"Trilogia" elitelor de facto din România (I) – Fractura din 1989/1990

Structură:

1. Introducere
2. Unele aspecte privind contextul internațional al Revoluției
3. Trei specificități importante
4. Patru planuri inițiale suprapuse
5. Divergențe interne între segmente de elite în toiul evenimentelor
6. De ce au apărut divergențe? De ce au fost mult mai multe victime după reținerea lui Ceaușescu?
7. Prevalarea la vârf a facțiunii pro-sovietice
8. Jocul de putere încă deschis în prima parte a anului 1990
9. Cum s-a echilibrat păgubos peisajul de putere
10. Liniile de fractură și consecințele principale
11. Unele concluzii

1.Introducere

În cunoscuta carte „Shogun” a lui James Clavell, nobilul japonez, Toranaga, are la un moment dat un dialog despre războaiele europene cu pilotul englez a cărui navă eșuase pe țărmurile nipone. Ajung să discute despre revolta Țărilor de Jos împotriva regelui Spaniei.

Toranaga îi spune pe un ton dur și amenințător că “nu există nicio scuză pentru răzvrătirea împotriva suveranului de drept”. Pilotul răspunde „numai dacă nu câștigi”, stârnind râsul lui Toranaga care e de acord că, într-adevăr, aceea ar fi o excepție, singura excepție.

Dialogul respectiv este relevant pentru complexitatea punctului de plecare al ultimilor 30 de ani pentru elitele de facto din România, chiar dacă sute de ani mai târziu.

Trebuie, astfel, avut în vedere că în decembrie 1989 răspunsul la întrebarea „cine era suveranul de drept?” a variat între începutul și finalul lunii și a depins și de cine era întrebat.

De asemenea, au fost mai multe dimensiuni de conflict (nu doar una) și mai multe forțe, iar o parte din acestea din urmă au acționat în direcții diferite sau parțial diferite.

În plus, deși una a câștigat mult mai mult decât celelalte în primă fază, nicio forță nu a câștigat cu totul și niciuna nu a pierdut cu totul, rezultatul final fiind (un amestec) diferit de ce se anticipase.

De altfel, raportul de forțe la începutul anului 1990 era încă în dinamică, putând duce la o majoritate în direcții reformiste. Câteva poziționări eronate în perioada imediat de după Revoluție, precum și mineriadele din 1990, au generat un raport mai degrabă invers și care a avut nevoie de mulți ani doar pentru echilibrare.

Cele de mai jos încearcă să creioneze ce pare mai logic să se fi întâmplat atunci și de ce acea perioadă a dus la o fractură profundă, cu radiații în mai multe direcții și care afectează România până în ziua de azi.

Interesul general în discuție nu e doar simbolic, ci și foarte practic dintr-o serie de motive descrise mai jos.

Având în vedere vastitatea și complexitatea subiectului, precum și diferențele dintre multe lucrări pe subiect,[1] analiza va fi una, desigur, în linii mari și simplificate (și speculative pe unele aspecte), dar cu dorința surprinderii unor puncte considerate importante și a unei abordări fără patimă.

2.Unele aspecte privind contextul internațional al Revoluției

Pentru o mai bună înțelegere a evenimentelor din decembrie 1989 este util de plecat de la contextul extern. Deși sunt și analize care susțin o teorie de evoluție complet autonomă, o schimbare în România fusese discutată ca scenariu de dorit și între marile puteri.

Pare destul de clar că se agrease sprijinirea unei modificări de tip „perestroika” cu proxima ocazie, familia Ceaușescu și cei fideli unui model comunist de linie dură urmând a fi înlăturați.

Pare la fel de clar că schimbările de tip „perestroika” din toată regiunea nu doar că aveau acceptul sovieticilor, dar chiar erau cvasi-coordonate de aceștia. Aparent, logica din spate era aceea că dacă nu se trecea mai repede la conduceri reformiste, cu ridicarea controlată a capacului de pe oala sub presiune a modelului politic comunist, exista riscul unor explozii sociale cu prăbușirea modelului însuși.

Desigur, o asemenea schimbare nu era deloc la îndemână fără forțe favorabile din țară (după cum s-a și întâmplat), dar nu este nesemnificativ nici contextul mai larg.

Astfel, este de amintit că momentul decembrie 1989 intervine după o serie întreagă de alte schimbări în regiune. În mai 1989, Ungaria îşi deschisese frontierele cu Austria, prima breșă vizibilă în Cortina de Fier. În iunie 1989, în urma alegerilor din Polonia, sindicatul anticomunist Solidarność pusese capăt dominației Partidului Comunist. La 9 noiembrie căzuse și Zidul Berlinului, Todor Jivkov demisionase în Bulgaria pe 10 noiembrie 1989, apoi avusese loc “revoluția de catifea” în Cehoslovacia.

Se realizase o aliniere extrem de rară Est-Vest, ceea ce făcea nesustenabilă o continuare pe exact linia anterioară, de tip Coreea de Nord, în zona geografică în care ne aflam.

3.Trei specificități importante

România prezenta, totuși, cel puțin trei specificități importante din perspectiva unei analize externe și care cred că au contat în desfășurarea evenimentelor.

Una era aceea că fusese singura țară din Pactul din Varșovia cu o componentă semnificativă de independență față de Uniunea Sovietică în deceniul anterior. Ceaușescu menajase și sensibilități (inclusiv prin abordarea neagresivă a celor suspectați de spionaj sovietic), dar sunt numeroase dovezi că acea componentă a fost una reală și de substanță.

E mai ușor de dedus asta la 30 de ani după, dar consecința potențială a acestei prime specificități era triplă.

În primul rând, miza nu era pentru URSS doar o „perestroika” în România, ci recâștigarea influenței la vârf (și nu doar formală) asupra țării. Dincolo de o tentație cu istorii vechi în această privință, o Românie scăpată și mai mult de sub presiunea estică în contextul în care se slăbiseră deja „frâiele” în alte țări din regiune, risca să stimuleze probleme sovieticilor în toată zona, chiar dacă rețelele tradiționale de influență ale acestora fuseseră mult mai puțin afectate în țările din jurul nostru.

Prin urmare, în pasul doi, un plan de schimbare trebuia să țină cont de faptul că populația era în mare majoritate reticentă sau chiar ostilă față de URSS și că la nivelul aparatului de stat existau segmente angajate direct în contracararea sovieticilor (de așteptat să se opună, indiferent de sentimentele pentru conducerea de atunci a țării).

Aceasta implica, la rândul său, în pasul trei, că un plan sovietic de influențare a unei schimbări de tip perestroika ar fi urmărit cu prioritate (a) destabilizarea pe termen lung a forțelor anti-sovietice mai implicate, (b) evitarea aparenței unei implicări fățișe care ar fi facilitat concentrarea reticențelor populației și specularea comunicațională de către Occident (sau implicarea fățișă doar în condiții de aparentă legitimitate, la cererea unor forțe interne pentru „salvarea” populației) și (c) bazarea la nivel profund local pe cei care suferiseră tocmai din cauza poziționărilor independente respective.

În această ultimă privință, era vorba mai ales de cei din aparatul de stat și partid care își sfârșiseră sau plafonaseră prematur carierele legat de suspiciuni de simpatizare a sovieticilor (o bună parte din foștii studenți în Uniunea Sovietică, căsătorii mixte, etc).

Cu alte cuvinte, elitele de facto românești nu aveau cum să treacă cu totul neafectate printr-o schimbare de conducere dacă sovieticii prevalau la vârf. Cele de mai sus par să fi fost sesizate pe unele paliere în intern, dar nu de toate și nu în toată magnitudinea lor decât la un moment tardiv.

Specificitatea de mai sus oferea unele perspective interesante și pentru Occident, dar mai mult la nivelul populației și limitat la nivelul elitelor de facto. Segmente largi din aparatul de stat erau percepute ca ostile și conservatoare prin prisma decadei anterioare de închidere spre exterior și de opunere la mai toate evoluțiile încurajate global de Vest.

A contat și paranoia încurajată de comunism care făcea foarte dificilă semnalizarea unei deschideri mai largi, numeroși români temându-se de provocări și susținând des în discuțiile cu tentă politică poziții diferite de convingerile reale.

A doua specificitate (cel puțin față de Cehoslovacia, Polonia și Ungaria) era lipsa unor segmente suficiente numeric de dizidenți și oameni de legătură cu Occidentul.

Mai toată țara critica în particular, dar cu un discurs în general atent sau chiar opus în public. În plus, mai toți cei care aveau experiență politică, administrativă, economică internă, militară sau de informații, făcuseră parte (ca și un procent semnificativ din restul populației adulte active) din Partidul Comunist care număra peste 4 milioane de membri. Țara contabiliza în 1989 și peste 136000 de informatori activi.

