UE in fata unei noi decizii dilematice: continuarea sau relaxarea sanctiunilor impotriva Rusiei? Care va fi pozitia Romaniei, daca Germania va propune relaxarea?

Pe 28-29 iunie, Consiliul European va trebui să decidă dacă menţine sau ridică (ori cel puţin relaxează) sancţiunile împotriva Federaţiei Ruse, impuse în 2014 şi prelungite periodic, ca urmare a anexării Crimeei şi apoi a agresiunii militare evidente asupra Ucrainei, stat asociat al Uniunii Europene. Rezultatul dezbaterii ar putea avea darul de a se constitui într-un semnal sever, fără compromisuri, al exigenţelor europene faţă de un stat agresor sau, dimpotrivă, al unei victorii a regimului de la Moscova, care legitimează definitiv politica de intimidare a lui Putin în Estul Europei.

Teoretic, criteriul unic al acestei dificile decizii, care pare deja să dividă statele membre, este respectarea sau nu a Acordului Minsk II, prin care Germania şi Franţa au încercat în februarie anul trecut să negocieze cu Moscova, Kievul şi separatiştii pro-ruşi din Donbas (înarmaţi şi coordonaţi de trupele speciale ruse) încetarea războiului din estul Ucrainei şi, pe cât posibil, o reglementare fie şi provizorie a situaţiei politice şi administrative a regiunii.

Singurul consens care există în acest moment, printre liderii politici şi specialiştii europeni, este că Acordul de la Minsk nu a fost respectat în totalitate iar situaţia regiunii nu este nici pe departe clarificată, existând riscul (dacă nu certitudinea) trecerii treptate a confruntării spre forma cronicizată a unui conflict îngheţat. Aş crede mai degrabă că decizia nu va fi una tehnică, bazată pe analiza strictă a prevederilor Acordului de la Minsk, a responsabilităţilor specifice şi a evoluţiilor concrete de pe teren, ci una de sinteză politică, bazată pe reflectarea balanţei intereselor politice şi economice ale statelor membre, în special ale marilor puteri care au capacitatea de a coagula o masă critică la Bruxelles, într-un sens sau altul. Iar lucrurile se văd astăzi foarte diferit, la Berlin sau la Vilnius, la Paris sau la Varşovia, la Bucureşti sau la Atena ori Budapesta.

Ceea ce divide în mod esenţial, cel puţin în momentul de faţă, cu aproape patru săptămâni înaintea Summitului, Uniunea Europeană, este atribuirea exclusivă a vinei acestui semi-eşec de o parte sau de cealaltă a conflictului ruso-ucrainean, dar mai ales opţiunea strategică privind conduita viitoare a Uniunii în relaţia cu Rusia. Există argumentul conform căruia Rusia nu şi-a retras trupele din regiune şi continuă să infiltreze abuziv frontiera estică a Ucrainei, necontrolată de guvernul de la Kiev, cu armament şi muniţie pentru separatişti, după cum există şi opinia că partea ucraineană nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate la Minsk şi nu a realizat revizuirea constituţională care să garanteze autonomia administrativă a regiunilor estice.

Semnalele sunt destul de confuze. Preşedintele Comisiei Europene se pregăteşte să facă luna aceasta o vizită în Rusia, la forumul economic de la Sankt Petersburg. Prin vocea ministrului de Externe, Berlinul începe să sugereze că sancţiunile şi-au atins limitele de eficacitate şi nu sunt, de fapt, un scop în sine[1]. Nici Parisul, dornic să-şi reia cât mai repede afacerile suspendate cu Rusia, nu este departe de acest punct de vedere „conciliant”. Aflat în vizită la Atena zilele trecute, Putin a obţinut din partea premierului grec Alexis Tsipras o declaraţie indirectă de sprijin, reflectată într-o critică a lui Tsipras la adresa „cercului vicios al militarismului Vestului, al retoricii Războiului Rece şi al sancţiunilor”. Într-adevăr, pare incredibil că premierul unei ţări falite, aflată de ani buni la mila creditorilor occidentali, păsuită şi repăsuită de vreo patru ori, acum pe punctul de a obţine o restructurare masivă a datoriei (adică ştergerea unei mari părţi a datoriei neplătite a statului grec) îşi acuză Clubul din care face parte şi care l-a ajutat să supravieţuiască, solidarizându-se cu o Rusie zâmbitoare, dispusă să îi promită un ipotetic ajutor financiar dacă Atena îi susţine cauza la Bruxelles. Polonia, în schimb, pledează pentru menţinerea politicii de pedepsire economimcă a Rusiei, atâta timp cât în Ucraina impasul nu s-a rezolvat iar Rusia nu a dat înapoi niciun metru, Varşovia argumentând că relaxarea sancţiunilor ar slăbi şi mai mult autoritatea Uniunii Europene ca actor pe scena globală.

„Pas cu pas”, spune Frank Walter Steinmeier, în stilul caracteristic, „sancţiunile ar putea fi ridicate”[2], fiindcă nu au adus un progres substanţial în reglementarea conflictului din Ucraina. Morala? Agresorului nu ai ce să-i faci, decât să cazi la pace cu el. Dreptul forţei e mai puternic decât forţa dreptului, asta ar spune în esenţă, contrar principiilor declarate ale Uniunii Europene, ridicarea sancţiunilor la adresa Rusiei fără restabilirea situaţiei de dinainte de 2014. Ce ar trebui aşadar să înţeleagă de aici ţările postsovietice din Estul Europei? Simplu: că Germania şi Franţa nu sunt dispuse să suporte la nesfârşit costurile sancţionării economice a Rusiei, pentru a da implicit garanţii de securitate statelor mici din regiune. Gata, ajunge! Ce a fost a fost, Ucraina trebuie să se descurce, să-şi normalizeze relaţia cu Rusia, Republica Moldova la rândul ei să aibă grijă ce face, polonezii, balticii şi românii s-o lase mai moale cu intransigenţa pe banii altora, căci echilibrul european de putere trebuie să meargă mai departe, mizele colaborării cu Moscova fiind incomparabil mai mari decât suveranitatea şi integritatea teritorială a unui stat vulnerabil, care oricum a dezamăgit ca prestaţie în ceea ce priveşte reformele şi combaterea corupţiei. Dacă aşa va fi, pastila înghiţită în zona noastră va fi amară iar trimiterile, fie şi doar speculative, la pactul germano-rus care a precedat cel mai mare abuz din istoria Europei vor (re)deveni inevitabile.

Dar Bucureştiul? Ce va spune România la Summit-ul de la sfârşitul lunii? Va rămâne oare politica noastră externă consecventă cu propriile poziţii de anul trecut, susţinând menţinerea sancţiunilor împotriva Rusiei (în fond, Moscova nu a dat semne că a cedat ceva din agresiunea asupra Ucrainei) sau se va plia pragmatic pe poziţiile conciliante ale Berlinului, probabil şi ale altor state membre, acceptând relaxarea sancţiunilor, cu toate consecinţele economice, strategice şi simbolice care decurg de aici? Nu trebuie pierdut din vedere că viitorul Consiliu European va avea loc la doar câteva zile după Brexitul din 23 iunie, iar în cazul unui rezultat favorabil ieşirii Marii Britanii din Uniune întreaga reuniune a liderilor europeni va fi dominată de acest subiect, orice altceva trecând în mod evident pe plan secundar sau fiind chiar amânat de la dezbatere.

Răspunsul la întrebările de mai sus, atunci când îl vom afla, ne va sugera conduita României pe termen mai lung şi, foarte probabil, în mai multe dosare complicate de pe masa Bruxelles-ului. De obicei, deciziile sensibile de acest tip includ considerente integrate, preluate din mai multe perspective şi dosare, respectiv cu evaluarea unor consecinţe şi interese care decurg dintr-o agendă mai largă. Apropierea consistentă de Berlin, dacă este luată în considerare ca opţiune strategică pe termen lung în politica României la nivel european, necesită alinieri şi convergenţe pe diverse teme, care pot funcţiona ca marker, inclusiv pe soluţia la criza imigranţilor. Pe de altă parte, avem toate motivele să credem că Statele Unite nu vor privi cu ochi buni o relaxare a sancţiunilor europene împotriva Rusiei, o astfel de decizie fiind percepută ca o abandonare ruşinoasă a Ucrainei, a principiilor şi valorilor occidentale şi a strategiei de încurajare a perspectivei europene şi euro-atlantice a fostelor republici sovietice din Estul Europei. E inutil să spunem că regimul Putin ar ieşi consolidat dintr-o astfel de victorie la Bruxelles iar posibilităţile Uniunii Europene de a descuraja asertivitatea Rusiei în regiune ar deveni aproape nule.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributros.ro