Un film românesc filmat pe litoralul bulgăresc e în cinematografe. Ce a descoperit regizoarea după ani de călătorii în țara vecină

„Am bătut coastele bulgare în lung și-n lat, de la Durankulak, adică, punctul nordic al litoralului bulgăresc, până spre Burgas, glumesc de multe ori spunând că mă pot converti în ghid turistic pentru zonele mai puțin cunoscute ale vecinilor noștri”, spune într-un interviu pentru HotNews Cecilia Ștefănescu, care semnează regia și scenariul filmului „Un loc sigur”.

• La aproape două decenii după ce romanul său de debut, „Legături bolnăvicioase”, a fost ecranizat (r. Tudor Giurgiu) și selecționat la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, Cecilia Ștefănescu revine în prim-plan, de această dată pentru prima dată ca regizoare. 
• „Un loc sigur”, film la care semnează atât regia, cât și scenariul, marchează un nou capitol într-un parcurs artistic ce traversează literatura și cinemaul, de la proză la scurtmetraje premiate și până la scenariul filmului „Libertate”, distins cu 13 premii Gopo.

Filmat în Bulgaria, în zone precum Krapets, Ezerets, Balgarevo, Rakovski, Tyulenovo sau Rusalka – descoperite de-a lungul a șapte ani de călătorii – „Un loc sigur” îi prezintă pe Lucia, soțul ei și prietenii lor, bucurându-se de o vacanță liniștită într-un sat pe malul mării din Bulgaria. Totul se schimbă odată cu apariția lui Vladimir, un bărbat misterios care tulbură dinamica grupului. Când un copil din sat dispare în mod inexplicabil, atmosfera idilică se destramă, iar secretele Luciei amenință să iasă la lumină într-un loc unde nimic nu mai e sigur. 

„Un loc sigur” a ajuns pe marile ecrane din România pe 13 martie, dar filmul a avut premiera în cadrul competiției First Feature la Tallinn Black Nights Film Festival 2025.

„E un test foarte important să vezi dacă ai reușit să faci ca povestea să fie tranzitivă. În plus, publicul de festival e un public pretențios, și e principalul care susține filmul de autor, cel mai fidel și mai antrenat, el deschide ușa filmului spre un public mai larg. Iar Tallinn-ul a avut o energie extraordinară și ne-a primit extrem de bine. Nu e mai puțin adevărat că, pentru cineva care face film, selecția într-unul dintre cele 14 festivaluri din lume de serie A, într-o secțiune competitivă, înseamnă și un pas important pentru următorul film”, spune Cecilia Ștefănescu despre această experiență în interviul acordat pentru HotNews. 

„Pentru a avea un film bun, îți trebuie o fundație solidă”

HotNews: „Un loc sigur” marchează debutul dumneavoastră în lungmetraj, după un parcurs solid ca scriitoare și scenaristă. Cum ați știut că acesta este momentul potrivit pentru a vă asuma și regia unui lungmetraj?

Cecilia Ștefănescu: „Am știut“ poate cumva naiv de când m-am apucat să scriu literatură, adică de foarte mică, doar că atunci se manifesta ca o dorință. Când ești foarte tânăr, dacă nu ai avut o pornire în viață faultată de alte evenimente dramatice, și eu din fericire n-am avut, ai sentimentul că poți face orice. Apoi am mai știut cînd am scris povestea și am construit personajul Luciei, am știut că varianta cea mai apropiată de personajul pe care îl gândisem eu, cu energiile pe care le dezlănțuie, nu va ieși decât tot din capul meu. Pe atunci credeam că momentul va fi mult mai aproape. Mă rog, cinemaul te vindecă de anumite egotisme și ți le hrănește pe altele. De unele scapi în momentul în care vezi ce se întâmplă în procesul ăsta de reajustare de la ce visezi tu până la povestea care iese din montaj, uneori lucruri mai bune, alteori, dimpotrivă. Dar ca să revin la întrebare, am știut dintotdeauna că vreau să folosesc și regia de film ca pe un instrument de cercetare și, după o îndelungă așteptare, acum a sosit și momentul să arăt povestea care a ieșit.

– Ați semnat și scenariul filmului. Cum se schimbă procesul de scriere atunci când știți că veți fi și regizoarea care va traduce în imagini fiecare nuanță? Există mai multă libertate sau, dimpotrivă, mai multă presiune? Vă tentează ideea de a transforma scenariul și într-o carte?

– Raportul între un/o scenarist(ă) și un/o regizor(oare) rămâne cam același, chiar dacă sunt una și aceeași persoană, în sensul în care scenariul este fundația construcției unui film. 

Și, pentru a avea un film bun, îți trebuie o fundație solidă. E o condiție obligatorie, dar nu suficientă. Dacă ai un scenariu prost, cel mai probabil îți va ieși tot un film prost. Altfel, un regizor poate strica un scenariu bun. Partea neplăcută a vieții profesionale a unui scenarist este să accepte că, o dată munca lui încheiată, nu mai are control asupra obiectului final, a filmului. Și trebuie să aibă încredere în regizor. Când sunt una și aceeași persoană, partea cu încrederea e mai simplă. Dar ajuns în faza de filmare, ești uneori nevoit/ă să reajustezi anumite scene, nu schimbându-le sensul, ci adaptându-le la condițiile de filmare, la configurația locului, potențându-le. Uneori și pentru că nu ai suficiente zile de filmare, iar alteori pentru că nu te ajută condițiile obiective, pentru că, dincolo de creație, inspirație, filmarea e un proces care ține de atât de mulți factori concreți, cum ar fi bani, oameni, echipă, condiții meteo etc. 

Când am plecat în Bulgaria, unde aveam majoritatea filmări de exterior, m-am gândit la posibilitatea asta sumbră, filmând și într-un anotimp potențial ploios, să mă trezesc că trebuie să-mi gândesc acțiunile personajelor fără să alterez povestea. Și aveam un plan de rezervă, să mut filmarea în interior. Nu o să mint, posibilitatea asta mi-a atârnat deasupra capului ca o sabie, era cel mai negru coșmar, mai ales că, în film, natura și exterioarele au o funcție, așa cum sper să vedeți, foarte importantă. Din fericire, nu am fost nevoită să-l pun în aplicare.

„Fac parte dintr-o generație de femei crescute în ideea de a ne feri de străini”

– Titlul „Un loc sigur” are o încărcătură paradoxală. Ce este, de fapt, „siguranța” în filmul dumneavoastră: un spațiu fizic, o relație, o proiecție, o iluzie?

– Titlul conține o provocare. Eu fac parte dintr-o generație de femei crescute în ideea de a ne feri de străini, și prin străini mă refer la bărbații necunoscuți, potențial periculoși. Suntem acele femei care, atunci când se despărțeau după o ieșire în oraș, își dădeau semn, că era pe telefonul mobil sau, înainte de el, pe telefonul fix, cum i se spunea, să anunțe că au ajuns tefere acasă. E greu de înțeles pentru cineva care nu a trecut prin spaima asta. Și noi nu doar că am „trecut“, dar am crescut cu ea, ne-am format în ea.

A circulat la un moment dat pe rețelele sociale extinse un sondaj care punea întrebarea femeilor cu cine ar prefera să se întâlnească inopinat în pădure, cu un urs sau cu un bărbat. „The Man vs. The Bear“. Surpriza a fost când cele mai multe au răspuns că preferă întâlnirea cu ursul. Sigur, acest pseudo-sondaj, cu toate incertitudinile lui de ordin științific având în vedere unde și cum a fost el făcut, a stârnit discuții, dar și multă revoltă în rândul partenerilor de sex masculin. Am auzit de la cineva și că e puțin probabil să percepi un bărbat mai periculos decît un animal sălbatic. Dar cheia e exact în cuvântul ăsta, percepție, el e important aici, nu faptul obiectiv că ursul e mai periculos decât bărbatul, ci că, pe baza experiențelor personale sau auzite, cele care au răspuns au perceput invers pericolul. 

Fiindcă situațiile în care auzim, vedem sau chiar suntem în situația unui abuz cauzat de un bărbat sunt mult mai dese decât cele în care ne atacă un urs în pădure. La asta se adaugă și factorul familial, pentru că suntem mai antrenate să ne ferim de străini decât de cei apropiați. Multă vreme, când o femeie era bătută sau abuzată în diverse feluri, în cadrul familiei, relația era numită împăciuitor „dragoste cu năbădăi“. Și mai erau cele care, din nefericire, creșteau direct cu prădători sau abuzatori în casă. Sigur, e valabil și pentru femei, și pentru bărbați. 

Familia reprezintă sau ar trebui să reprezinte siguranță, ar trebui să se bazeze înainte de toate pe un pact de încredere. Hal Hartley, în filmul lui, Trust, spunea că dragostea e încredere, respect și admirație. Or prădătorul pe asta se și sprijină, pe acest fundament miraculos își țese pânza, pe încrederea celuilalt, acolo se produce marea trădare. Iar atunci când încrederea e ruptă, se produce un lanț nesfârșit de violențe, pentru că persoana trădată caută să fie din nou în siguranță, uneori chiar cu prețul de a sparge momentan echilibrul și liniștea din jur. Sigur, vorbim de prădători, dar abuzurile, care sunt tot trădări ale încrederii, se pot petrece și în forme mai soft, care să roadă încet, pe dedesubtul unei relații, încrederea și stima de sine a partenerei/partenerului.

„Bulgaria a avut mult mai multă grijă față de natură decât am avut noi”

– Ați ales să filmați în Bulgaria, în zone precum Krapets, Ezerets, Balgarevo, Tyulenovo sau Rusalka – locuri descoperite în decursul a șapte ani de călătorii. Cum s-a construit relația dumneavoastră cu aceste peisaje și în ce fel au modelat ele povestea?

– Ați făcut o cartografiere exactă a spațiului imaginar pe care l-am compus din mai multe bucăți de Bulgarie. M-a ajutat în descoperirea lor un prieten bun, Adi Darabană, care a fost primul dintre noi ajuns în Krapets. Apoi, am bătut coastele bulgare în lung și-n lat, de la Durankulak, adică, punctul nordic al litoralului bulgăresc, până spre Burgas, glumesc de multe ori spunând că mă pot converti în ghid turistic pentru zonele mai puțin cunoscute ale vecinilor noștri. 

Ceea ce m-a făcut să am și un respect aproape mistic față de locurile sălbatice, care m-ar împiedica să le fac prea cunoscute. Poate pentru că sunt crescută în oraș și nu am avut bunici „la țară“, natura mea profundă tânjește din timp în timp după izolare, sălbăticie și singurătatea liniștitoare pe care ți-o dă o plajă pustie. 

Mai ales în timpul pandemiei mi-am târât familia prin tot felul de locuri accidentate, ne-am aventurat pe plaje la care se ajungea extrem de greu și așa am descoperit și niște locuri minunate. Pot spune că Bulgaria a avut mult mai multă grijă față de natură decât am avut noi și nici nu era greu, pentru că la noi a fost o lipsă totală de respect. De aceea în film locurile, natura reprezintă un personaj în sine, e gazda tăcută a unor evenimente domestice sau globale. Descoperirea acelor locuri și reconstrucția spațiului fictiv au determinat și poveștile secundare ale filmului, cea a locului, a oamenilor care vor rămâne după ce turiștii vor fi plecat, și cealaltă, a celor care își caută o nouă casă, goniți de evenimentele dramatice petrecute în alte părți ale lumii.

„Nu mă ajută cu nimic să îndrept camera doar spre jumătatea arătoasă a camerei”

– În film, cadrul natural, cu ape turcoaz și vegetație sălbatică, pare idilic la prima vedere, dar ascunde fisuri și tensiuni. Este acest contrast o metaforă pentru societatea contemporană? Pentru dinamica familială? Pentru condiția feminină?

– Da, pentru toate trei întrebările. Într-o discuție purtată cu oameni interesați în a face film, le-am dat acest exemplu personal. Mă mutasem de curând într-o casă nouă și, după ce depuseserăm o muncă imensă s-o refacem și s-o recondiționăm, ne-am oprit la bucătărie, unde nu am mai reușit, din multiple motive, s-o terminăm decât pe jumătate. Jumătate de bucătărie era mobilată, jumătate era goală și dezolantă. Ca artist, pe mine mă interesează să arăt întreaga cameră și ce reprezintă ea pentru locuitorii acelei case, nu mă ajută cu nimic să îndrept camera doar spre jumătatea mobilată și arătoasă, așa cum o face social media sau filmul comercial, dar nici s-o arăt numai pe cea goală, pentru că în ambele situații aș manipula și aș vehicula adevăruri trunchiate. 

În ultima vreme însă noi operăm doar cu adevăruri parțiale, spunându-le ca pe unele general valabile, de aici și polarizarea extraordinară din societate. Am folosit locul ăsta minunat și am plasat acolo rupturile profunde între membrii ambelor cupluri care reprezintă, pe un palier secundar, acest personaj colectiv al filmului, exact în ideea de contrast și de a înțelege un pic mai bine scara dramelor noastre personale care, în același timp, ocupă toată lumea, dar sînt, la final, și doar o vânzoleală de moment. Și, totodată, mi-a plăcut să folosesc locul ăsta imaginar, natura, și ca pe o extensie a Luciei, protagonista filmului, ca pe o prelungire a vocii ei, de multe ori neauzite. E ecoul fricilor ei de separare, pierdere, dezrădăcinare. Lucia e o femeie cu un potențial important, ar fi putut face orice, o spune chiar unul dintre personaje, doar că ea a ales o cale și le-a pierdut pe celelalte. Și acum o găsim în punctul în care și-a făcut curaj să privească în spate.

Apoi, în sens mai larg, societal, noi am ajuns să cucerim fiecare centimetru de teritoriu sălbatic.

Nu cred că mai există vreo bucățică din lumea asta care să nu fi fost urcată pe Instagram, unde să nu fi năvălit vreun curios care să-și dorească să împărtășească descoperirea lui cu lumea.

Cecilia Ștefănescu

Or, odată ce ai spus despre un loc, el nu va mai rămâne la fel și va sfârși într-un sistem de exploatare. E ce se întâmplă cu invaziile turistice din întreaga lume și cu dezechilibrul creat de democratizarea turismului.

Sunt contrastele și tensiunile pe care le creează globalismul, sunt limitele pe care noi le-am atins și despre care am ales să vorbesc plasând acțiunea în acest paradis pierdut fix în momentul în care îl înregistrează camera, ca fundal al poveștii Luciei. Dar Lucia nu e exterioară grupului de invadatori, face parte din el, și, deși plânge după locul acesta idilic, e cea care își dorește să-l și pulverizeze, să-l arate și celorlalți și, în felul ăsta, să-l omoare.

Mărturia unei supraviețuitoare din dosarele Epstein: „Poate așa arată viața”

– Abordați tema microabuzurilor și a violenței domestice într-un context în care cazurile de femicid cresc îngrijorător. Ce responsabilitate simțiți, ca artist și ca femeie, atunci când aduceți în prim-plan un subiect atât de sensibil?

– Responsabilitatea mea ca artistă este de a arăta lumea într-un mod onest din punctul în care o văd eu și de a încerca, cu mijloace foarte firave, cum e arta. Am făcut pasul de a citi și a asculta părți din mărturiile femeilor supraviețuitoare din dosarele Epstein și mi-a rămas întipărită propoziția asta a Virginiei Giuffre, cea care a trecut printr-un șir nesfârșit de abuzuri, de mică până la finalul vieții, și care s-a gândit la un moment dat că „poate așa arată viața“.

N-am putut să uit vorbele ei și, când citești astfel de lucruri, la fel cum cînd citești cazurile unor femei care au sunat de zeci, sute de ori la poliție pentru a reclama abuzuri și violențe asupra lor sau asupra copiilor lor, nebăgate în seamă, minimizate în ideea că uite încă o „dragoste cu năbădăi“, te apucă furia și neputința. În același timp, ca artist nu ești obligat să produci decât lucruri care te interesează, nu s-o faci oportunist sau ca obligație socială, nu există o astfel de constrângere, pentru că ar fi o condiționare radicală și periculoasă. Doar că inevitabil ajungi să vorbești despre lumea de azi, chiar și atunci cînd vorbești despre lumea de ieri, și să ocupi o poziție politică și ideologică în lume.

„Ar trebui să renunțăm la prejudecata că violența nu se întâmplă decât în medii sărace”

– Filmul invită la o discuție despre roluri sociale și preconcepții persistente, chiar și în medii educate. Credeți că, în 2025, vorbim suficient de onest despre feminism, feminitate și vulnerabilitate? Sau încă operăm cu mituri confortabile?

– Din păcate, o dată cu acest val de violență care e fie cauza, fie efectul unui conservatorism, pe alocuri bine camuflat, o dată cu noile vremuri, cu noua „ordine“, cum i-au spus comunicatorii de vodevil acestei noi direcții pe care a luat-o politica globală, devoalată în toată urâțenia ei, am auzit și voci care strigă că nu mai e nevoie de feminism. 

Cumva feminismul pare o boală sau o instanță castratoare. Dar nu e, și lumea ar trebui să fie foarte atentă la genul ăsta de sperietori. Atunci când e identificat un țap ispășitor, ar trebui să devenim atenți, pentru că de cele mai multe ori în spatele inchizitorilor, al celor care întind acuzator degetul – în cazul ăsta spre feministe sau comunități marginalizate, minorități sexuale, religioase sau de orice fel – stau adevărații prădători istorici care distrag atenția de la adevăratele probleme, care de multe ori sunt cele sociale. Societatea ar trebui să creeze anticorpi pentru orice fel de derapaje, chiar și pornite generos, din zone umaniste, pentru că există și așa ceva. Orice idee bună poate avea și prelungiri periculoase și radicale. Aș zice că feminiști ar trebui să fim cu toții, pentru că lupta se duce în sensul respectului pentru celălalt, al egalității de șanse, drepturi, desigur și obligații, la nivelul solidarității sociale etc. Și toți vrem să avem parte de ce am enumerat mai sus. Și ar mai trebui să renunțăm la prejudecata că violența, abuzul nu se întâmplă decât în medii sărace, defavorizate – nu zic că acolo nu se întâmplă, din contră, acolo e un mediu vulnerabil și favorizant tocmai din cauza limitării șanselor și pe care îl vedem mai clar –, dar e un fenomen foarte prezent și în mediile educate, unde problemele s-ar putea să fie de altă natură, de reprezentare, de imagine publică, de rușine și vinovăție.

– Romanul dumneavoastră „Legături bolnăvicioase” a fost ecranizat în 2006 de Tudor Giurgiu și selecționat la Berlin International Film Festival, în secțiunea Panorama. Privind în urmă, cum vedeți acel moment în raport cu ceea ce creați astăzi?

– Nu așa de departe… Îl văd ca pe un început al preocupărilor mele, sunt mai blândă cu femeia tânără care a scris cartea și scenariul, nu o mai judec atît de aspru și, deseori, chiar îi mulțumesc.

– Ați colaborat din nou cu Tudor Giurgiu la scenariul filmului „Libertate”, distins cu 13 premii Gopo, inclusiv pentru scenariu. Ce a însemnat această experiență pentru maturizarea dumneavoastră cinematografică?

– Abia cu Libertate am făcut un ocol și acel ocol m-a ajutat mult la ceea ce foarte frumos numiți maturizare. Pentru că, în primul rând, m-a forțat să construiesc un personaj de care nu doar că eram străină – bărbat, cadru în Miliția lui Ceaușescu –, dar pe care, în plus, fusesem educată, în casă, să-l detest și să-mi fie frică de el. Și, scriindu-l, m-am împăcat cu fricile din trecut, ale mele, dar și ale părinților mei. 

„Principala frică a unui părinte de azi ar trebui să fie pentru sănătatea psihică, mentală a copilului”

– Sunteți mamă de adolescent într-o epocă dominată de ecrane, social media și o vizibilă radicalizare a discursului public, inclusiv prin fenomenul manosferei. Cum navigați această realitate în relația mamă–adolescent?

– Ce întrebare frumoasă, nu am mai primit-o și mulțumesc pentru ea! Aș putea spune că am avut un know-how de creștere a copilului, că am citit vreo teorie deșteaptă sau că sunt eu o super-mamă cu niște aptitudini aparte, dar realitatea este că am avut marele noroc să am un băiat care e, înainte de toate, un om extraordinar, un băiat cu o reprezentare foarte clară a noțiunilor de bine și de rău, de diversitate, de umanism, curios, căruia îi place să se uite la filme bune, uneori să scrie, să citească multă istorie și să-și pună întrebări. Are un respect înnăscut pentru femei, fără să-i fie frică prin asta că-și pierde masculinitatea, dar are și căutările și temerile lui. Am discutat și discutăm mult cu el despre derapajele de azi ale istoriei, îmi place să-l ascult, să aud vocea asta tânără care chestionează lumea de azi. Ca să fiu sinceră, e persoana cu care îmi place cel mai mult să-mi petrec timpul. Sper să rămână neschimbat.

– Cum vi se pare universul adolescenților de astăzi comparativ cu cel în care ați crescut dumneavoastră? Ce s-a schimbat fundamental?

– Ideea de competiție. O aveam și noi, dar azi a luat niște forme acute. E o lume mult mai crudă în sensul competiției care poate duce la forme primejdioase. Am văzut tineri care sunt hăituiți sau se biciuiesc singuri în direcția asta, a performanței de orice fel, cum la polul opus, în mediile sărace, sunt cei care trăiesc zi de zi discrepanța între ce văd pe ecranele telefoanelor și ce e în jurul lor și care, poate fiind la fel sau mai echipați pentru performanțe de orice fel, nu ajung să intre în joc. Și, evident, se antagonizează în raport cu lumea, cu societatea și vor s-o răstoarne. 

Nu generalizez, dar cred că principala frică a unui părinte de azi ar trebui să fie pentru sănătatea psihică, mentală a copilului, ea e cea mai expusă. Și copiii ar trebui să știe că „a reuși“ e prelungirea basmului ăluia cu care am fost noi crescuți, „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți“, cu promisiunea că fericirea și reușita depind de tine și, odată ce le-ai atins, le vei avea pentru totdeauna, te vor însoți până la final. 

Or, asta e cea mai mare minciună spusă vreodată.

Fericirea, reușita, ce-or însemna ele, sunt niște momente punctuale care vin greu și trec repede, nu sunt un continuum.

Cecilia Ștefănescu

Nici nu sunt sigură că ele există cu adevărat. Dar ce există sigur sunt oamenii de lângă noi, ăia palpabili, cu care vorbești, mănânci, râzi, te cerți, te desparți, mă rog, cu care ești pur și simplu.

Apoi ce mai există sunt pasiunile noastre. Și tinerilor de tot felul le mai recomand filmele și cărțile adevărate, preiau o idee generoasă a Papei Francisc din scrisoare lui adresată tinerilor în care vorbea despre rolul literaturii în formarea unui om. Spunea acolo că, uneori, cărțile te scapă din situații grele, emoționale sau materiale. Cititul și privitul unor filme bune te liniștesc și te pot face – asta o garantez –, chiar și pentru durata unui film sau a unei cărți, fericit.

„Locul sigur e dragostea. Câtă vreme o ai, ești în siguranță”

– Cum vorbiți cu copilul dumneavoastră despre violență, relații și consimțământ într-o lume care pare tot mai instabilă și polarizată?

– Am vorbit dintotdeauna deschis și ponderat. Și am încercat pe cît mi-a stat în putință să nu-l radicalizez în nici o direcție, să nu-i transfer din traumele, indiosincraziile sau temerile mele. Era de ajuns că are doi părinți artiști, nu mai trebuia să adaug și eu alte insecurități. Glumesc, dar doar pe jumătate. Nu știu dacă am reușit mereu. E atât de ușor să faci pe deșteptul cu un adolescent, să-i ții lecții, să-i dai sfaturi, dar în realitate vîrsta asta e cea mai dificilă, pentru că încerci să-ți găsești locul, în același timp încercând să te găsești pe tine. Și mulți, încercând să-și găsească locul, se pierd pe ei. Ce am făcut a fost să petrecem, și eu și tatăl lui, timp zilnic cu el, un timp consistent. Și să facem săptămînal lucruri împreună care ne fac plăcere.

– Dacă ar fi să definiți astăzi, dincolo de film, ce înseamnă pentru dumneavoastră „un loc sigur” în viața personală, care ar fi acela?

Locul sigur e dragostea. Câtă vreme o ai, ești în siguranță. Și ea se poate manifesta pentru oameni, pentru animale, pentru pasiuni, profesie. Sigur, aia pentru oameni e cea mai frumoasă. Și, cum ziceam mai sus, nici dragostea nu e un continuum. Mai e uneori întreruptă de frici, ambiții, orgolii, accidente, tragedii. Dar, ca să răspund la întrebare, multă vreme, ca fiică a cuiva, locul meu sigur a fost în dragostea necondiționată, care a însemnat și respect, admirație și încredere, pe care tatăl meu mi-a purtat-o. Și, după ce am devenit părinte, locul meu sigur e dragostea pe care i-o port lui Vlad, băiatul meu.