„Un părinte nu trebuie să dispară ca persoană pentru a fi un părinte bun”

Venirea unui copil schimbă profund viața unei familii și identitatea adulților care devin părinți. Pe de-o parte, dinamica familiei poate fi zguduită de partea practică, adică de nopțile nedormite, pregătirea meselor și tot ce înseamnă îngrijirea unui nou membru al familiei. Pe de altă parte, în plan afectiv, această etapă scoate adesea la iveală amintiri vechi din propria copilărie și aduce o grămadă de așteptări nerealiste care te pot copleși. Presiunea de a le face pe toate, fără oboseală și fără greleli, poate fi picătura care umple paharul.

Când părintele nu mai are resursele interioare de a-și îndeplini sarcinile, apare burnoutul parental. Nu înseamnă că își iubește mai puțin copilul. Pur și simplu ajunge la epuizare. Perfecționismul, presiunea socială, vinovăția și dificultatea de a cere ajutor pot accentua senzația de neputință.

Lipsa somnului și responsabilitățile care nu se termină niciodată lasă tot mai puțin loc pentru nevoile adultului. Alina Pop, psiholog specializat în burnout parental, explică de ce primii ani de viață ai copilului pot fi atât de solicitanti, cum se schimbă relația de cuplu după apariția unui copil și de ce sprijinul nu ar trebui să vină abia atunci când părintele ajunge la capătul puterilor.

În cadrul Conferinței „Primii doi ani. Cum să aibă un început bun și copilul, și părinții”, organizată de Totul Despre Mame pe 31 octombrie, la ARCUB, începând cu ora zece vom vorbi despre provocările primilor ani de viață ai copilului și despre felul în care acestea îi transformă și îi solicită pe părinți. Te invităm să participi la întâlnire și să descoperi, alături de specialiști, perspective și resurse care te pot ajuta să navighezi mai ușor această perioadă. Biletele sunt disponibile AICI.

Am discutat cu Alina Pop despre semnele epuizării parentale, despre nevoia de pauză, despre responsabilitatea împărțită în cuplu și despre felul în care putem învăța să primim ajutor fără să îl confundăm cu un eșec personal.

Există anumite categorii de părinți mai vulnerabile la burnout sau poate ajunge oricine în această situație?

Alina Pop: Cred că este important să spunem de la început că burnoutul parental nu este un semn că un părinte este slab, nepregătit sau că nu își iubește suficient copilul. În esență, el apare atunci când, pentru o perioadă lungă de timp, cerințele rolului parental depășesc resursele pe care părintele le are la dispoziție.

Îmi place să mă gândesc la acest lucru ca la o balanță. Pe un taler avem tot ceea ce ne solicită: lipsa somnului, responsabilitățile zilnice, dificultățile copilului, presiunea financiară, munca, conflictele de cuplu, lipsa timpului personal, poate boala unui copil sau absența unei rețele de sprijin. Pe celălalt taler sunt resursele: un partener implicat, familia extinsă, prietenii, timpul de odihnă, siguranța financiară, capacitatea de a pune limite, flexibilitatea, posibilitatea de a cere ajutor și de a-l primi.

Burnoutul apare mai probabil atunci când balanța rămâne prea mult timp înclinată în aceeași direcție. Există, desigur, factori care cresc vulnerabilitatea. Părinții singuri sau cei care duc aproape singuri responsabilitatea familiei, părinții copiilor cu nevoi speciale sau probleme medicale, cei care nu au o rețea de sprijin, dar și părinții foarte perfecționiști sau cu standarde extrem de ridicate pentru ei înșiși pot fi mai expuși.

Din perspectiva muncii mele cu trauma, mă interesează însă și o altă dimensiune: ce aduce părintele cu el în parentalitate din propria sa istorie? Uneori întâlnesc adulți care au învățat foarte devreme să se descurce singuri, să nu deranjeze, să aibă grijă de ceilalți sau să își ignore propriile nevoi. Sunt oameni extrem de funcționali și responsabili, iar tocmai aceste calități îi pot face vulnerabili. Pentru că le este greu să spună „nu mai pot”, să delege, să ceară ajutor sau să accepte că pot fi părinți buni fără să facă totul perfect.

Așadar, poate ajunge oricine la epuizare parentală dacă solicitările sunt suficient de mari și de prelungite. Dar nu pornim toți cu aceleași resurse și nici cu aceeași libertate interioară de a le folosi.

