TREI ÎNTREBĂRI. Anul 2020, o bornă importantă în declinul regimului Putin. Pierderea influenței în fostul spațiu sovietic și contestarea internă, împing Rusia spre o criză dramatică

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică?

Scăderea influenței Rusiei în fostul spațiu sovietic. Procesul început acum aproape trei decenii a intrat într-o fază decisivă, fiind accelerat de pandemie. Rusia a pierdut Ucraina pentru cel puțin două generații. Moldova tocmai a ales un președinte pro-european. Belarus se află încă sub umbrelă rusească, dar acolo își semnalizează prezența o generație nouă, care vrea în Occident, și care va întoarce spatele Kremlinului acuzat că-l ține în brațe pe tot mai odiosul Lukașenko.

Turcia se întoarce în Caucazul de Sud după un secol, iar fostele republici sovietice din Asia Centrală au intrat sub umbrela Chinei.

Deci: agitație mare, de la Minsk și Tbilisi până la Bișkek, fără ca Moscova să poate influența semnificativ evoluțiile din aceste capitale.

10 noiembrie e ziua în care Rusia a renunțat la statutul de putere regională. Semnarea armistițiului dintre Armenia și Azerbaidjan cu medierea Rusiei o confirmă. Dacă-ți abandonezi singurul aliat din Caucazul de Sud, care a dat dovadă de o loialitate exemplară, nu mai poți pretinde să fii luat în serios ca partner.

Cu doar câțiva ani înainte era de neconceput nota Ministerului de Externe al Azerbaidjanului pe tema doborârii elicopterului rusesc de aviația azeră, în care tot militarii ruși sunt făcuți responsabili. Sau ca președintele Rusiei, ministrul de Externe, șeful spionajului, plus o duzină de parlamentari să-l critice pe președintele ales din Moldova, pentru că a reiterat o poziție cunoscută de aproape două decenii. Acel președinte conduce o țară de dimensiunile unui cartier al Moscovei.

Soluțiile Kremlinului la crizele din fostul spațiu sovietic nu sunt realiste, pentru că Moscova reacționează folosind pumnul, forța militară, fără să ia în considerare nevoile populației din țara respectivă. În instituțiile cu putere de decizie nu mai există expertiză solidă, iar degradarea intelectuală dramatică a elitei în urma militarizării ei ar face această expertiză inutilă, de vreme ce aceia care au putere de decizie, oricum nu pot pricepe mare lucru. Nici măcar nu încearcă, de vreme ce consideră că știu ei mai bine. Multe din aceste dosare complicate necesită instrumente civile și nu tropăit de cazarmă.

SUA și statele vest-europene ar trebui să imagineze politici pentru a stabiliza estul Europei, Caucazul de Sud și Asia Centrală, pentru a umple acest vacuum politic și de securitate care crește.

2. Care este cea mai interesanta descoperire (carte) a anului 2020, din domeniul dumneavoastră de activitate?

Poate că nu interesant e adjectivul, ci important…. Vedeta acestui an a fost, pentru mine, societatea civilă din fostele republici sovietice, care nu doar că n-a murit, ci e vie, destul de vioaie, iar prezența ei în stradă, la proteste, sau la urne, mi-a readus speranța privind viitorul unor țări precum Moldova, Georgia, Ucraina, Belarus și, mai ales, Rusia.

Protestele de sâmbăta de la Habarovsk, Orientul Îndepărtat al Rusiei, care durează de mai bine de șase luni, și cele de duminica, de la Minsk, care continua din august, sunt fără precedent. Ca să nu vorbesc de curajul incredibil al unui grup mic de oameni, adunați în jurul lui Aleksei Navalnîi, tineri curajoși care au făcut ca Putin și întreaga elită rusească cu structurile ei militarizate, să fie ridiculizate în fața întregii lumi. În Rusia, zeci și sute de activiști civici organizează proteste individuale, asumându-și riscul arestării și condamnării la închisoare. Cu toți sunt niște eroi, ar merita ca străzile noastre, în Vest, să poarte numele acestor oameni minunați care cred, mai mult decât noi, în valorile lumii libere și le promovează riscându-și libertatea.

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveti pentru viitorul Românei (într-un orizont de timp de un an sau doi) (e vorba aici si de evolutii internationale care pot schimba soarta Romaniei) si cea mai mare speranta (in acelasi orizont de timp si intemeiata)?

Fără să minimalizez pericolele externe asupra securității, pe care România nu le poate îndepărta, cred că cea mai mare amenințare e de natură internă. Și ea împiedică România să atingă un standard de performanță în administrație și politici publice care i-ar permite îmbunățirea substanțială a rezilienței în fața agresiunilor hibride operate de puteri ostile, revizioniste, în spațiul nostru.

La ce mă refer? La elita administrativă, la cea din business, dar mai ales la clasa politică care toate par că și-au epuizat potențialul. De aproape un deceniu, bună parte din establishmentul românesc e cu piciorul pe frână, ca nu cumva să piardă puterea și privilegiile. Primul și ultimul deceniu al tranziției au fost cel puțin parțial ratate. Potențialul a fost fructificat doar între 1999 și 2012, iar saltul înregistrat a fost uriaș și a re-cuplat România la Occident, după mai bine de o jumătate de secol de regim comunist.

Coaliția de acum și guvernul Cîțu, chiar dacă e departe de așteptările unora dintre noi, reprezintă ultima șansă a României de a se moderniza și recupera diferența față de Occident. Emigrarea tinerilor, îmbătrânirea populației, modificarea structurii de vârstă, lipsa infrastructurii și dispariția mâinii de lucru calificate, reformarea urgentă a educației, vor pecetlui viitorul României. Dacă ratăm următorii 2-3 ani și nu modernizăm radical țara (cu sau fără bani europeni), România va fi condamnată la mediocritate și irelevanță pe termen lung.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro