Un președinte nu trebuie să te distreze, ci să te țină în siguranță

„Nu e acolo să ne valideze furia, ci să o transforme în decizie rațională”, scrie avocatul Sorin Adrian Predescu într-o opinie despre competiția dintre George Simion și Nicușor Dan, opinie pe care HotNews o publică astăzi.
Există o întrebare esențială care revine mereu, mai ales în preajma alegerilor: de ce ne atrag mai tare liderii care „ne seamănă” decât cei care ne-ar putea ridica? De ce căutăm confortul familiarului, chiar și atunci când știm că schimbarea adevărată cere altceva – mai multă competență, mai multă rigoare, mai multă viziune?
Românii vor schimbare. Asta este clar. Dar ce fel de schimbare vrem? Cât de profundă, cât de rapidă, cât de asumată? Și, mai ales, suntem pregătiți să o gestionăm cu cineva care ne e superior ca viziune și caracter – sau vom alege un lider „ca noi”, care ne confirmă frustrările și ne liniștește prin familiaritate?
Turul al doilea al alegerilor prezidențiale nu este doar o competiție între două persoane, ci o confruntare între două tipuri de leadership, două profiluri umane și două viziuni despre ce înseamnă să conduci o țară.
De o parte, George Simion – liderul „nostru”, spontan, adesea impulsiv, dar autentic în ochii multora. De cealaltă parte, Nicușor Dan – rezervat, cerebral, riguros, lipsit de spectacol, dar solid din punct de vedere intelectual și moral.
Ca o paranteză fie spus, Simion are o calitate rară în politică: oamenii se simt confortabil cu el. Îl pot aplauda, îl pot înjura și apoi îl pot aplauda din nou, fără ranchiună. Este familiar. E tipul care vorbește pe limba ta, care nu te face niciodată să te simți mai prejos. Pentru o parte consistentă din electorat, asta e o ușurare. După ani în care clasa politică a părut ruptă de realitate, Simion vine cu iluzia reconectării. Îți dă senzația că, în sfârșit, cineva ca tine poate ajunge acolo sus.
Cât de mult suntem dispuși să ne depășim pe noi înșine
Dar aici vine și capcana. Când alegem pe cineva „ca noi”, riscăm să validăm și propriile limite. Lipsa experienței, deciziile pripite, reacțiile la nervi, inconsecvențele doctrinare – toate pot fi acceptabile la un prieten de bere sau un lider de galerie. Dar la un președinte, pot fi devastatoare. Mai ales într-un sistem precum al nostru, în care instituțiile nu sunt chiar atât de solide pe cât ne place să credem.
Unii spun: „Chiar dacă iese Simion, există limitări constituționale, nu poate face chiar tot ce vrea”. Dar să ne uităm că și în Statele Unite, cu toate instituțiile lor istorice, aceste echilibre sunt puse la grea încercare în timpul mandatului lui Donald Trump. Justiția, presa, Congresul – toate au fost atacate constant. Și asta se întâmpla acolo, unde mecanismele democratice au sute de ani în spate. Noi nu ne permitem același lux. La noi, derapajele pot deveni normă, pot prinde rădăcini adânci și pot fragiliza și puținul care funcționează.
Revenind: de cealaltă parte, Nicușor Dan nu e genul de candidat care electrizează mulțimile. Nu caută aplauzele, nu face glume, nu se pretează la spectacol. Mulți îl percep drept rigid, chiar plictisitor. Dar poate tocmai asta ar trebui să însemne seriozitatea unui președinte: nu trebuie să te distreze, ci să te țină în siguranță. Nu trebuie să te flateze, ci să te reprezinte cu demnitate.
Nicușor Dan este de centru, iar a fi de centru, într-o societate polarizată, nu e nici popular, nici ușor. Dar e semn de maturitate. Nicușor Dan a arătat această maturitate de-a lungul timpului, si a rămas fidel unei direcții echilibrate, uneori cu prețul propriei popularități.
Mai e o diferență majoră – poate cea mai importantă: diferența de profil intelectual. Oricât de spectaculoase ar fi live-urile lui Simion din Parlament, nu putem ignora faptul că președintele nu e acolo la „caterincă”. Este acolo să ne conducă. Nu e acolo să ne valideze furia, ci să o transforme în decizie rațională. Când semnezi tratate internaționale, când discuți la NATO, când gestionezi o criză militară sau sanitară, ai nevoie de un om care înțelege lucruri complexe, nu de unul care le simplifică până la grotesc.
Poate că întrebarea nu este doar pe cine alegem, ci cât de mult suntem dispuși să ne depășim pe noi înșine. Un lider „ca noi” ne oferă confortul prezentului. Unul „mai bun decât noi” ne obligă să creștem. Iar asta, uneori, e mai greu de acceptat decât pare.
Acest articol a apărut inițial în Contributors.