INTERVIU Un fost judecător descrie mecanismul protejat de politicieni prin care România a ajuns datoare cu 31.000.000.000 de lei față de sute de mii de bugetari

Discuția cu Toni Neacșu a avut loc în ziua în care CEDO a trimis un semnal puternic după ce a dat dreptate statului român în litigiul cu judecătorii din România care au contestat plata eșalonată a salariilor câștigate prin hotărâri judecătorești. 

Din 2011 până în 2023, suma totală câștigată în instanțe de bugetari se ridică la 31 de miliarde de lei, din care 21 de miliarde au fost deja plătiți. Până în 2028 se vor mai aduna alte sume. 

Numărul total al bugetarilor care aveau acum titluri executorii este de 160.000 din care în jur de 6..000 sunt magistrați, spune Neacșu.

Neacșu: profesorii câștigă 70% din procesele salariale, iar magistrații doar 30%

În ciuda mitului că judecătorii își fac singuri dreptate, rata de succes a magistraților în ceea ce privește câștigarea drepturilor salariale e de doar 30%, în timp ce la profesori este de 70%, mai explică fostul magistrat.

Care sunt cauzele pentru care atât de mulți bugetari ajung să-și câștige drepturile în instanțe? „Amăgirea electorală, dar și calitatea proastă a legislației adoptate de parlament în privința salarizării”, mai spune Neacșu.

„A fost surprinzătoare tonalitatea foarte dură a judecătorilor CEDO”

– Domnule Neacșu, o să începem cu o decizie luată chiar joi de CEDO. Șase magistrați români au mers la CEDO, nemulțumiți că plățile salariale restante, câștigate prin hotărâri judecătorești, le-au fost eșalonate. Ei au spus că li se încalcă astfel drepturile, iar CEDO le-a respins cererea, folosind chiar un limbaj destul de dur.
– Toni Neașcu: CEDO judecă încălcări ale drepturilor omului. Nu se implică în litigii financiare între diferite categorii. Aici însă s-a pus în discuție încălcarea dreptului de proprietate, pentru că banii câștigați printr-o hotărâre judecătorească sunt considerați proprietatea celui care trebuie să-i primească. 

Și s-a mai pus în discuție neexecutarea hotărârilor judecătorești de către un debitor. Orice debitor este obligat să-și execute obligațiile stabilite printr-o hotărâre judecătorească. 

Statul beneficiază însă de un regim privilegiat, pentru că poate da legi prin care stabilește în ce condiții își execută obligațiile, cu eșalonare.

Nu mă așteptam neapărat să se schimbe practica CEDO, în sensul de a le da dreptate judecătorilor respectivi. Curtea s-a mai pronunțat încă din 2012, stabilind că, în anumite condiții, de obicei de criză economică, un astfel de mecanism este proporțional. 

Despre un posibil conflict de interese

Surprinzătoare este tonalitatea foarte dură (n.r.- folosită de judecători) Curtea a arătat că instanțele par să-și fi depășit rolul tradițional de interpretare și aplicare a legii.

Ei au spus că situația este susceptibilă să creeze impresia unui conflict de interese interinstituțional, care relevă o tensiune între puterea judecătorească, pe de o parte, și puterea legislativă și cea executivă, pe de altă parte.

Conflict între puterea judecătorească și cea executivă

– Ce a vrut să spună Curtea? Cum și-au depășit judecătorii români „rolul tradițional”?
– În primul rând, judecătorii constată că există, într-adevăr, un conflict instituțional între puterea judecătorească și puterea executivă. Este conflictul pe care l-am văzut în ultima perioadă în disputele directe dintre doamna Savonea, de la Înalta Curte de Casație și Justiție, și Ilie Bolojan.

Doar că de data aceasta realizăm că acest conflict e mult mai amplu, că este între întreaga putere executivă și puterea judecătorească.

