cu lumea de aici pentru a putea sa se pregateasca pentru calatoria spre lumea de dincolo. Priveghiul era, iarasi, o forma de reunire a intregii comunitati in jurul defunctului si o forma de rememorare a ceea ce insemnase el in viata comunitara. Sigur, era si o forma de a-ti lua ramas bun de la cel mort, era si un mod de a-i insoti sufletul in cele trei zile in care se credea ca el inca se afla pe Pamant. Dar era si o forma de a reface sociabilitatile si solidaritatile locale, in jurul defunctului.

Rep.: Dupa inmormantare?

Cristina Bogdan: După,urmau riturile care-l ajutau pe defunct sa se integreze, sa faca acea calatorie spre lumea de dincolo, sa se agrege corect la lumea de dincolo. Dintre aceste rituri, la romani era (si este inca!) foarte importanta pomana. Pomana revine in relatarile calatorilor straini care sunt adesea socati de dorinta romanilor de a da foarte multe lucruri de pomana, de a face mese fastuoase, unii scriu ca romanii erau in stare sa-si jertfeasca pana si ultima vaca din gospodarie, doar pentru a fi convinsi ca “au insotit” cum se cuvine sufletul defunctului pe lumea cealalta. Exista, deci, aceasta practica de a face acte caritabile pentru sufletul celui mort.

Rep.: Cum e a da de pomana inca din timpul vietii?

Cristina Bogdan: Da,exista la romani sau la comunitatile de aromani si care se practica din mai multe ratiuni; poate pentru ca unii sunt prea batrani si se gandesc ca nu mai au urmasi si nu mai are cine sa le faca pomana. Pe de alta parte, pentru ca vor sa vada cu ochii lor, au aceasta nevoie a tangibilitatii, sa simti ca ai fost acolo, ca s-a facut totul asa cum “trebuie”, asa cum “au prins”, asa cum a fost randuiala, asa incat sa poate muri linistiti, impacati, ca totul e reglementat cum isi doresc ei, cum stiu ca “se face”. Oamenii batrani din comunitatile traditionale, cand se apropiau de batranete, isi strangeau toate cele necesare pomenii, se pregateau in fel si chip, se gandeau chiar cu ce vor fi imbracati atunci cand vor fi asezati in cosciug, se gandeau ce se va da de pomana dintre lucrurile lor. Erau un fel de regizori ai propriilor morti. Ceea ce astazi nu se mai intalmpla.

Rep.: Astazi?

Cristina Bogdan:Astazi incercam sa nu-i spunem muribundului ca e pe moarte, vrem sa prelungim ideea de speranta, de gandire pozitiva, si atunci omul pana in ultimul moment nu este el cel care decide ce se va intampla dupa ce va muri. Desi sunt si astazi carti despre oameni care au fost constienti de boala lor, de regula bolnavi de cancer, in faza terminala, care afirma explicit ca au scris pentru ca au vrut sa lase o urma, mai ales pentru familie, pentru copiii lor pe care nu aveau sa-i mai vada crescand. Au vrut sa ramana cumva langa ei, prin aceste lucruri scrise.

Rep.: Ritualurile erau si leac de frica.

Cristina Bogdan:: Erau si leac de frica, oamenii isi mai alungau frica si prin diverse jocuri, la priveghi, prin anumite zone, mai ales in Vrancea, se practica si jocul cu masti, unele dintre jocuri erau chiar licentioase. Era o forma de eliberare, pentru ca, totusi, moartea sperie. Cand vezi un om mort te gandesti, inevitabil, la propria moarte. Se vorbeste foarte mult si despre legatura dintre moarte si sexualitate. Atunci cand oamenii constientizeaza mai acut moartea simt mai tare nevoia sa isi manifeste impulsurile sexuale. De pilda, in perioadele cu razboaie indelungate se simte acest lucru: e un fel de compensare a vietii, viata trebuie sa iasa la suprafata, in momentul in care moartea e foarte prezenta.

Rep.: Frica, mereu frica. Facem lucruri cu sens din frica sau pur si simplu pentru a lasa altora mostenire?

Cristina Bogdan:Asta imi aminteste de o chestie foarte faina pe care o spunea Woody Allen: “Nu mi-e frica de moarte, dar n-as vrea sa fiu acolo cand o sa se intample”. Cine spune ca nu-i e frica de moarte, fie e inconstient, fie traieste intr-o dimensiune pe care nu multi dintre noi o pot intelege. Ne e frica de moarte, pentru ca e un teritoriu total necunoscut. Constientizam ca vom muri din momentul in care devenim constienti de fiinta noastra. Dar, desi se tot moare de cateva mii de anii incoace, nu se stie nimic precis despre ce se intampla dupa moarte. Sunt tot felul de presupuneri. Sunt povestiri ale celor care au fost in moarte clinica. Sunt apoi incercarile religiei sau ale filozofiei de a ne obisnui cu gandul mortii. Dar nu se stie nimic cu adevarat.

Rep: De ce?

Cristina Bogdan:Pentru ca moartea e o experienta unica. De aceea, ne sperie. In viata suntem obisnuiti cu experiente repetate: iubim de mai multe ori, mancam si dormim in fiecare zi, invatam in diferite perioade ale vietii. Suntem obisnuiti sa repetam experientele si sa incercam sa gasim o varianta mai buna a lor.

Rep.: Nu putem sa imbunatatim moartea.

Cristina Bogdan:Nu putem. Dar putem sa imbunatatim viata. Ar trebui sa ne gandim mai mult la moarte din perspectiva vietii. Ar trebuie sa avem privirea atintita catre final, dar acest final sa ne rasuceasca, sa ne intoarca catre viata. Asta ne poate da o atitudine foarte hedonista, sa traim din plin viata, sa ne bucuram cat mai mult de ea, pentru ca, “asta e”, se sfarseste, sau altfel, sa avem o atitudine mai ascetica, sa ne pregatim pentru moarte si sa ne invatam lectia inca din viata asta. Acum depinde si de religia in care ne plasam. Sunt religii in care moartea nu e decat intrarea intr-un sir lung de alte si alte existente. Un ciclu de metempsihoze. Acolo lucrurile sunt mai ciudate din punctul meu de vedere, pentru ca moartea e o experienta repetata, si atunci nici n-ar trebui sa ma sperie atat de mult. Daca am posibilitatea sa repet, probabil ca o sa pot invata mai multe in viata urmatoare decat in aceasta. Insa pentru crestini moartea e un fel de trambulina care te trece dincolo. Abia atunci se vede cum ai trait. Se spune ca atunci cand mori vezi in fata ochilor un fel de defilare a intregii vieti. Probabil ca atunci poti sa judeci cu adevarat, intr-o fractiune de secunda, cand timpul se dilate la maximum, ce a fost bun si ce a fost rau in existenta ta. Ce a avut sens si rod si ce nu. Din pacate, nu mai poti sa schimbi atunci mersul lucrurilor.

Rep.: Avem mari morti, mari nume. In ce masura stiu despre moarte cei care scriu despre moarte?

Cristina Bogdan:Asta cu “avem mari morti” imi aminteste de ce spunea Jules Renard: “Cei care au scris cel mai bine despre moarte au murit”. Este adevarat.

Rep.: Cine a-nceput discutia despre moarte, dintre cercetatorii moderni?

Cristina Bogdan:Philippe Ariès. El a murit. Este interesant ca atunci cand a propus unei edituri franceze o carte despre moarte, care nu continea in titlul cuvantul “moarte”, ci era vorba despre atitudinile populatiilor franceze in fata vietii incepand cu secolul al XVIII-lea, cartea a fost respinsa, in ’48, cu mentiunea ca este un subiect care nu intereseaza pe nimeni. In anii ’60, moartea a inceput sa devina un subiect la moda in Occident, au aparut multe lucrari de istoria mentalitatilor despre moarte, iar Ariès a spus, amuzant, ca ar trebui sa-si alature si el vocea corului thanatologilor, iesind din clandestinitate, desi el fusese primul care se gandise la acest subiect.

Rep.: Ce scrii cand scrii despre moarte, in fapt?

Cristina Bogdan:Sunt multe personaje interesante care au scris despre moarte. De pilda, Vladimir Jankélévitch, cu al sau “Tratat despre moarte”. Sau autori care sunt inca viata, precum Edgar Morin sau Michel Vovelle. Asta nu ma asigura insa ca au inteles mai mult despre moarte. Cand scrii despre moarte intelegi mai mult despre felul in care “se traieste” moartea in interiorul unei comunitati. Cercetatorii inteleg mai mult despre rituri de trecere, despre practici, gesturi, atitudini, comportamente, sensibilitati. Au inteles mai multe despre fenomenele care inconjoara moartea, nu chiar despre moarte. Repet, este o experienta unica si irepetabila. Nu ai cum s-o intelegi decat traind-o. Ma intorc la Jankélévitch care spunea limpede ca moartea si constiinta sunt ca fazele unui comutator. Cand ma gandesc la moarte, sunt inca viu. Daca mor, nu ma mai gandesc la moarte sau nu mai pot vorbi despre moarte. Sunt in aceasta situatie in care vreau sa cunosc moartea, dar nu o pot cunoste decat, eventual, omorandu-ma.

Rep.: E cazul lui Nicolae Minovici.

Cristina Bogdan: Da, care a incercat sa se spanzure de mai multe ori, ca sa vada ce simt oamenii care aleg aceasta forma de suicid. Sigur, nu voia sa finalizeze actul, voia doar sa vada care sunt starile fiziologice si psihice prin care trece un astfel de personaj. Da, nu avem cum s-o traim. E frustrant, cumva, pentru ca daca am avea cum s-o traim, am intelege, probabil, mult mai bine cum sa ne traim viata.

Rep.: Cat de pregatita esti pentru moarte?

Cristina Bogdan:M-au intrebat de multe ori studentii mei daca faptul ca scriu despre acest subiect si merg pe teren in cautarea reprezentarilor iconografice ale mortii, ma face sa fiu mai senina in fata sfarsitului. Raspunsul este categoric nu. Repet, este o distanta mare intre ceea ce stim si ceea ce traim. E foarte greu sa transformam stiinta in fiinta. Stim, intelegem, – si oricum intelegerea aceasta este, si ea, limitata – vedem anumite lucruri, incercam sa ni le reprezentam, totusi, moartea ramane o imagine. E o imagine, nu este o realitate, pana in momentul in care n-o s-o traiesc, pot sa vorbesc doar despre imaginea mortii. Pot sa asist la inmormantari, pot sa vad reprezentari iconografice, pot sa citesc despre ritualuri funerare din intreaga lume, dar asta nu ma face sa fiu mai aproape de propria moarte. Mai aproape de propria moarte ma face sa fiu timpul prin care trec, fiecare zi care se aduna e, de fapt, ca un clopotel care suna undeva: vezi ca esti cu un pas mai aproape de linia de sfarsit.

VIDEO interviul:

Rep.: Care sunt frescele – ai vazut multe – care te-au impresionat, care ti-au pus probleme, care au fost altfel, anapoda?

Cristina Bogdan:Depinde din ce spatiu cultural. Daca ma gandesc la spatiul occidental, sigur ca sunt cele cu Dansurile Macabre, pentru ca sunt o defilare de personaje, te socheaza si prin dimensiunea cantitativa, vezi acolo o intreaga societate care este supusa constrangerii nivelatoare a mortii. Fiecare categoria sociala intra in aceasta hora a sfarsitului, volens nolens, si trebuie sa se supuna imperativului mortii.

Rep.: Romania?

Cristina Bogdan:Daca m-as gandi la spatiul romanesc, cred ca ma impresioneaza dimensiunea populara a reprezentarilor macabre. Sunt imagini care nu fac parte din marea arta, de altfel, bisericile pe care au fost pictate se inscriu intr-un patrimoniu pe care eu il numesc secund, nu e patrimoniul acela care sa-i intereseze, in primul rand, pe istoricii de arta. Nu sunt nici ctitorii domnesti, nici boieresti, de regula sunt biserici care sunt inaltate de vatafi de plai sau de obsti statesti, undeva intre 1750 si 1850. Sunt imagini pictate de zugravi destul de naivi. Modul lor de a-si reprezenta moartea se situeaza undeva intre tragic si comic. Exact ca-n mentalitatea romaneasca.

Rep.: Suntem ca-n basmele romanesti care contin imaginea mortii.

Cristina Bogdan: Da.E un fel de reprezentare a mortii care nici sa nu te sperie pana la capat, nici sa nu-ti starneasca hohote de ras, cumva, s-o accepti asa, “mai ca vrei, mai ca nu vrei”, sau, eventual, sa incerci s-o trimiti catre altcineva. Romanii au povestea asta, avem multe reprezentari cu Batranul si Moartea. Deznodamantul este acesta: ti-ai chemat moartea, dar cand ea apare, incerci sa o redirectionezi catre un alt personaj, pentru ca te inspaimanta.

Rep.: “Sa moara si capra vecinului”.

Cristina Bogdan:Sau: mai bine sa moara chiar vecinul, decat sa mor eu. N-as sti acum sa aleg o fresca anume. Dar imi plac foarte mult reprezentarile din Arges si din Valcea. Sunt zonele pe care le-am colindat cel mai mult. Au si multe reprezentari ale mortii. Imi place si sentimentul de comunitate de cercetatori care le-a vazut, pentru ca atunci cand am plecat in cercetare, citisem anumite lucrari si am vazut biserici pe care, in anii ’30-’40, le vazusera Maria Golescu si Victor Bratulescu, in anii ’70-’80, Radu Creteanu sau Andrei Paleologu, s.a.m.d. E un fel de privire-palimpsest. Ma uit la ce a mai ramas, pe urmele a ceea ce-au vazut ei, si confrunt cu ceea ce descopar eu astazi. De multe ori imaginile sunt refacute si nu mai seamana cu fotografiile pe care le dadeau ei.

Rep.: E un joc continuu cu moartea.

Cristina Bogdan:Ea isi schimba chipul in iconografie, pentru ca nici privirea cu care o privim noi astazi nu mai e aceeasi. In studiile interbelice, sau chiar in studiile din anii ’80, cercetatorii sunt uimiti de fiecare data cand gasesc o biserica unde exista si o reprezentare a mortii, in legatura cu faptul ca oamenii din zona cred ca este singura biserica cu moartea. Chiar asa o si numesc: “biserica cu Moartea”. Sunt foarte mandri ca sunt singurii din tara asta care au o biserica cu moartea. Asta ne spune ceva despre cat de inchise era comunitatile, despre cat de putin circulau ei intre zone ca sa vada si alte edificii religioase.

Rep.: Astazi?

Cristina Bogdan:In multe sate, am intalnit dorinta de a sterge imaginea mortii pentru ca e urata, pentru ca nu se mai desluseste foarte clar, pentru ca e un personaj care n-are ce sa caute acolo, fiindca ii sperie pe oameni si ii face sa se indeparteze de biserica.

Rep.: De ce-i moartea cu coasa?

Cristina Bogdan:Pentru ca avem aceasta ideea ca moartea ne coseste, asa cum vedem in natura. E o reintoarcere catre ceea ce facem noi, in cadrul muncilor agricole. Asa cum omul coseste, la fel viata omului este, asa cum spune psalmistul, “ca floarea campului”, care este, la un moment dat, cosita. Aceasta reprezentare e foarte usor de inteles, daca ne gandim la orizontul mental popular. Moartea este insa reprezentata si cu alte instrumente. Tot asa, ele fac parte dintr-un instrumentar popular: secera, grebla (sa te mai si stranga), cutit, topor, matura – ustensile cu care omul era obisnuit, pentru ca traia zi cu zi in proximitatea lor.

Rep.: In Occident?

Cristina Bogdan:Moartea poate sa poarte pe crestet o nisiparnita. Avem si noi o imagine de acest gen, in miniaturile lui Picu Patrut, de pilda. Dar la noi nu prea erau astfel de obiecte, cati tarani aveau in casa o nisiparnita? Nu aveau. In timp ce coasa avea toata lumea. Era firesc, erau obiecte cotidiene. De multe ori, in reprezentari, posturile mortii amintesc de posturile cosasului cand se intoarce seara acasa. Moartea e reprezentata din profil, in mers, si cu coasa asezata pe umar, pe spinare. E o reluare a unei imagini normale, din viata de zi cu zi.

Rep.: In sfarsit, Halloween-ul.

Cristina Bogdan:Ce sa zic, avem multe sarbatori de import, nu se numara printre preferatele mele, de altfel nu prea imi plac sarbatorile de import. Marketing-ul a ajutat la preluarea acestor sarbatori. Se grefeaza si pe nevoia romanilor de a se apropia de Occident. Traim mereu cu sentimentul acestei defazari, avem impresia ca trebuie sa-i ajungem din urma, ca trebuie sa fim “ca ei”, ca trebuie sa avem lucrurile pe care le au ei. Asta s-a reflectat sub foarte multe forme in societatea romaneasca. Am adus tot felul de produse, numai pentru faptul ca existau in Occident, desi nu erau de cea mai buna calitate, am copiat forme de gandire sau de actiune si, iata, am importat si sarbatori. Nu cred in rezistenta acestor sarbatori pe teritoriul romanesc. Cred ca e o faza care o sa tina, probabil, 50, 60, 70 de ani, dar in istorie asta e foarte putin. Cred ca apoi o sa ne treaca. N-are radacini foarte adanci in ceea ce suntem.

Cristina Bogdan este conferențiar universitar dr. în Departamentul de Științe ale Comunicării și prodecan al Facultății de Litere, din cadrul Universității din București. A fost preocupată de timpuriu de domeniul thanatologiei, a susținut o teză de doctorat, în co-tutelă româno-franceză (Universitatea din București și Universitatea Paris Est), cu tema Viziunea asupra Morţii în cultura română veche (2007). A semnat volumele Imago mortis în cultura română veche: secolele XVII-XIX (Editura Universității din București, 2002) și Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate (Editura Universității din București, 2016). A coordonat, printre altele, volumele Patrimoine, création, culture. A l’intersection des dispositifs et des publics (împreună cu Béatrice Fleury și Jacques Walter, Paris, L’Harmattan, 2015); Pentru o istorie culturală a cărții și a practicilor de lectură (împreună cu Alexandru Ofrim, Editura Universității din București, 2015) și Călători și călătorii. A privi, a descoperi, vol. 1 și 2 (împreună cu Silvia Marin-Barutcieff, Editura Universității din București, 2016).