De ce primii doi ani ai copilului sunt atât de solicitanți psihologic pentru părinți?

Alina Pop: Pentru că nu se naște doar un copil. Se naște și o nouă identitate a adultului: aceea de părinte. Iar această transformare este mult mai profundă decât pare din exterior.

În primii ani există, desigur, solicitarea concretă: somn fragmentat, nevoile aproape permanente ale copilului, puțin timp pentru sine, mai puțină spontaneitate, o reorganizare completă a vieții cotidiene. Sistemul nervos al părintelui este solicitat foarte mult pentru că trebuie să fie disponibil aproape continuu pentru reglarea unui copil care încă nu se poate regla singur.

Dar există și o transformare psihologică. Relația de cuplu se schimbă. Relația cu propriul corp se poate schimba. Libertatea se schimbă. Prioritățile se schimbă. Viața profesională se poate schimba. Relațiile cu propriii părinți se pot schimba. Uneori apare chiar sentimentul că vechiul „eu” a dispărut undeva printre toate responsabilitățile.

Și mai există ceva despre care vorbim mai puțin: a deveni părinte ne poate pune din nou în contact cu propria copilărie. Când îți ții copilul în brațe, când îl vezi vulnerabil, când îl auzi plângând sau când trebuie să răspunzi nevoilor lui, se pot activa implicit experiențe foarte vechi despre cum au fost întâmpinate propriile tale nevoi. Nu este nevoie să fi avut o copilărie evident traumatică. Uneori este suficient să fi crescut într-un mediu în care emoțiile nu erau prea mult discutate, în care trebuia să fii cuminte, puternic sau independent.

De aceea, primii ani pot fi simultan foarte frumoși și foarte dificili. Și cred că avem nevoie să putem ține împreună aceste două adevăruri. Poți să îți iubești enorm copilul și, în același timp, să îți fie foarte greu. Cele două nu se exclud.

Este normal ca un părinte să simtă uneori că are nevoie să fugă de tot, să fie singur sau să nu mai audă pe nimeni?

Alina Pop: Da. Și cred că este important să normalizăm asta. Uneori, când un părinte spune „aș vrea să fug”, nu spune „nu-mi mai vreau copilul” sau „nu-mi mai iubesc familia”. Spune, de fapt: „Nu mai am suficient spațiu în mine pentru încă o solicitare.” Este o diferență foarte importantă.

Când sistemul nostru nervos este suprasolicitat, apare firesc nevoia de a reduce stimularea. Vrem liniște, vrem să nu ne atingă nimeni, să nu ne mai întrebe nimeni nimic, să nu mai fim responsabili pentru câteva ore de starea altcuiva.

Problema nu este apariția acestei nevoi. Problema este atunci când părintele nu își permite niciodată să răspundă la ea și continuă să funcționeze mult timp dincolo de propriile limite.

Și mai există ceva care complică lucrurile: vinovăția. Părintele își dorește două ore singur, apoi se simte vinovat că și le dorește. Pleacă, dar nu se poate bucura pentru că se gândește că „ar trebui” să fie cu copilul. Ajunge astfel să fie fizic în pauză, dar psihologic tot la datorie.

Cred că avem nevoie să schimbăm puțin felul în care privim pauza. Pauza nu este opusul grijii față de copil. Uneori este chiar una dintre condițiile care ne permit să revenim în relație mai disponibili emoțional.

Desigur, dacă dorința de a fugi devine permanentă, dacă apare o detașare emoțională profundă față de copil, dacă părintele simte că nu mai suportă rolul parental sau că nu se mai recunoaște pe sine, atunci nu mai vorbim doar despre nevoia firească de pauză. Este un semnal că merită să ne uităm mai atent la gradul de epuizare și la sprijinul de care are nevoie.

Cât de periculoasă este presiunea de a fi „părintele perfect”? Și cum arată, în realitate, un părinte suficient de bun?

Alina Pop: Perfecționismul parental mi se pare una dintre marile capcane ale parentingului modern. Avem acces la enorm de multă informație și, în sine, acesta este un lucru bun. Știm mai multe despre atașament, traumă, reglare emoțională, alimentație, somn, dezvoltare. Problema apare atunci când informația nu ne mai ajută să fim mai conștienți, ci ne face să credem că orice greșeală a noastră va produce o rană copilului.

Și atunci parentingul devine un examen pe care îl dăm în fiecare zi.

• „Am ridicat vocea. L-am traumatizat?”
• „Nu am avut răbdare. I-am afectat atașamentul?”
• „Lucrez prea mult?”
• „Stau prea mult cu el?”
• „Îl ajut prea mult?”
• „Îl las prea mult singur?”

În loc să fim în relație cu copilul, începem să ne monitorizăm permanent performanța ca părinți. Un copil nu are nevoie de un părinte care nu greșește niciodată. De fapt, un părinte fără de greșeală nici nu există.

Conceptul de părinte „suficient de bun” este valoros tocmai pentru că introduce realitatea în această ecuație. Un părinte suficient de bun este un părinte disponibil în mod rezonabil, atent la nevoile copilului, capabil să ofere siguranță și limite, dar care uneori obosește, se enervează, interpretează greșit sau reacționează nepotrivit. Diferența importantă nu este absența rupturilor, ci capacitatea de reparare.

„Am țipat mai devreme. Eram foarte copleșită, dar nu a fost în regulă să vorbesc așa cu tine. Îmi pare rău.”

Un copil care trăiește și astfel de momente poate învăța ceva extrem de important: că relațiile pot suporta greșeli, că oamenii pot reveni unul către celălalt și că iubirea nu dispare în momentul în care apare un conflict. Poate că unul dintre cele mai sănătoase lucruri pe care le putem oferi copiilor noștri este experiența unei relații reale, nu imaginea imposibilă a uneia perfecte.

Social media a ridicat foarte mult standardele despre cum ar trebui să arate viața cu un copil. Cât contribuie comparația cu alți părinți la epuizare?

Alina Pop: Foarte mult, mai ales pentru că pe social media comparăm interiorul vieții noastre cu exteriorul atent selectat al vieții altcuiva.

Eu mă gândesc la dimineața în care copilul nu vrea să se îmbrace, în casă este haos, sunt obosită, am întârziat, am ridicat vocea și mă simt vinovată. Deschid telefonul și văd un copil îmbrăcat impecabil, un mic dejun sănătos, o mamă liniștită și o casă perfectă. Ceea ce nu văd sunt celelalte 23 de ore și 59 de minute din viața acelei familii.

Problema comparației este că ne mută atenția de la „De ce are nevoie familia mea?” la „De ce nu fac la fel de bine ca ceilalți?” Iar acestea sunt două moduri foarte diferite de a trăi parentalitatea.

Mai există și o presiune culturală subtilă: părintele de astăzi ar trebui să fie disponibil emoțional, informat, calm, să gătească sănătos, să stimuleze dezvoltarea copilului, să aibă grijă de cuplu, să aibă o carieră, să facă sport, să aibă grijă de sine și, ideal, să se și bucure de fiecare moment pentru că „trece atât de repede”. Este foarte mult pentru un singur om.

Cred că uneori avem nevoie să coborâm privirea de la ceea ce fac ceilalți și să ne întoarcem în propria familie: Ce contează pentru noi? Ce putem susține realist? Ce are nevoie copilul meu? Dar eu? Nu toate lucrurile bune trebuie făcute. Și, mai ales, nu trebuie făcute toate deodată.

De ce simpla întrebare „Cu ce să te ajut?” poate să nu fie suficientă pentru un părinte epuizat?

Alina Pop: Pentru că atunci când cineva este foarte epuizat, chiar și organizarea ajutorului poate deveni încă o sarcină. Ca să răspund la „Cu ce să te ajut?”, trebuie să mă opresc, să inventariez tot ceea ce este de făcut, să stabilesc prioritățile, să aleg ce pot delega, să îți explic cum trebuie făcut și, uneori, să verific ulterior dacă s-a făcut. Cu alte cuvinte, tot eu rămân managerul.

De aceea, uneori ajutorul cel mai valoros este specific și presupune inițiativă:

• „Mă ocup eu de cină în seara asta.”
• „Îl iau eu pe cel mic două ore. Du-te și fă ce ai nevoie.”
• „Mă ocup eu de cumpărături.”
• „Fac eu programarea.”
• „Mă duc eu să îl iau de la grădiniță.”

Mai ales în cuplu, cred că este important să trecem de la ideea de „te ajut” la ideea de responsabilitate împărțită. Pentru că atunci când spun „te ajut cu copilul”, există implicit ideea că responsabilitatea principală este a ta, iar eu intervin. În realitate, într-un sistem parental cu doi părinți, responsabilitatea este comună. Uneori, cel mai bun ajutor nu este să întrebi ce trebuie făcut, ci să fii suficient de prezent încât să vezi.

Este normal ca relația de cuplu să treacă pe plan secund după nașterea copilului sau există un moment în care acest lucru devine problematic?

Alina Pop: Da, este firesc ca relația de cuplu să treacă temporar pe plan secund. Mai ales în primele luni, există o ființă complet dependentă de adulți, iar resursele familiei se reorganizează în jurul ei.

Nu cred că ajută să punem încă o presiune asupra proaspeților părinți spunându-le că, pe lângă tot ceea ce fac, trebuie să păstreze și relația exact așa cum era înainte. Nu va fi exact la fel. Și poate că nici nu trebuie să fie.

Problema apare atunci când „temporar” se transformă într-un mod permanent de funcționare, iar partenerii încetează să se mai întâlnească unul cu celălalt ca doi adulți și devin exclusiv colegi de logistică. „Ai cumpărat scutece?”/ „La ce oră îl iei?”/ „A mâncat?”/ „Cine merge mâine?”

Familia funcționează, dar cuplul începe să dispară. Uneori nu este nevoie de gesturi spectaculoase pentru a proteja relația. Poate fi vorba despre zece minute în care chiar ne întrebăm „Tu cum ești?”, despre afecțiune, despre a observa efortul celuilalt sau despre a putea spune „Îmi este greu” fără ca discuția să devină imediat un concurs despre cui îi este mai greu.

Cercetarea arată, de altfel, că satisfacția relațională tinde să scadă în perioada de tranziție către parentalitate. Așadar, faptul că relația este mai solicitată după apariția copilului nu înseamnă automat că este ceva în neregulă cu acel cuplu.

Pentru mine, semnalul de alarmă nu este că avem mai puține cine romantice. Este momentul în care nu mai există curiozitate față de lumea interioară a celuilalt, când se acumulează resentimentul, disprețul, singurătatea în doi sau sentimentul persistent că unul dintre parteneri duce familia în spate. Copilul are nevoie de îngrijire, dar și relația dintre adulți are nevoie să rămână vie.

De ce le este atât de greu părinților să ceară ajutor? Este vorba despre rușine, vinovăție, nevoia de control sau despre ideea că „ar trebui să mă descurc singur”?

Alina Pop: Poate fi vorba despre toate acestea, dar cred că merită să mergem puțin mai adânc decât „nu știe să ceară ajutor”. Pentru unii oameni, a nu avea nevoie de nimeni a devenit foarte devreme o formă de siguranță.

Dacă ai crescut într-un mediu în care adulții erau indisponibili, foarte ocupați, copleșiți sau în care nevoile tale nu erau întotdeauna întâmpinate, este posibil să fi învățat ceva foarte adaptativ la momentul respectiv: „mă descurc singur”. Copilul independent devine adultul pe care toată lumea se poate baza. Doar că parentalitatea poate duce această strategie la limită. Pentru că sunt perioade în care pur și simplu nu putem face totul singuri.

Pentru alți părinți apare controlul: „Dacă nu fac eu, nu va fi făcut cum trebuie.” Uneori apare vinovăția: „Eu am ales să am copil, de ce ar trebui altcineva să aibă grijă de el?” Alteori apare rușinea: „Ce spune despre mine faptul că nu mă descurc?”

Și există și o dimensiune culturală importantă. Am idealizat foarte mult imaginea părintelui care se sacrifică. În special maternitatea a fost asociată mult timp cu renunțarea la sine ca dovadă a iubirii. Dar iubirea și autoanularea nu sunt același lucru. Un părinte nu trebuie să dispară ca persoană pentru a fi un părinte bun.

Cred că una dintre schimbările importante este să putem vedea cererea de ajutor nu ca pe dovada incapacității, ci ca pe o formă de responsabilitate: îmi cunosc limitele și am grijă de resursele mele înainte să ajung să funcționez complet din epuizare.

Cum îi putem ajuta pe părinți să accepte ajutorul fără să simtă că eșuează?

Alina Pop: În primul rând, cred că trebuie să schimbăm povestea pe care o spunem despre ajutor. Dacă mesajul este „ai nevoie de ajutor pentru că nu te descurci”, este firesc să apară rușinea.

Dar dacă mesajul devine „creșterea unui copil nu a fost niciodată gândită ca o sarcină pentru un singur adult”, atunci lucrurile se schimbă.

Avem nevoie să normalizăm ideea de interdependență. Autonomia sănătoasă nu înseamnă „nu am nevoie de nimeni”. Înseamnă și să pot recunoaște când am nevoie de cineva, fără ca acest lucru să îmi amenințe sentimentul propriei competențe.

Apoi, ajutorul trebuie oferit fără critică și fără preluarea controlului.

Există o diferență uriașă între: „Lasă, dă-mi copilul, că văd că nu mai poți.” Și „Ai dus foarte multe în ultima perioadă. Lasă-mă pe mine să preiau puțin.” În prima variantă, ajutorul poate fi trăit ca o confirmare a eșecului. În a doua, este o recunoaștere a efortului. Și cred că este important să îi ajutăm pe părinți să tolereze și faptul că ceilalți vor face unele lucruri diferit.

Dacă singura formă acceptabilă de ajutor este cea în care cineva face lucrurile exact cum le-aș fi făcut eu, ajutorul devine aproape imposibil.

Uneori, a primi ajutor presupune și să renunțăm la puțin control. În cabinet, mi se pare important să explorăm nu doar „Cine te-ar putea ajuta?”, ci și întrebarea: „Ce se întâmplă în tine atunci când cineva încearcă să te ajute?”

Apare vinovăție? Neliniște? Neîncredere? Simți nevoia să verifici? Ai impresia că îi ești dator celuilalt? Te temi că vei fi considerat incompetent? Pentru că uneori resursa există în exterior, dar omul nu se simte suficient de în siguranță pentru a o folosi. Poate că aici este una dintre ideile pe care mi-aș dori cel mai mult să le transmitem părinților: nu trebuie să ajungem la capătul puterilor ca să merităm sprijin. Ajutorul nu este premiul pe care îl primim după ce am demonstrat că nu mai putem. Este una dintre resursele care ne ajută să nu ajungem acolo.

Conferința „Primii doi ani. Cum să aibă un început bun și copilul, și părinții”.

Pe 31 octombrie, la ARCUB București, Totul Despre Mame îi aduce împreună pe specialiștii care pot răspunde acestor întrebări cu informații validate științific și soluții practice, ușor de aplicat în viața de zi cu zi. Conferința este construită în jurul primilor doi ani cu copilul – părinții învață, pas cu pas, să aibă grijă de un copil și de ei înșiși.

Vino să afli care este dezvoltarea normală, ce merită urmărit cu atenție sporită și când este momentul să ceri ajutorul unui specialist. Rezervă-ți locul la conferința „Primii doi ani. Cum să aibă un început bun și copilul, și părinții”.

Cinci specialiști, cinci teme esențiale

• Dr. Raluca Tocariu, Medic Primar Neonatologie, Șef Secție Neonatologie I, Spitalul Clinic de Obstetrică și Ginecologie „Prof. Dr. Panait Sîrbu”
• Dr. Ilinca Tranulis, Medic pediatru, consultant în lactație certificat IBCLC și autor de carte
• Dr. Ilinca Gonța, Medic Rezident Neonatologie, consultant în somnul copiilor
• Alina Ioana Pop, Psiholog și psihoterapeut, specializată în burnout parental
• Eli Roman, Jurnalistă, ONG-istă, ambasador/fundraiser Asociația SAMAS

Agenda conferinței

10:00 | Sosirea și înregistrarea participanților

10:30 | Primele săptămâni acasă. Ce este normal și când trebuie să ne îngrijorăm?
Dr. Raluca Tocariu

11:45 | Pauză

12:00 | Primii doi ani, fără panică. Cum îngrijim copilul mic zi de zi
Dr. Ilinca Tranulis

12:45 | Pauză

13:00 | Somnul bebelușului. Ce putem schimba și ce trebuie să acceptăm?
Dr. Ilinca Gonța

13:45 | Pauză

14:00 | Nu trebuie să fii un părinte perfect. Cum supraviețuiește părintele primilor doi ani
Alina Ioana Pop

14.45 | Pauză

15.00 | De la experiența personală, la construirea unui „sat” de sprijin 

Eli Roman

Vino cu întrebările tale. Pleacă cu răspunsurile care te vor liniști.