În sensul în care puterea judecătorească intervine pe o zonă de competență exclusivă a guvernelor – vorbim de toate guvernele -, și anume execuția bugetară, respectiv formarea bugetului, pentru că despre asta e toată discuția. Surprinzător este că judecătorii de la Curtea Europeană au intrat puțin în detalii și ne-au descris acest conflict, care, din punctul meu de vedere, are deja 18 ani. Noi i-am văzut doar vârfurile. 

Ce a ținut Curtea de la Strasbourg „să menționeze în comunicat”

– Foarte mulți oameni din România au impresia că judecătorii își măresc singuri salariile. Pare că, în alte cuvinte, CEDO spune cam același lucru – sau cel puțin așa interpretez eu.
– Într-adevăr, așa este. Dar, până la urmă, CEDO nu a făcut altceva decât să constate că, atunci când judecătorii soluționează litigii în care stabilesc drepturi salariale suplimentare pentru breasla din care fac parte, adică pentru alți judecători, este normal ca acest lucru să ridice o anumită suspiciune publică.

Sigur, sunt convins că judecătorii de la CEDO știu foarte bine că orice judecător din România sau de oriunde are dreptul de acces liber la o instanță și de a-și apăra drepturile în fața ei. 

Nu-l poate judeca altcineva decât o instanță, evident, pentru că nu există instanțe extraordinare pentru judecători. 

Dar, una peste alta, Curtea a subliniat că, într-un anumit context, cum e cel din România, percepția poate fi aceasta și a ținut să o menționeze în comunicat.

Un mecanism 

– Ați vorbit zilele acestea despre un mecanism mai larg. Mult mai multe categorii de bugetari decât judecătorii au primit sau urmează să primească sume de bani pe care chiar le-ați estimat la un moment dat la 0,1% din PIB-ul României. Cum funcționează acest mecanism și ce înseamnă el pentru buget?
– Situația magistraților trebuie integrată în fenomenul general. Iar fenomenul general pleacă de la ceea ce știu politicienii să facă cel mai bine: să promită, în campaniile electorale, dispoziții favorabile pentru anumite categorii profesionale. 

PSD, de exemplu, merge cu promisiunile electorale în special către sectorul bugetar. Asta înseamnă, foarte des, adoptarea unor legi prin care se acordă anumite drepturi salariale unei profesii sau alteia.

Primul pas al mecanismului: înainte de alegeri, se adoptă o lege de creșteri salariale la bugetari

– Și asta s-a întâmplat, cum spuneți, în mod recurent. Aveți și alte exemple?
– Sunt foarte multe. Avem legea-cadru de salarizare, ale cărei grile de salarizare s-au aplicat doar unor categorii profesionale, nu și altora. Ultima astfel de lege e de acum vreo trei ani.

M-ați întrebat care e mecanismul. Se adoptă o lege care prevede creșteri salariale. 

Al doilea pas: după alegeri, nu aplică legea integral

Problema e că, după ce ajung la putere, tot ei realizează că avem o problemă cu deficitul și, într-o formă sau alta, nu mai aplică legea pe care au adoptat-o. Nu o abrogă efectiv, pentru că ar avea un cost politic. 

Nu vin să spună: „Domnule, am adoptat prea ușor acea lege, nu avem banii, nu putem să vi-i dăm”. Pur și simplu nu o aplică în practică. Fie o aplică parțial, fie o aplică doar unor categorii. Aduceți-vă aminte că, după protestele profesorilor, li s-au acordat, de asemenea, astfel de dispoziții favorabile.

Al treilea pas: oamenii dau în judecată și câștigă

– Despre câți bani este vorba?
– În primul rând, din câte știu, nu avem informații publice, asumate oficial de cineva, care să ne spună cât plătim în fiecare an pe hotărâri judecătorești câștigate în instanță de personalul bugetar. 

Pe de o parte, recent, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut publice date despre un număr imens de astfel de dosare.

