Mesajul unui psiholog pentru Claudiu Bleonț, care și-a umilit fetița la Premiile Gopo

Agnes Remalia Dragomir, psiholog și psihoterapeut care lucrează și cu copiii, avertizează că toți spunem că ne iubim copiii, numai că, uneori, comportamentul nostru nu arată asta.

• „Nu sunt adepta supraprotecției. Cred că este important ca cei mici să învețe cum să facă față situațiilor dificile, dar nu așa. Dar peste dificultățile care oricum apar în viața unui copil, să mai adaugi ca părinte și ceva atât de dur mi se pare extrem de greu de acceptat”.

Eram recent într-un magazin, când am auzit o femeie certându-și copilul nerăbdător: „Dacă nu taci din gură, te las afară și-o să te fure cineva”. Nu m-am putut abține să nu-i spun mamei, printre standurile de haine care ne obturau vederea: „Nu-i mai ziceți așa, că-l traumatizați”. Femeia a zis: „Lăsați-mă cu chestiile astea!” și a plecat cu copilul.

Nevoia copiilor pentru acea „resursă de mai târziu”

Puțin mai târziu, când am coborât la parter, am văzut un băiețel în cărucior, cu fața întoarsă spre scări, care mi-a căutat privirea și mi-a zâmbit. Mi-am dat seama că acel copil nu doar că înțelesese, dar și apreciase că cineva străin îi sărise în ajutor. 

Asta m-a făcut să-mi promit ca nici pe viitor să nu-mi țin gura, știind ceea ce știu toți dascălii – că, din toată informația pe care o oferi unui copil, el va păstra mai ales acel cuvânt sau gest care îi vor fi resursă la nevoie, ani mai târziu, când se va mira că le mai ține minte.

Incidentul de la Gala Premiilor Gopo, din 29 aprilie, când actorul Claudiu Bleonț a avut o ieșire nepotrivită la adresa fetiței lui, cu care urcase pe scenă, ca și imensul val de reacții după articolul pe care l-am publicat pe HotNews mi-au arătat că există un punct vulnerabil în felul în care ne purtăm cu copiii și că e un moment bun să-l explorăm. 

Agnes Remalia Dragomir: „Peste dificultățile care oricum apar în viața unui copil, să mai adaugi ca părinte…”

Reacția publică nu are legătură doar cu parenting-ul sau cu acest caz izolat, ci ne sugerează că, poate, trebuie lucrat la și mentalul colectiv. În plus, regretul ulterior al lui Claudiu Bleonț și disponibilitatea de a-și îmbunătăți comportamentul au făcut imperioasă discuția de mai jos.

N-o cunoșteam pe Agnes Remalia Dragomir, psiholog și psihoterapeut care lucrează și cu copiii. Ea a reacționat prompt și cu miez la dezbatere, așa că am rugat-o să ne explice ce repercusiuni poate avea umilirea unui copil în public. Și de ce e important pentru toată lumea ”ca rușinea să fie lucrată la timp”.

-Doamnă Dragomir, mi-ați spus, când v-am contactat pentru acest interviu, că momentul de pe scenă v-a provocat „o stare de rău”. Spuneți-ne, vă rog, de ce.
–Mi-am dat seama că, pentru fiecare dintre noi, există situații neprevăzute care ne pot afecta profund, iar părinții au rolul de a ne proteja. În cazul de față, lucrurile au stat exact pe dos. Și asta nu e deloc în regulă, este complet anapoda. Peste dificultățile care oricum apar în viața unui copil, să mai adaugi ca părinte și ceva atât de dur mi se pare extrem de greu de acceptat.

Mâna protectoare pe umăr, dar atac în cuvinte

-Ce v-a atras atenția la cuvintele și gestica celor doi?
–Mi-a atras atenția în mod special dualitatea. Modul în care mâna aceea pusă pe umăr putea părea protectoare – dar oare este? -, atunci când îi spui copilului că e „prost”, că „te face de râs” sau că nu e la nivelul celor din sală? Dualitate a fost și în cuvinte, totul a început frumos și apoi… 

Cred că a fost vorba de foarte mult ego, de foarte mult „despre vorbitor” și prea puțin de ce simțea copilul. Fetița a avut un mic gest de a-l opri pe tată. Chiar sper să nu fie o practică cu care ea este obișnuită.

Nu aș vrea să fac acuzații, dar mi-am amintit de Brené Brown (n.red. autoare americană care tratează despre rușine, curaj și vulnerabilitate) la un summit. Celor care spuneau: „Îl/o iubesc, chiar dacă…”, ea le răspundea: „Poate că tu îl/o iubești, dar comportamentul tău nu arată asta.”

Mi-a venit în minte și cartea „Băiatul cu pijamale în dungi” (n.red. roman despre Holocaust al lui John Boyne). Cei care au citit-o probabil își amintesc câtă confuzie a provocat în copil comportamentul tatălui, comandant al lagărului de la Auschwitz. Și care este, până la urmă, finalul cărții?… (n.red. băiatul dispare împreună cu prietenul lui evreu.).

Un mesaj dual e dificil de înțeles, chiar și pentru un adult

– Cum developează copilul un mesaj cu potențial devalorizant, prezentat într-un context glumeț?  Percepe el două mesaje diferite sau unul singur? Are capacitatea de a discerne ce e glumă de ce e serios?
– Părintele este, pentru copil, asemenea lui Dumnezeu — cel puțin până la vârsta la care copilul capătă capacitatea de a abstractiza. Nu știu exact ce vârstă are fetița dar, din felul în care arată, pot intui în ce etapă de dezvoltare se află.

În primul rând, un mesaj devalorizant nu este potrivit pentru nimeni, indiferent de vârstă. Atunci când mesajul este dual, devine extrem de dificil de discernut, chiar și pentru un adult.

Am lucrat și lucrez cu adulți care au avut relații cu persoane cu trăsături psihopate. Este o tehnică foarte des întâlnită: în scurt timp ajungi să te îndoiești de lucruri absolut banale, evidente, pe care le poți observa cu ochiul liber. Ironia nu este recomandată în relații, cu atât mai puțin în cadrul familial. În meseria mea se vorbește despre acele „vulpi mici care strică vizuinile mari” , adică despre subtilitățile toxice care sabotează legăturile profunde.

„Cred că este important ca cei mici să învețe cum să facă față situațiilor dificile”

– Textul de pe HotNews a provocat un val de reacții în social media,  covârșitor dezaprobatoare pentru tată. Dar au fost și voci care au spus că momentul a fost o glumă, că ar fi fost regizat, că fetița nu părea afectată, ba chiar că înțelegea sarcasmul tatălui, că se vedea că tatăl își iubește copilul și că era ceva obișnuit pentru ei. Cum comentați aceste opinii?
– Trebuie să recunosc că și mie mi-a trecut prin minte că acest comportament este ceva obișnuit pentru ei și, mai ales, pentru fetiță. Iar acest gând m-a îngrozit de-a dreptul. Nu este acceptabil ca, de dragul publicității, să-ți expui copilul la astfel de ironii. Nu există nimic benefic în ironia de acest gen, atunci când vorbim despre relații apropiate. Știu că este o practică des întâlnită, dar ironia este, în esență, un mecanism de apărare.

Când există o diferență de putere atât de mare, cum este cea dintre tată și fiică, ironia devine o adevărată otravă. Iar eu chiar sper din tot sufletul că nu este ceva cu care fetița este obișnuită, pentru că acest lucru ar fi cu adevărat grav.

Nu sunt adepta supraprotecției. Cred că este important ca cei mici să învețe cum să facă față situațiilor dificile, dar nu așa.

Suntem un popor marcat de abuz și îl transmitem din generație în generație

– De ce credeți că s-a râs în sală? Nu a râs toată lumea, dar s-a râs. De ce unii nu recunosc un comportament abuziv atunci când îl văd?
– Avem, ca popor, un istoric marcat de mult abuz. Trăim încă în contexte în care auzim cu voce tare: „Lasă, așa-i trebuie”când un părinte își lovește cu furie copilul pe stradă sau când un bărbat agresează o femeie.

Avem expresii înrădăcinate precum „și-a căutat-o cu lumânarea” sau „bătaia e ruptă din rai”. Eu aș spune că e „ruptă și aruncată” dar, din păcate, mulți cred altceva. Până nu demult, bătaia era percepută ca singura formă de educație.

Călătorind destul de mult și discutând cu oameni de pe alte continente, am trăit un adevărat șoc realizând că există locuri în lume unde ideea de a-ți lovi copilul sau de a râde de el este de neconceput. 

La noi, din păcate, se râde mult în fața abuzului.

O analiză transgenerațională a poporului nostru scoate la iveală multe informații despre toleranța crescută pe care o avem față de diferite forme de abuz, precum și despre cum s-a perpetuat acesta din generație în generație.

Poate că nu suntem responsabili pentru traumele cu care am crescut, dar suntem responsabili pentru ce alegem să transmitem mai departe. Avem șansa — și datoria — de a rupe lanțul și de a construi relații bazate pe respect, empatie și siguranță. Schimbarea începe cu fiecare dintre noi.

Ce spune gestul fetiței de pe scenă

-De ce copiii nu pot lua atitudine atunci când sunt devalorizați de părinți? Ce simt ei în acele momente?
–Există și copii care iau atitudine, însă sunt puțini la vârsta fetiței cu pricina și, cu atât mai puțin, atunci când se află în fața unui public cu care tocmai au fost comparați și în față căruia au fost etichetați drept „proști”.

Ea a încercat. Într-o primă fază, există acolo o mică atingere pe picior a tatălui — un gest prin care, poate, a vrut să-l oprească. Dar și acest gest a fost ironizat și exagerat. Nu a fost ascultată.

Avem atât de multă literatură de specialitate care explică psihologia copilului și modul în care un copil percepe realitatea… În aproximativ două ore, eu reușesc să le explic părinților tot ce au nevoie să înțeleagă despre etapele de dezvoltare și despre ce are nevoie un copil să audă de la 0 la 18 ani.

Un aspect esențial este perioada 6–12 ani, când relația fetiță–tată este vitală pentru modul în care ea își va construi relațiile viitoare. Aceasta devine lentila prin care ea va privi băieții, apoi bărbații, în anii care urmează.

În această etapă, copilul „face mai degrabă achiziții” decât să ia atitudine. E ca și cum i-ai preda o lecție, iar el o învață și o interiorizează. Sigur că aici mai putem adăuga și reacțiile F  (n.red. reacții de răspuns în fața unui pericol) pe care le-ați prezentat foarte explicit în primul articol. Există sau poate exista și reacția de îngheț. 

Strict raportat la acest caz, dacă ne uităm la ce simte și la ce învață fetița în acele momente, concluzia este una sumbră și dureroasă. Mi-ar plăcea să cred că va reuși, în timp, să-și construiască o altă înțelegere a relațiilor cu sexul opus. Dar vă puteți imagina, nu-i așa, ce tip de relații ar putea dezvolta dacă acesta este „modelul” inițial?

Rușinea poate duce la un sentiment profund de inadecvare, care afectează stima de sine și relațiile

-Cum se așează într-un copil momentele când părintele îl face de rușine în public? Cât de traumatizant poate fi un asemenea moment și la ce poate duce pe termen lung? E ceva ce se poate vindeca și fără intervenție terapeutică?
-Rușinea a început să fie studiată intens în ultimii ani. Este o trăire profundă, greu de dus pentru oricare dintre noi. Ne putem întreba: de câte ori pe zi ne e rușine de ceva? Sau, poate, într-o săptămână? Suntem oameni maturi sau, cel puțin, așa ne place să credem, și totuși, chiar și atunci când ne dăm seama că e absurd să simțim rușine — de exemplu, când altcineva a înjurat sau ne-a înjurat —, rușinea tot apare.

Rușinea nu este ușor de abordat nici măcar în cadrul unui proces psihoterapeutic. În afara lui este o luptă constantă. Din păcate, rușinea poate duce la un sentiment profund de inadecvare, care afectează stima de sine și relațiile.

Mă întorc la Brené Brown, care a studiat în profunzime rușinea și ale cărei lucrări le recomand, în special cartea „Darurile imperfecțiunii” (n.red. momentan epuizată din librării.). Ea explică foarte clar cât de complexă și de adânc înrădăcinată este rușinea în inima unui copil.

Psihoterapia este un proces care te poate ajuta să construiești un alt tip de relație cu tine și cu ceilalți. Dar, dacă ai trăit 10, 15 ani sau mai mult într-un mediu în care rușinea era o stare constantă, ai nevoie de o relație de siguranță cu un psihoterapeut, pe termen lung, ca să poți învăța să ai încredere și să nu-ți mai construiești relațiile pe temelia rușinii.

Am avut situații în care clienții, după luni de terapie, mi-au zis: „Aș vrea să-ți spun ceva, dar mi-a fost rușine până acum.” Iar ceea ce îmi spun este perfect de înțeles. Uneori chiar aud: „Mi-a fost rușine să-ți spun că sunt într-o relație abuzivă.”

Vă dați seama cât de puternică este rușinea? Să stai trei, șase, nouă luni sau mai mult într-un proces de psihoterapie și să nu reușești să spui că ești victima unui abuz, indiferent cine este agresorul?

Aceasta este realitatea: clienții trăiesc multă rușine și se tem să vorbească.

Copiii sunt modelabili. Avem, ca ființe umane, capacitatea nu doar de a fi influențați, ci și de a ne vindeca. Dar pentru asta este esențial să construim mai întâi o relație sănătoasă cu noi înșine — și apoi cu ceilalți. E un proces și reacționăm diferit. 

”Reacția de „îngheț” pe care o vedem la un copil este o reacție normală în fața unui astfel de stres”

-Cuvintele despre fetiță ale tatălui  întors spre sală “Aude, dar nu-nțelege nimic” ar fi trebuit să alerteze chiar și pe cei care vedeau totul ca pe o glumă. Ce simte și ce înțelege un copil când părintele vorbește despre el ca și cum n-ar fi de față?
–Foarte des, clienții vorbesc despre aceste experiențe ca fiind traumatice, momente care îi paralizau. Își dădeau seama, la un moment dat, că orice ar face, nu sunt suficienți pentru părinții lor. Desigur, poate că uneori părintele face doar o glumă. Dar asta nu schimbă cu nimic trăirea copilului.

Reacția de „îngheț” pe care o vedem la un copil este o reacție normală în fața unui astfel de stres — este felul în care încearcă să facă față momentului. Însă această reacție are nevoie să fie procesată. De multe ori, copilul nu reușește să o proceseze decât după ani. Iar până atunci, întreaga lui viață poate fi modelată de acel „îngheț”: trăiește ca și cum ar privi viața de pe margine, ca pe un spectacol, implicându-se puțin, simțindu-se rupt pe interior.

”Din păcate, multă „educație” vine acum din partea influencerilor”

-Lucrați mult cu copiii nu doar în terapie individuală, dar și în ateliere de dezvoltare personală sau în consiliere psihologică. Care credeți că sunt lucrurile pe care părinții nu le știu bine despre parenting?
–Din păcate, am avut multă literatură scrisă din experiențe personale și nu bazată pe dovezi științifice, iar asta a fost o problemă. Astăzi avem acces la numeroase surse valide, dar este important să facem diferența între o poveste personală și o carte fundamentată științific.

Am fost consilier în grădiniță și școală timp de mulți ani, și cred că una dintre cele mai mari nevoi este psihoeducația adresată părinților. Din păcate, multă „educație” vine acum din partea influencerilor, iar aceasta este adesea prezentată în contexte nepotrivite. Eu vorbesc strict din perspectiva unui profesionist. Nu este un atac la persoana nimănui, însă faptul că ești o persoană publică sau creezi conținut online nu te transformă automat într-un specialist în psihologia copilului.

Trebuie să recunosc că observ puțin conținut explicat științific. Fie că ne place sau nu, avem nevoie de acest tip de informație.

Desigur, informațiile științifice pot și trebuie să fie traduse într-un limbaj accesibil publicului larg — și exact asta recomand. Dezvoltarea copilului urmează etape clare. Sunt puțini părinți care înțeleg cu adevărat prin ce trece copilul lor, în funcție de vârstă, și ce lupte interioare se dau în el. E important să știm ce este semnificativ pentru o anumită perioadă de viață, ca să putem răspunde cu empatie și înțelepciune. 

Doar ca exemplu: în perioada 6–12 ani, copiii se compară frecvent cu ceilalți pentru a trage concluzii despre propria lor competență. În funcție de aceste comparații, pot dezvolta fie un sentiment de competență, fie unul de inferioritate (sau incompetență). Nu e întâmplător că, după vârsta de 12 ani, unii copii încep să funcționeze din inerție, „trag de ei” și par lipsiți de motivație. Nu se simt capabili și întâmpină dificultăți în a învăța sau a face față cerințelor din jurul lor.

Mesajele venite de la cei pe care îi iubim sunt cruciale pentru formarea noastră

-Ce nu ar trebui să-i spui niciodată unui copil?
–Of, aici e mult de spus. Este vorba, desigur, despre cuvinte, dar și despre atitudine.

Cu siguranță nu recomand ironia. E perfect în regulă să îți exprimi opinia ca părinte, dar nu să îți înjuri copilul și nici să-l ironizezi. Încă sper ca fiecare familie să ajungă să își stabilească niște valori sănătoase și să se raporteze constant la ele. Valori precum: să nu râzi de copil, să nu îl ironizezi, să nu îl jignești. Să îi explici, dar și să-l asculți — să îi acorzi spațiu să se exprime.

Apoi, hai să ne punem o întrebare simplă: ce nu ne-ar plăcea nouă să auzim atunci când ne aflăm într-o poziție de putere mai mică? Cât de bine ne-am simți dacă șeful nostru ar râde de noi sau ar face glume pe seama noastră, în public?

Cred că, atunci când aduci pe lume un copil, ai nevoie să te rogi pentru multă înțelepciune. Lucrezi cu suflete modelabile. Și cred că, din păcate, uităm asta prea des.

-Cât de importantă a reziliența unui copil care se confruntă cu situații în care e devalorizat (chiar și neintenționat) de un adult pe care îl iubește?
–Reziliența este o componentă tot mai des adusă în discuție în ultima vreme. Este evident că fiecare dintre noi are resurse diferite. Sigur, o parte dintre ele vin dintr-un bagaj personal mai solid, iar asta ne poate ajuta să facem față mai ușor unor situații dificile.

Însă o mare parte din reziliență se dezvoltă în relație — în special, în cazul copiilor, în relația cu părintele. Când, însă, nu știi la ce să te raportezi, pentru că primești și cald, și rece (și cuvinte apreciative, și acuzații, toate în același mesaj) devine extrem de dificil. Mesajele venite de la cei pe care îi iubim sunt cruciale pentru formarea noastră.

Un cuvânt de încheiere pentru tatăl de pe scenă

-La final, vă rog să îi transmiteți un mesaj lui Claudiu Bleonț.
–Mi-ar plăcea să înțeleagă cât de crucială este relația tată–fiică la vârsta pe care o are fiica lui și să știe că o relație sănătoasă, bazată pe iubire, apreciere, încurajare, deschidere și ascultare — o ascultare reală a ceea ce fiica îi transmite — o poate proteja de multe dificultăți majore în perioada adolescenței și, mai târziu, în viața de adult.

Prima relație semnificativă pe care o are o fată cu un bărbat este cea cu tatăl ei. Cum își dorește ca ea să fie tratată în viitor? Ce fel de relații ar vrea să aibă ea mai târziu?

Hai să lăsăm ego-ul deoparte și să fie vorba și despre fetiță, nu doar despre actor. Mă întorc la ce am spus la început: dacă spune că o iubește, aș vrea să știe că acest comportament nu reflectă iubire. Îl rog, ca tată, să își schimbe comportamentul pentru a-i arăta iubire într-un mod autentic și sănătos.

Ca psihologi, avem deja suficient de lucru. Nu ar trebui să mai apară astfel de „cazuri” în care un copil ar fi putut, de fapt, să crească într-un mediu sigur și protector.

Un alt aspect important este că îl rog să își protejeze fetița de tot ce scriem noi aici, în online. Nu este vina ei că a fost expusă acestei situații și nici nu cred că ar trebui întrebată dacă și cum a interpretat totul. Observ această nevoie de a „confirma cu un copil că un abuz este un abuz”. De ce avem nevoie de această confirmare? Ca să-l supunem din nou unei experiențe dureroase doar pentru ca noi, adulții, să ne liniștim?

Cel mai adesea, copilul va spune că e bine, doar ca să nu mai treacă prin ce a trecut. Dar, prin insistențele noastre, nu facem decât să-i reactivăm o experiență dureroasă – aș spune chiar traumatică, deși termenul este tot mai des folosit și uneori banalizat.

Așadar, nu, copilul nu are nevoie să știe ce discutăm noi. Părintele, da – el are responsabilitatea de a reflecta și de a acționa. Copilul are nevoie de siguranță, protecție și predictibilitate. Nu are nevoie să se simtă vinovat sau rușinat.

Petreceți timp cu ea, spuneți-i că ați greșit, că ați spus ce nu trebuia, dar nu o mai întrebați dacă amarul e amar sau răul e rău. În plus, pe cât posibil, și ceilalți copii – colegii ei, ar trebui protejați de tot ceea ce s-a spus și de felul în care s-a vorbit despre ea. 

Agnes Remalia Dragomir e psiholog clinician și psihoterapeut principal, supervizor în psihologie clinică. Deține propriul cabinet de psihologie. Este formată în Psihoterapie Experiențială de grup și individuală, Psihoterapii Scurte Centrate pe Resurse și Soluții, Psihoterapie EMDR, Psihoterapie transgenerațională, Restaurarea Inimii, Psihoterapia sexualității și familiei. A dezvoltat mai multe programe de dezvoltare pentru copii, inclusiv pentru copiii cu vârste între 1 și 3 ani. A dorit să înțeleagă copilul și familia în contexte culturale diferite, ceea ce a dus la un schimb de experiență în America și, ulterior, în Africa. Deține propriul website, www.psihoconsultanța.ro, unde publică articole de interes pe teme de psihologie.