Raportat la cele de mai sus, numărul celor hotărâți spre o perestroika activă, ca să nu mai vorbim de vreun regim capitalist, părea foarte mic.

Cele de mai sus făceau improbabilă o schimbare cu adevărat de model, cel puțin pe termen scurt, stimulând credința elitelor de facto că vor putea să se perpetueze și după schimbarea cuplului Ceaușescu, dar facilitând, totodată, tot un plan de tip perestroika filo-rusă. Celebrul „n-ați mâncat salam cu soia”, manipulat din intern, a închis ulterior pentru mult timp și încercarea de infuzie de expertiză românească externă.

A treia specificitate era că România rămăsese ultima țară din regiune neschimbată. Cred că acest aspect a fost mai dăunător decât a părut.

Pe de o parte, a stimulat credința multor segmente din elitele de facto românești că o opoziție nu este realistă, dar și că o tranziție relativ lină și cu implicare sovietică redusă e posibilă (așa cum fusese mai peste tot în rest[2]). Aceasta a contat în modul de abordare de către unii a tatonărilor și presiunilor externe pe subiect. Se spera că abandonarea liniei dure și trecerea la o conducere cu un istoric fără asperități cu sovieticii urma să fie suficientă.

Pe de altă parte, acest fapt a permis sovieticilor să apuce să vadă evoluții preocupante în țările din regiune unde schimbarea avusese deja loc. În cartea 1989 – Principiul dominoului[3] care oferă o colecție largă de telegrame diplomatice primite de Ministerul Afacerilor Externe român de la diverse ambasade ale sale în 1989, acest aspect transpare în mai mult rânduri. Este și evocat explicit într-o telegramă de la ambasada română de la Moscova care redă un dialog din 21 decembrie cu responsabili sovietici.[4]

Așa ceva era de natură să crească motivația URSS spre o încercare de influențare profundă a României, cel puțin în sensul scoaterii din joc pentru o vreme. Dacă în țări cu multe contacte nezdruncinate de decenii se pierdea controlul destul de rapid, ce se putea întâmpla (inclusiv din perspectiva accelerării unor modificări în alte țări din regiune) într-o țară care „deviase” de numeroase ori în ultimii 25 de ani?

Nu în ultimul rând, evoluțiile din alte țări din regiune în 1989 au încurajat și Vestul să urmărească mai atent ce se întâmpla și să configureze planuri de dezvoltare a propriei influențe dacă evoluția evenimentelor ar fi oferit oportunități în acest sens, chiar dacă deviau parțial de la înțelegerile cu sovieticii. Se știa că populația e nemulțumită, dar se subestima magnitudinea potențialului de explozie socială.

Cvasi-invitațiile la intervenție armată adresate de unii oficiali occidentali sovieticilor în toiul evenimentelor din România arată recunoașterea preeminenței politice a URSS în zonă, dar nu trebuie luate în sensul unui bilet de voie, ci mai degrabă al unei capcane politice pentru URSS în pasul doi.

4.Patru planuri inițiale suprapuse

Evenimentele din decembrie 1989 și imediat după sugerează existența a patru planuri inițiale principale, parțial suprapuse.

În primul rând, în contextul internațional de atunci, aproape toată elita României ajunsese să creadă că o schimbare a cuplului Ceaușescu devenise inevitabilă.

Nu se anticipa însă (și nici nu se dorea de nomenclatură sau aparatul de stat) vreo schimbare profundă de model politic, crezându-se că schimbarea va fi de genul Bulgariei și că Occidentul nu avea de gând să forțeze lucrurile, mai ales în zonele ortodoxe ale Pactului de la Varșovia[5].

Marea majoritate a segmentelor elitelor de facto ale României se aștepta, astfel, la o schimbare a cuplului Ceaușescu cu Ion Iliescu (specific cu el) și la o perestroika lină, fără cine știe ce bulversări (existând, însă, și părți de planuri de rezervă). Profunzimea legăturilor acestuia cu planul pur sovietic era subestimată.

De altfel, primul discurs public al lui Ion Iliescu la Revoluție, început cu celebrul “dragi tovarăși”, arată credința preliminară a acestuia, chiar și la acel moment, a unei schimbări de linie dură în partid cu una moderată, dar nu a unei modificări fundamentale de model politic.

Desigur, nu trebuie înțeles din cele de mai sus că era vorba de vreo înțelegere de care știa toată lumea. Doar că aceia relativ puțini care chiar știau detalii aveau forța să atragă sau manipuleze segmente întregi de instituții după ei, iar la bursa zvonurilor largi se dăduse de înțeles multora că va fi o schimbare și se pregătise terenul pentru Ion Iliescu.