Rezultatul: 31 miliarde de lei, datorați bugetarilor în 12 ani

– Peste 400.000.
– E vorba de 400.000 de bugetari care au dat în judecată statul român pentru recunoașterea unor drepturi salariale, în urma mecanismului despre care vorbeam. Dintre aceștia, undeva la 160.000 au deja titluri executorii. Altfel spus, au câștigat și au de primit bani de la statul român, iar plățile li se tot eșalonează pe trei sau cinci ani. Se preconizează că vor mai apărea cel puțin încă 60.000 de titluri executorii, de exemplu până în 2028.

S-au plătit 21 de miliarde, mai sunt între 12 și 15 miliarde de plătit

Aceste titluri executorii înseamnă bani. Eu am luat sumele din rapoartele anuale ale Consiliului Fiscal, pentru că acolo ni se spune exact care e dimensiunea lor. Și sunt sume uriașe. Din 2011 până în 2023, ultimul an pentru care avem date, suma totală de plată a statului român era de 31 de miliarde de lei. 

Adunat, repet, pe toți acești ani, atât trebuia să dea personalului bugetar pe aceste dosare. Dintre aceștia s-au achitat deja 21 de miliarde, ceea ce înseamnă că în acest moment ar mai fi de achitat undeva între 12 și 15 miliarde de lei, în care sunt incluse, evident, și sumele acordate magistraților.

Cât înseamnă din PIB

– Ca să avem un ordin de mărime: ați estimat 0,1% din PIB-ul României?
– Acel 0,1% calculat este la net. Practic, atunci când ai de plătit ca stat drepturi salariale restante, cam 42% din ceea ce plătești ți se întoarce sub formă de impozit și, mai nou, de CASS.

În 2023 au fost vreo 4,7 miliarde și așa mai departe. Sunt niște vârfuri de plată care probabil vor culmina cu ce se va întâmpla anul următor.

170.000 de profesori comparativ cu 6.800 de magistrați

– Haideți să vedem și categoriile. De magistrați știe toată lumea.
– În toată perioada despre care vorbim, 6.817 magistrați și-au câștigat în justiție un astfel de drept salarial. Dar cei mai mulți sunt profesorii. Sunt 170.000 de profesori care s-au adresat instanțelor în toată această perioadă pentru a obține recunoașterea unui drept salarial prevăzut de lege.

Ei au alimentat primul val de procese: e exact majorarea de 50% despre care vorbeați, care ulterior nu s-a mai aplicat, plus mai multe pachete legislative amăgitoare, care nu au mai intrat efectiv în vigoare și care îi vizau pe profesori. Fiind foarte mulți, ei reprezintă un capital electoral foarte bun. 

Apoi, foarte mulți sunt din administrația locală și foarte mulți din Ministerul de Interne: 30.000 de persoane, de exemplu, numai din Ministerul de Interne. De la Finanțe și ANAF, vreo 25.000, din Sănătate, alți 25.000 și așa mai departe.

„Legislația salarială din administrația locală se aplică diferențiat, arbitrar”

– Când spuneți oameni din administrația locală, despre ce drepturi salariale este vorba?
– Aceste mecanisme de câștigare a unor drepturi în instanță nu vizează exclusiv situația în care ți se majorează prin lege salariul, ca breaslă, ci și tot felul de necorelări în legislație, din cauza cărora la un moment dat se pot naște anumite drepturi. 

Pe de altă parte, legislația salarială din administrația locală se aplică diferențiat, arbitrar. Altfel spus, se aplică într-un fel la Consiliul Local dintr-o comună și cu totul altfel în altă comună. Iar justiția intervine și aici: cel care are un nivel de salarizare mai mic decât prevede legea și decât colegul din comuna vecină se poate adresa instanței. Există și situații în care nu li se recunosc anumite sporuri. Toate acestea pot fi recuperate în justiție.

Pentru cei din administrația locală există o prevedere specială, care oferă o marjă de încadrare în salarizare, astfel încât decizia Curții Constituționale potrivit căreia la muncă egală trebuie să ai salariu egal li se aplică doar în limitele acelei marje. Dar cauzele în care nu se recunoaște un spor, de exemplu, intră în toată această masă de dosare soluționate de instanțe, prin care s-au acordat diferite drepturi pe care oamenii trebuie să le primească de la statul român.

Neacșu spune că magistrații câștigă doar trei din zece procese

Ideea este că aproape o treime dintre bugetarii din România au avut cel puțin un litigiu în fața instanțelor prin care au câștigat ceva sau, cel puțin, au pretins că li se cuvine ceva – pentru că au mai și pierdut. 

Interesante sunt datele despre gradul de succes al cererilor pe care le fac bugetarii privind drepturile salariale pe care pretind că nu le-au primit. La profesori, de exemplu, cam 70% au câștigat. La magistrați, pentru că tema e foarte vie, să știți că rata de succes e de doar 30%. Doar trei din zece cereri ale judecătorilor și procurorilor le-au fost admise de colegi.

Asta, apropo de mitul că judecătorii se judecă singuri și își dau întotdeauna dreptate. 

„Cererile judecătorilor sunt judecate în alte județe”

– De ce și-au obținut drepturile salariale doar într-o treime din cazuri?
– Asta poate însemna că au cerut nejustificat și că au o apetență mai mare decât alții – decât profesorii, de exemplu – de a tot cere drepturi salariale. 

Când cererile nu sunt justificate, în sensul că nu se regăsesc într-o lege pe care s-o aplice un coleg judecător, sigur că li se resping. Aceasta poate fi o explicație. Dar, pe de altă parte, cred că zugrăvește ceva mai clar ce se ascunde în spatele ideii că „judecătorii își dau singuri salarii”.

Din punct de vedere tehnic, există un mecanism care atenuează puțin impresia de subiectivism în cererile judecătorilor: ele nu sunt judecate de colegii de la aceeași instanță și nici măcar de cei din același județ, ci de colegi din alte județe. Mecanismul există. Sigur că e normal să existe și percepția generală.

De unde vin cele 4,8 miliarde datorate magistraților

– Pe de altă parte, se vorbește în aceste zile despre o sumă mare, aproape un miliard de euro, pe care statul român o datorează judecătorilor. Haideți să explicăm de unde vine.
– Sunt hotărâri judecătorești: cele circa șase mii de hotărâri de care au beneficiat magistrații, din totalul de 160.000. Orice bugetar care are de primit bani de la stat în urma unei astfel de hotărâri nu îi poate primi pe toți odată, ci eșalonat, pentru că, an de an sau foarte des, guvernul dă ordonanțe de urgență prin care stabilește plăți eșalonate. Suntem într-o astfel de eșalonare și în 2026 și vom fi și în 2027.

Ce s-a întâmplat? Potrivit unei ordonanțe de eșalonare în vigoare, în 2026 tuturor bugetarilor aflați în această situație trebuia să li se plătească tranșa aferentă acestui an. În bugetul național s-au prevăzut aceste tranșe restante pentru tot personalul bugetar: și pentru profesori, și pentru medici, și pentru administrație. Fiecăruia, cât avea de primit.

O singură sumă a fost scoasă de acolo în negocierea politică a bugetului în Parlament: tranșa cuvenită magistraților. 

A fost mutată la un pachet social, dacă vă aduceți aminte de discuția acerbă dintre PNL și PSD pe acest subiect. Altfel spus, deși legea obliga statul ca anul acesta să le dea bani, în urma hotărârilor judecătorești, și judecătorilor și procurorilor, pe lângă toate celelalte categorii, în Parlament s-a decis ca aceștia să nu-și primească banii.

„Cred că facem o confuzie aici”

– Dar sunt sume care vin din urmă, din 2023, dacă nu greșesc, din majorările salariale decise de Înalta Curte și de Parchetul General?
– Cred că facem o confuzie aici. Sunt două lucruri diferite. Din 2023, da, a fost o creștere administrativă – unilaterală, decisă de Înalta Curte și de Parchetul General. În ce sens? 

Au recalculat toate salariile la o valoare de referință sectorială de 603 lei, în timp ce până atunci erau calculate la o valoare mult mai mică. Asta s-a făcut prin decizii de încadrare, de stabilire a salariului pentru fiecare persoană. Deci nu vorbim de o hotărâre judecătorească, ci de o decizie administrativă a conducătorului instituției, în calitate de ordonator de credite, care a încadrat acest personal din justiție pe un anumit nivel de salarizare.

De ce a făcut asta? Pentru că Înalta Curte de Casație și Justiție stabilise, prin hotărâri obligatorii, că pentru familia ocupațională „justiție” valoarea de referință sectorială prevăzută de lege era de 603 lei. 

De unde vin banii

Așa că președintele de atunci al Înaltei Curți nu a mai așteptat să fie dat în judecată de toți judecătorii și procurorii și să se obțină hotărâri de majorare a acestei valori, ci a luat decizia administrativ, pentru că așa erau legile – sau așa au spus ei că sunt legile, în urma acelei hotărâri.

Dar cele 4,8 miliarde, aproape un miliard de euro, nu vin de aici. Aici vorbim de bani restanți din titluri executorii, adică din hotărâri judecătorești rămase definitive cu mulți ani în urmă și neexecutate până acum de statul român, pentru că le-a tot eșalonat. Cele 4,8 miliarde reprezintă practic tot ce mai are statul de dat în 2025, mai puțin, sigur, ce urmează anul viitor, pentru că eșalonarea continuă până în 2028.

„Suma se dublează în trei luni”

– Pe de altă parte, există și penalități de 1% pe zi.
– Suma se dublează în trei luni. Deci la momentul în care s-a scos din buget ceea ce legea prevedea să li se dea și magistraților s-a intrat în acel conflict teribil între Justiție și Ilie Bolojan și Guvern. Înalta Curte n-a stat cu mâinile în sân. 

Cazul s-a judecat la Curtea de Apel București, respectiv la Înalta Curte de Casație și Justiție. A ajuns, după cum știți, și la Curtea Constituțională, invocându-se un pretins conflict juridic de natură constituțională, ceea ce nu era. 

În momentul de față există o hotărâre judecătorească definitivă, care nu obligă Guvernul să dea din nou cele 4,8 miliarde – acelea sunt deja obligatorii potrivit hotărârilor judecătorești -, ci îl obligă să ia toate măsurile pentru a-și îndeplini obligația de plată a celor 4,8 miliarde. Aceste măsuri pot însemna și o rectificare bugetară. 

Dacă Guvernul nu întreprinde toate măsurile prealabile, administrative, eventual rectificarea bugetară, în termen de 10 zile, care, după calculul meu, expiră zilele acestea, încep să curgă penalități de 1% pe zi de întârziere pentru neîndeplinirea acestei obligații.

Emiterea de titluri de stat?

– Cum se poate ajunge la un compromis?
– Nu știu care va fi compromisul. Nu cred că în discuțiile cu noul guvern se va mai pune presiune ca aceste sume să fie cuprinse în rectificare, pentru că probabil banii efectiv nu există în acest moment. Oricum, obligația de a cuprinde sumele în rectificare era doar ultima variantă; în rest, trebuie să iei toate măsurile. 

Am văzut și eu în spațiul public diferite variante. De exemplu, s-a vorbit despre posibilitatea emiterii unor titluri de stat pentru stingerea acestei datorii. Din punctul meu de vedere, asta trebuie făcut pentru tot personalul bugetar care are de luat bani de la stat.

Sumele se rostogolesc pentru că apar noi procese

– Adică să primească titluri de stat în loc de bani?
– Da, e una dintre variante. Statul poate emite și titluri răscumpărabile și transmisibile. Există diferite instrumente financiare care pot fi folosite. Sigur, ele trebuie acceptate și de cealaltă parte. Una peste alta, datoria trebuie stinsă. 

Problema este că noi ne concentrăm doar pe această sumă, deși datoria e mult mai mare și le privește și pe celelalte categorii. 

Cum v-am spus, în momentul de față estimările sunt că statul mai datorează cel puțin 12 și cel mult – după calculul meu – 15 miliarde de lei din aceste titluri executorii venite din urmă, pe care ar trebui să le plătească până la sfârșitul ultimului calendar de eșalonare, adică în 2028. 

Cu precizarea că între timp apar alte hotărâri judecătorești, alte titluri executorii. Oamenii se judecă permanent pentru drepturile lor salariale și, din păcate, legile de salarizare din România sunt atât de prost scrise și, mai ales, atât de arbitrar aplicate în instituțiile publice, încât în cele mai multe cazuri chiar au dreptate.

O lege a salarizării unitare n-ar stinge restanțele

– Ar rezolva problema o lege a salarizării unitare făcută cu cap?
– În mod cert, cam asta se și dorea. Unul dintre motivele pentru care au vrut să vină cu acea lege a fost tocmai stingerea acestui val de dosare. 

Dar legea salarizării nu va stinge niciodată ce vine din urmă. Eventual, poate preveni pe viitor alte litigii de acest fel, cu condiția să fie bine făcută și, mai ales, aplicată egal pentru toată lumea. Am mai avut legi unitare de salarizare care n-au făcut altceva decât să alimenteze instanțele cu valuri repetate de procese.

Calitatea legislației e scăzută

– Până la urmă, care este problema acestor legi de salarizare? Faptul că creează discriminări?
– Cele mai multe cauze apar pentru că oamenii nu sunt încadrați la nivelul de salarizare prevăzut de lege. Aceasta este situația cea mai des întâlnită. 

Știu, vi se pare ciudat: dacă scrie în lege, cum poate cineva să primească alt salariu decât cel din lege? Din păcate, se întâmplă, pentru că aceste decizii sunt administrative, iar ulterior sunt sancționate în instanță, cum este normal.

Una peste alta, cred că e vorba și de calitatea legislației adoptate de Parlament, pe lângă ce discutam mai devreme, amăgirea electorală – adică decizia politică de a nu aplica o anumită parte a unei legi pentru o anumită categorie profesională. 

Dar, pe lângă asta, mi-e teamă că nici legislația ca atare nu este foarte coerentă și clară, iar atunci, sigur, în instanță se pot găsi tot felul de interpretări care să susțină anumite creșteri salariale.

Ce semnal transmite decizia CEDO

– Poate decizia de joi a CEDO să influențeze în vreun fel aceste litigii? Este un semnal?
– Le influențează, în sensul că încurajează statul să apeleze în continuare la aceleași instrumente de eșalonare, pentru că tocmai a primit undă verde: e în regulă, e un mecanism acceptat. 

Deci primul semnal este că statul poate folosi eșalonarea, iar asta îl va încuraja. Pe de altă parte, sigur, este un semnal care probabil va fi receptat și la nivel politic, pentru că este o critică foarte asemănătoare, de exemplu, cu cea pe care o făcea Ilie Bolojan: o critică la adresa Înaltei Curți și, în general, a sistemului judiciar, a judecătorilor. 

Eu o văd ca un semnal că statul va continua să amâne unilateral executarea hotărârilor judecătorești pentru toate cele 150.000 – sau câte vor mai fi rămas, pentru că nu se știe exact – de persoane din sectorul bugetar care mai au de primit bani de la statul român.

– Poate statul să eșaloneze oricât? Are dreptul să întindă plățile pe 50 de ani dacă vrea? Există limite?
– Nu există o limită. Nu avem o prevedere expresă care să permită eșalonarea. Guvernul stabilește singur pe ce perioadă eșalonează. Până acum s-au folosit perioade de doi, trei sau cinci ani.

Dar au fost și eșalonări succesive, astfel încât am ajuns să avem hotărâri judecătorești mai vechi de zece ani care încă nu sunt executate integral, pentru că au tot fost eșalonate. 

În același timp, multe dintre aceste titluri executorii vizează drepturi salariale foarte, foarte mici: să știți că și acelea sunt eșalonate. La Poliție, de exemplu, unii oameni care au avut la un moment dat salarii mici au de primit într-un an, eșalonat, o mie de lei, reprezentând o tranșă de 25% din suma restantă din hotărârea judecătorească. 

E un fel de a pasa și de a tot crește o datorie care, până la urmă, e a noastră, a tuturor, și care crește și artificial, pentru că, încă o dată, aceste sume sunt purtătoare de dobânzi. 

Pentru fiecare an de neplată, un leu pe care îl ai de dat unui angajat crește cu 21%. Calculați ce înseamnă asta când eșalonezi pe zece ani.

Cum se aplică 1%

– Acest procent de 1% pe zi, dacă plata se eșalonează pe o perioadă lungă, înseamnă că suma crește cu 1% pe zi sau se îngheață în momentul în care se calculează?
– Penalitatea de 1% pe zi este exclusiv pentru neexecutarea obligației Guvernului de a trece în buget sumele cuvenite magistraților.

– Deci, în momentul în care Guvernul le trece în buget, nu se mai calculează 1%?
– Nu. Categoric, înseamnă că și-a îndeplinit obligația. Penalitatea curge până când Guvernul își îndeplinește obligația, dar maximum trei luni. Deci nu poate curge mai mult de trei luni, indiferent dacă plata se face efectiv sau nu. După cele trei luni, penalitățile se fixează – cum v-am spus, suma se dublează – și se stabilesc despăgubiri pentru creditorul care nu își poate primi banii.

Cred că vor găsi o modalitate de a stinge tot acest litigiu, mai ales că, așa cum v-am spus, a pornit de la un conflict care a fost, cel mai probabil, de natură politică, ca să nu spun altceva. 

„Peste 55% din astfel de cauze sunt câștigate în instanțele din România”

– Rămâne, totuși această percepție, că este totuși o deosebire între magistrați și profesori. Profesorul nu poate să-și mărească singur salariul, în timp ce judecătorul se duce la alți judecători ca să facă acest lucru.
– Evident că această percepție a fost exploatată. Pe de altă parte, ea nu trece un test de logică minimă, pentru că ar presupune ca judecătorii să nu poată beneficia de repararea încălcării legii în ceea ce îi privește, altfel spus, să nu se poată adresa instanței. Dacă asta ar fi într-adevăr o problemă atât de mare, s-ar putea crea un fel de instanțe speciale care să-i judece numai pe ei, dar inevitabil tot un judecător ar pronunța hotărârea, pentru că într-un stat de drept numai un judecător poate pronunța hotărâri judecătorești obligatorii și executorii. Nu le putem cere judecătorilor să renunțe la drepturile lor dacă le sunt încălcate.

Eu aș vedea mai degrabă asemănările: și profesorii, și judecătorii, și polițiștii, și militarii, și personalul din administrația locală câștigă într-o proporție importantă în instanțele noastre. Peste 55% din astfel de cauze sunt câștigate în instanțele din România. 

Unii câștigă mai mult, alții mai puțin. Dar se câștigă, ceea ce înseamnă că cineva a greșit. Și au greșit cei despre care tot vorbesc aici, politicienii, care dau doar de formă, pentru că după aceea iau cu două mâini.

Vă dau un exemplu pe tipuri de cauze. Cele mai multe, să știți, sunt cele prin care se cere echivalentul normei de hrană pe perioada concediului. Sunt foarte, foarte multe. Asta înseamnă că, pur și simplu, pe cale administrativă, oamenilor li s-a refuzat aplicarea unei prevederi de lege, a unui drept de care beneficiază. 

Avem, așadar, pe de o parte decizia politică a Parlamentului și a Guvernului, dar avem, din păcate, și acest arbitrariu generalizat în tot ce ține de salarizarea personalului bugetar.

Jurnalistul Gabriel Bejan trimite în fiecare marți newsletterul „Rațiunea, înapoi!”. Dacă vreți să aflați contextul din spatele știrilor, vă puteți abona aici: