Trăim ca să mâncăm sau mâncăm ca să trăim?

Există o întrebare pe care Aristotel o punea în legătură cu scopul vieții. Economiștii au transformat-o, fără să vrea, într-un indicator statistic.

Există o întrebare pe care Aristotel o punea în legătură cu scopul vieții. Economiștii au transformat-o, fără să vrea, într-un indicator statistic.

În 2024, România se află pe primul loc în Uniunea Europeană la ponderea cheltuielilor cu alimentele și băuturile nealcoolice în bugetul total al unei gospodării: 23,1%. Media UE? 13,2%. Adică românul cheltuie proporțional aproape dublu față de europeanul mediu pe același lucru.

Dar povestea devine cu adevărat interesantă abia acum.

Acest text este un fragment din newsletterul „Economix”, pe care jurnalistul Dan Popa îl trimite în fiecare joi dimineață. Poți să te abonezi la Economix aici:

Dacă v-ați gândit că motivul e că mâncarea e scumpă în România – greșit. România este cea mai ieftină țară din UE în ceea ce privește prețurile alimentelor. Un coș alimentar standard costă la noi 74,6 euro, față de media UE de 100 euro — cu 25,4% mai puțin decât media europeană.

Avem cea mai ieftină mâncare din UE, dar îi alocăm cea mai mare parte din buget. Cum e posibil?

Răspunsul îl dă Legea lui Engel, formulată în 1857 de statisticianul prusac Ernst Engel: nu prețul alimentelor dictează ponderea lor în buget, ci nivelul veniturilor. Aceeași creștere de preț a alimentelor are consecințe mult mai grave acolo unde veniturile sunt mai mici. Cu alte cuvinte: mâncarea e ieftină absolut, dar scumpă relativ față de ce câștigăm.

O familie cheltuiește pe educație cât costă două cafele pe zi. Pe hrană cheltuiește de 53 de ori mai mult.

Ce spune asta despre noi

Românii conduc cu 10 puncte procentuale peste media UE la cheltuielile cu alimentele și băuturile nealcoolice – și asta se întâmplă de mulți ani.

Nu e coincidență. Țările cu venituri mici nu pot permite luxul de a cheltui pe altceva înainte să rezolve problema fundamentală: hrana. Ponderea mare a alimentelor în buget e semnătura economică a sărăciei relative – chiar și atunci când PIB-ul crește, chiar și atunci când salariile nominale urcă.

Este și un mecanism de amplificare a inegalității care rămâne invizibil în statisticile obișnuite. Când inflația alimentară crește, lovește mai tare în gospodăriile unde mâncarea înseamnă 23% din cheltuieli decât în cele unde înseamnă 11%. Același șoc de preț, efect diferit în funcție de coeficientul Engel. O redistribuire regresivă tăcută, fără nicio decizie politică formală.

Răspunsul

Întrebarea din titlu nu e filosofică. E empirică. Iar răspunsul, pentru o parte semnificativă din gospodăriile României, e că mâncatul nu e plăcere, experiență sau identitate culturală – e prioritate de supraviețuire.