Cele de mai sus par să reflecte planul initial I, cel mai larg cunoscut și așteptat/sperat (doar că demarat aparent mai repede decât se anticipase).

Doar o astfel de “pre-acceptare” explică cel mai bine aspecte precum abandonarea evidentă și rapidă a lui Ceaușescu de mai toți în intern, ușurința „turismului” prin țară (mai redus decât s-a spus, dar relevant totuși), concentrarea multor sloganuri inițiale pe conducere („Nu vă fie frică – Ceaușescu pică”), nu pe modelul politic, coerența mult mai mare a aripii Iliescu, naturalețea cu care acesta a fost recunoscut foarte rapid ca nou lider de segmente foarte variate ale statului, raritatea, lipsa de susținere relevantă și dezorganizarea încercărilor de constituire a unei conduceri alternative (de ex, Mănescu, Dăscălescu sau Verdeț).

Planul II pare să fi privit în principal unii generali din Armată, în frunte cu Stănculescu (ascultați, desigur, pe lanț ierarhic de unități întregi) și segmentul pro-sovietic din jurul lui Ion Iliescu, cu cooperarea câtorva de la alte instituții.

Acesta pare să fi plecat de la ideea că grupul pro-sovietic urma să fie mai larg reprezentat la nivelul de putere decât se sugerase în cadrul planului I și că segmentele implicate direct în contracararea URSS trebuiau destabilizate pe termen lung.

Planul III pare să fi constat într-o componentă adițională pur pro-sovietică (de care știau Iliescu și câțiva intimi) care a vizat preluarea României în sfera de influență pro-sovietică la nivel și mai larg și pe termen lung și bazat pe mai multe poziții cheie (și cu depășirea celor agreate cu occidentalii). S-a manifestat în toate dimensiunile sale după reținerea cuplului Ceaușescu, moment la care o repoziționare a altor segmente ale statului devenise mult mai dificilă.

Această componentă explică cel mai bine momentul demarării fenomenului teroriștilor, faptul că TVR a „intrat în Revoluție” după reținerea cuplului Ceaușescu (moment la care greul teoretic trecuse) și a putut să emită continuu (și cam tot ce s-a dorit să se emită, inclusiv nenumărate dezinformări), sprijinind evident aripa Iliescu, că tot atunci au intrat în scenă căpitanul Lupoi, generalul Nicolae Militaru & company, că grupul Iliescu nu a părut la nici un moment amenințat serios de ceva, precum și faptul că victimele cu funcții în stat erau angrenate în combaterea sovieticilor și marea majoritate a celorlalte victime (demonstranți și militari) au fost persoane fără un rol în elitele de facto.

Desigur, pentru populație (și chiar și pentru marea majoritate a personalului elitelor de facto de atunci), a fost un eveniment spontan, dar nu pare deloc să fi fost așa cel puțin pentru gruparea Iliescu.

Acest din urmă aspect este susținut și de o serie întreagă de decizii luate atunci la care voi reveni mai jos.

În același sens se înscrie și înregistrarea postată pe internet acum câțiva ani cu o discuție în toiul Revoluției, la sediul TVR, între Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Petre Roman și alte câteva persoane legat de ce denumire să aibă noua mișcare politică (Ion Iliescu propunea Frontul Salvării Naționale, alte propuneri vizau Frontul Democrației Naționale, etc). La un moment dat, plictisit de discuția care se lungea, Militaru intervine cu precizarea că „Frontul Salvării Naționale acționează de 6 luni domnule”, vrând, desigur, să spună că nu se punea problema să i se mai schimbe numele atunci, dar infirmând astfel clar ideea implicării spontane a aripii Iliescu în mișcarea revoluționară.[6]

Planul IV pare să fi fost cel occidental, care viza o încercare de obținere a unor poziții mai solide de influență și presiune, dacă apărea ocazia, spre o schimbare de model politic, dar care nu pare să fi anticipat posibilitatea unei schimbări majore imediate.

Pe lângă declarațiile occidentale din toiul evenimentelor și rapiditatea recunoașterii FSN, faptul că Vestul nu se aștepta el însuși la o dobândire de la început a vreunui control de putere e susținut și de lipsa vreunei aparente platforme focusate instituțional lansate la TVR în toiul evenimentelor sau prompt după, mai multe aspecte sugerând mai degrabă o adaptare ”din mers” într-o serie de privințe.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro