Ulciorul nu merge de doua ori la apa

Politicienii din întreaga lume, versați în a înțelege degrabă opinia publică, au învinuit imediat băncile comerciale, iar uneori și băncile centrale, pentru criza financiară ce a izbucnit în 2008. Au fost instantaneu crezuți, deoarece într-un asemenea caz, publicul apelează la ceea ce Tversky și Kahneman au numit euristica „reprezentativitate”. Conform reprezentativității, cu cât un eveniment, de exemplu criza financiară din 2008, este mai reprezentativ pentru un altul, de exemplu datorii bancare relativ mari, cu atât este mai mare probabilitatea ca primul să derive din cel de-al doilea. Aceasta este o concluzie matematic incorectă, dar în viața de zi cu zi oamenii utilizează această euristică pentru a lua decizii. De multe ori, euristica ajută, dar uneori furnizează erori majore.

Oamenii au utilizat euristica reprezentativitate în mod colectiv și în 2008, când criza financiară a fost un eveniment foarte reprezentativ pentru îndatorarea bancară excesivă, astfel că publicul a decis că afirmația eronată și vinovată a politicienilor că băncile au fost vinovate pentru criza financiară a fost adevărată. Pentru cei mai mulți oameni, faptele păreau să se potrivească perfect cu explicația cu atât mai mult cu cât unele dintre acestea, cum au fost pierderea de locuri de muncă, de locuințe, de venituri etc., îi afectau direct.

Prin acțiunea lor de a învinovăți sistemului bancar, politicienii nu au făcut decât să activeze în mintea oamenilor, intenționat sau nu, euristica reprezentativitate și sistemul bancar a devenit categoric vinovat în ochii publicului. Unii economiști, inclusiv eu, au scris multe articole pentru a arăta nu numai că nu este așa, ci și pentru a arăta că politicienii și reglementatorii au fost adevărații vinovați pentru criza financiară din 2008.

Politicienii și reglementatorii au stat cu spatele la inovațiile încriminate pentru criza din 2008, neputând astfel să le înțeleagă suficient de bine. Acele inovații reduceau costurile de tranzacție și pentru asta erau dorite de toată lumea, chiar și de cei care nu le înțelegeau modul de funcționare. Când o inovație apare, aducând beneficii, euforia, una dintre cele mai puternice forțe ale pieței, face să apară inevitabil și cei care vor abuza de ea. Așa s-a abuzat de securitizare înainte de 2008. Tot așa, în prezent, companiile numite generic „FinTechs” măresc eficiența și accesibilitatea unor produse care sunt tradiționale în cea mai mare parte și care în prezent sunt oferite de bănci. Cel mai mare succes îl au companiile FinTechs care digitizează accesul la aceste produse, pentru că aici obligațiile care rezultă din reglementare și, din această cauză, costurile asociate sunt cele mai mici. Înainte de 2008, politicienii și reglementatorii erau întorși cu spatele la viitor, care atunci era dat de sistemul bancar umbră și de securitizare. În prezent, politicienii și reglementatorii sunt din nou întorși cu spatele la viitor, adică la digitizarea unor produse și operații tradiționale de către FinTechs, în timp ce suprareglementează instituțiile financiare tradiționale. Cea care duce la criză este inovarea, care nu poate fi acompaniată niciodată în timp real de o reglementare adecvată.

Dar, pentru public, forța argumentărilor logice pălește când controlul este preluat de euristici, astfel că efortul de a explica corect rolul băncilor în criza financiară nu a avut încă succes. Nu băncile tradiționale au fost tehnic vinovate pentru criza din 2008, ci inovația insuficient înțeleasă și, de aceea, inadecvat reglementată numită „sistem bancar umbră”, apărută ca răspuns la apetitul crescut pentru risc într-o perioadă cu randamente scăzute și volatilitate redusă. Acest rol al inovației nu a fost înțeles de public.

Tot așa, nu băncile vor fi tehnic vinovate de o viitoare criză similară în natură cu cea din 2008, ci inovațiile care se dezvoltă în prezent și care creează noi conexiuni și comportamente greu de înțeles și reglementat corect în timp real (Nota 1). Dar băncile și alte instituții financiare tradiționale nu vor fi înlocuite de FinTechs și nici nu vor rămâne în urmă. Ele vor investi în FinTechs, le vor cumpăra sau le vor dezvolta în interiorul lor, astfel că, inevitabil, viitoarea criză financiară majoră va fi asociată tot cu băncile și alte instituții financiare tradiționale. Totuși, apariția unei euristici reprezentativitate care să lege cauzal în mentalul colectiv criza de sistemul băncar, ca în 2008, va fi improbabilă. Atunci oamenii vor vedea că în ciuda muntelui de reglementări neinteligente dezvoltate după 2008, criza a apărut din nou, acompaniată inevitabil de un puternic stres economic. La rândul ei, armata imensă de economiști care au făcut din dereglementarea financiară începută în 1984 explicația centrală pentru apariția crizei din 2008 va rămâne fără baza de a mai învinovăți sistemul bancar și dereglementarea.

Poate că euristica reprezentativitate nu ar fi reușit să impună în conștiința publică ideea că băncile sunt vinovate pentru criza din 2008 dacă economiștii adversari ai piețelor libere nu s-ar fi mobilizat pentru a explica evoluțiile de după 2008 ca rezultat al dereglementării piețelor financiare, dând astfel sprijin politicienilor. În știința economică nu acționează clauza caeteris paribus, astfel că aceleași evoluții sau evenimente pot fi explicate de diverse teorii sau școli de gândire. Până acum, economiștii adepți ai reglementărilor împovărătoare au câștigat. Din păcate va mai trece destul de mult timp până când băncile și sistemul financiar în general va fi reabilitat în ochii publicului, iar sistemul de reglementări complexe, scumpe și ineficiente din perspectiva propriului scop, care frânează creșterea, să poată fi înlocuit.

Lecția aceasta a identificării băncilor cu principalii vinovați pentru criză a fost bine învățată de politicienii de pretutindeni și nu a fost uitată. Chiar și ei au fost surprinși de priza la public a ideii că băncile sunt vinovate de criza din 2008 și de permisivitatea care s-a născut astfel în societate pentru noi reglementări neinteligente care, nesperat, dădea politicienilor, din nou, un rol sporit în administrarea economiei.

Politicienii români au înțeles și ei lecția dar, uitând învățămintele unui proverb care spune că „ce-i mult nu-i bun”, abuzează de ea. Ei nu învață nici de la politicienii din țările dezvoltate, care deși au învinovățit băncile pentru criza din 2008, nu au utilizat totuși această temă pentru a abate atenția de la alte probleme cu care se confruntă guvernările respective sau pentru a impozita suplimentar băncile, chiar dacă ajutoarele masive în bani acordate acestora în timpul crizei le facilitează această abordare. Guvernanții noștri par să se inspire de la unele guverne din țări ale Europei Centrale și de Est. Realizând că o serie de măsuri economice adoptate sau numai anunțate în ultimii câțiva ani au generat publicului românesc serioase îndoieli despre necesitatea, rezonabilitatea, eficiența și sustenabilitatea lor, unii politicieni din coaliția de guvernare apelează din nou la ideea de vinovăție a băncilor, pentru a abate atenția de la respectivele măsuri și, eventual, pentru a pregăti terenul pentru o impozitare a activelor bancare, așa cum sugerează unii ziariști.

Este convenabilă, de exemplu, ideea că unele dintre bănci fac pierderi în mod intenționat pentru a nu plăti impozit pe profit. Aceste afirmații trebuie să se sprijine pe dovezi imediat prezentabile publicului, sau nu trebuie făcute nici măcar aluziv, dacă aceste dovezi nu există. Vânzarea unor credite neperformante nu se poate face decât la prețul pieței. Aici judecățile subiective, conform cărora un credit a fost vândut prea scump sau prea ieftin nu-și au locul, iar dacă apar dovedesc neînțelegerea economiei de piață, ceea ce este profund și grav. Poate că prin reducerea creditelor neperformante, profiturile unor bănci au scăzut, dar în același timp s-au redus și costurile de finanțare la băncile respective, care au putut astfel să acorde statului român credite la dobânzi mai scăzute. Autoritățile sunt presupuse a înțelege întregul proces, care include atât impozitele mai mici pe profit, cât și costurile mai mici ale statului cu datoria publică.

Este posibil ca unele bănci să fi făcut, din greșeală sau nu, unele optimizări fiscale discutabile, ceea ce nu e deloc greu de imaginat date fiind unele neclarități sau contradicții din legislație. Dar atitudinea față de acestea trebuie întotdeauna să reflecte rezolvarea problemei conform legii și evitarea generalizărilor, prin învinuiri directe sau implicite, la nivelul industriei a unor comportamente individuale. Tratarea conform legii a cazurilor individuale dovedește profesionalism. Generalizarea afirmațiilor la nivelul industriei este ideologie, mai ales când aceasta este dominată de capitalul străin și demonizarea companiilor multinaționale este un element central în discursul economic al elitei noastre conducătoare. Ideologia nu îmbunătățește în nicio instanță raționamentul și climatul economic, dar îl falsifică întotdeauna. Nici industria bancară si nici guvernele nu s-au autoinventat din nimic, ci au apărut pentru că satisfac nevoi reale ale societății și, cel puțin din acest motiv, își datorează respect reciproc.

Pe de altă parte, unii politicieni continuă să readucă în discuție ideea ca parlamentul ar trebui să poată destitui consiliul de administrație al băncii centrale pe baza votării raportului anual pe care BNR îl prezintă parlamentului. În acest fel, operațiile monetare, în prezent izolate de influența politicului, ar reintra în sfera discreționarismului politic, ceea ce echivalează cu eliminarea independenței băncii centrale. Aceasta este în sine un lucru periculos pentru stabilitatea prețurilor.

Numai că, de data aceasta, ideea că băncile și banca centrală sunt vinovate pentru ce nu merge în economie s-ar putea să nu mai țină. Înainte de 2008, băncile erau reprezentative pentru criza financiară și, pe baza euristicii reprezentativitate, publicul era gata să accepte vinovăția băncilor fără să analizeze dacă acest lucru este adevărat. Spre deosebire de atunci însă, în prezent, în România, băncile nu sunt reprezentative pentru problemele de la care politicienii vor să abată atenția. S-ar putea ca ulciorul să nu mai meargă a doua oară la apă.

De data aceasta, publicul se va prinde repede că subiecte de genul „pierderilor intenționate” ale băncilor la care oamenii își țin banii și/sau de genul „banca centrală este stat în stat, și nu dă socoteală la nimeni” sunt „praf în ochi” pentru a abate atenția de la greșelile conceptuale grave de politică economică făcute în ultimii ani. Acestea se referă la politica fiscală bazată pe creșterea cheltuielilor curente concomitent cu reducerea ratelor de impozitare, la politica de pensii publice, la politica privind indemnizația de creștere a copilului; la politica de reducere a cheltuielilor pentru investiții publice, care au scăzut dramatic în ultimii ani într-o perioadă în care ar fi trebuit să crească pentru a compensa scăderea investițiilor private.

În lipsa unei euristici care să confere băncilor rolul de cauză a unei crize, un război de imagine cu băncile este costisitor pentru un guvern. Dacă nu au bază reală, acuzațiile și măsurile îndreptate împotriva băncilor ridică semne de întrebare referitoare la onestitatea autorităților, care este o valoare foarte importantă pentru public (gospodării, firme, investitori internaționali, agenții de rating etc.). Mai mult, aceste acuzații și eventual o impozitare a activelor bancare nu abat atenția de la greșeli conceptuale de politică economică, ci doar adaugă la acestea din urmă, aducându-le și mai mult în atenția publicului.

Dacă prin învinovățirea băncilor se pregătește terenul pentru impozitarea activelor băncilor, atunci guvernul ar trebui să știe că de facto pregătește terenul pentru creșterea costurilor la care publicul se va împrumuta de la bănci. Parte a acestui public este chiar guvernul, al cărui deficit este finanțat în mare parte de bănci. În fine, nu în ultimul rând, guvernul ar trebui să-și reamintească relația bună cu băncile, care i-au permis să beneficieze de un tratament favorabil din partea acestora sub Inițiativa Viena.

Care ar fi o strategie eficientă pentru guvern?

Așa cum am arătat într-un studiu recent, există o puternică corelație pozitivă între intermedierea financiară și gradul de dezvoltare a unei țări, ca și între intermedierea financiară și integritatea guvernului (corupția) sau între intermedierea financiară și claritatea drepturilor de proprietate. De asemenea, am arătat într-un alt studiu că că există o corelație pozitivă semnificativă între gradul de dezvoltare a unei țări și veniturile bugetare pe care le poate colecta ca procent din PIB, ca și între integritatea guvernului și gradul de dezvoltare a unei țări sau între claritatea drepturilor de proprietate și gradul de dezvoltare a unei țări. Împreună, aceste corelații arată că dacă un guvern are nevoie de mai multe venituri bugetare ca procent din PIB trebuie să se concentreze pe trei lucruri: (i) să găsească soluții pentru a crește intermedierea financiară. A face din sistemul bancar un inamic public nu este un pas în acest sens; (ii) să crească integritatea guvernului; și (iii) să clarifice drepturile de proprietate.

Corelațiile menționate nu înseamnă relații cauzale unidirecționale. Un guvern mai integru și/sau drepturi de proprietate mai clare duc la creșterea intermedierii financiare, dar și o intermediere financiară mai mare presează pentru guverne mai integre și drepturi mai clare de proprietate. Nici guvernele si nici bancherii nu trebuie să uite că, în istoria modernă, politicienii au avut o influență mare asupra evoluției industriei bancare prin reglementări și legi, iar această industrie a influențat interesele si coalițiile politice.

Nota 1: Aici nu vreau să sugerez că următoarea criză va fi similară cu cea din 2008 în natură. O criză poate apărea din multe motive, depinzând de contextul economic. De exemplu, în urma crizei din 2008 și a Marii Recesiuni care a urmat, multe entități dețin în bilanțurile lor bonduri în cantități foarte mari. O creștere a ratelor dobânzilor de politică monetară la nivel global ar putea reduce prețul acestor active, ceea ce va crea pierderi pentru cei care le dețin, putând rezulta într-o criză financiară.

Lucian Croitoru este consilier al guvenatorului BNR. Opiniile sale nu reprezinta pozitia bancii sau a redactiei. Acest articol a aparut si pe blogul sau