Scena care m-a șocat la Premiile Gopo. Minutul în care un părinte își umilește copilul în public, în râsetele sălii – VIDEO

Invitat la Premiile Gopo, marți seară, actorul Claudiu Bleonț a folosit o parte din timpul alocat unui laudatio regizorului Dan Pița pentru a-și umili fetița, pe scenă. Venise cu ea pentru a se mândri, dar tot ce a spus despre ea a fost că nu-i plac „țoalele” cu care s-a îmbrăcat, că a avertizat-o să nu-l facă „de căcat”, că cei din sală n-au stat „ca proștii” pe telefon la vârsta ei și, finalmente, că ea nu are capacitatea cognitivă de a-i înțelege sfaturile. Iar din când în când sala aplauda și râdea. 

Ținând-o pe fetiță pe după umeri, Claudiu Bleonț a spus: „Ea și-a ales țoalele, nu mi-au plăcut. I-am zis: «Nu cumva să mă faci de căcat, să zici ceva, taci dracu din gură, ești altă generație, nu vă suport». I-a luat autograf lui Selly, lui Tudor Giurgiu… Văd lucrurile altfel. Îi spun: «Măi, gândește-te că toți oamenii din sala asta au citit enorm (ridică vocea), au făcut școală, nu stau ca proștii pe telefon și pă asta». Lectură, cultură!. (Către sală.) Aude, dar nu-nțelege nimic”. În acest moment, s-au auzit râsete din sală.

Fetița rămăsese stană de piatră, așa cum îngheață un copil copleșit de rușine, stupoare, neînțelegere și vină. Un copil e derutat și vinovat când nu înțelege comportamentul părintelui, mai ales când e rece și cald în același context. 

Oricât de obișnuit ar fi cu stilul de a glumi al părintelui, copilul simte când miștocăreala începe să piște. Zâmbetul stingher al copilului aflat pentru prima dată pe o scenă a înghețat când părintele a început să-și îndese vârful pantofului în el.

Din cele câteva reacții pe care le avem la dispoziție într-o situație de pericol – să luptăm, să fugim, să ne blocăm, să ne strângem în alți oameni, să încercăm să domolim agresorul, să reacționăm emoțional exagerat sau să evadăm printr-un leșin, fetița a reacționat în modul cel mai tipic unui copil făcut de rușine în public. 

A rămas țintuită și fără expresie, dorindu-și poate să se facă o gaură sub scenă și să dispară acolo ca să nu audă cuvintele tatălui și să nu vadă că sunt oameni care râd la scena umilirii ei.

Așteptăm ca părinții să ne protejeze, nu să ne devalorizeze 

Mi-e teamă că nu va uita vreodată acest moment. Și nu doar pentru că tatăl ei a devalorizat-o (poate nu e prima dată), ci pentru că a văzut toată lumea. Știu că astfel de răni rămân pentru că am trecut și eu prin asta. Aveam vreo 8 ani când am mers cu mama la farmacie și am vrut să cer eu Clorocalcin. Am tot repetat în cap „Clorocalcin” până am ajuns în fața farmacistei unde, de rușine, m-am blocat. Faptul că mama n-a avut răbdare și nu m-a ajutat să-mi amintesc, ba chiar m-a smucit și a spus ceva de genul: „Lăsați-o, că nu știe”, m-a făcut să mă simt și mai prost. Așteptam să mă protejeze, nu să mă devalorizeze. 

M-am simțit atât de prost încât până și azi mi se întâmplă uneori să uit în fața farmacistei ce vreau să cumpăr. Și acesta e un incident minor, nu m-au văzut sute de oameni.

Sunt convinsă că mama nu și-a dat seama că mă rănește, după cum sunt convinsă că mulți părinți nu realizează că bunele lor intenții transmise într-un mod neadecvat strică. Și strică adânc pentru că erodează stima de sine și sentimentul de siguranță pe care un copil trebuie să le primească de la părinți (sau de la cei care îi cresc) pentru a putea funcționa ulterior autonom și integru.

Să ne punem în papucii celuilalt 

Poate că oamenii cred că bullying-ul e ceva ce se petrece doar între colegii de clasă. Dar copiii care își umilesc colegii sunt cel mai adesea umiliți acasă de părinți. Neputându-și ventila furia acasă, o duc la școală. 

Crescând, ei vor continua să opereze pe relații de putere în care trebuie să se impună și, dacă nu au avut șansa unei conștientizări, se vor descărca pe propriii copii sau pe oricine e lipsit de apărare – și care le amintește, de fapt, de ei. (Sunt furioși și pe ei înșiși că nu s-au putut apăra.)

Mulți dintre părinții care își umilesc copiii în public au fost și ei umiliți în public de părinții lor, iar dacă spunem că în situații de acest gen ținem cu copiii, să nu uităm că și într-un astfel de părinte, care nu e echilibrat emoțional, stă chircit un copil umilit, care are nevoie să se vindece.

Ce-i de făcut? În primul rând ar trebui să ne punem în papucii celuilalt. 

Nu am intenția de a face public shaming, dar trebuie să înțelegem 

Deci hai să ne imaginăm cum s-a simțit fetița lui Claudiu Bleonț aseară:

„Ea și-a ales țoalele, nu mi-au plăcut.” – Mă simt devalorizată și neacceptată. Nu-i place cum mă îmbrac, deci nu sunt la nivelul lui (un actor de succes). Ciudat, mie mi-au plăcut hainele astea și mă simțeam bine în ele până să-mi spună asta. Nimic din ce fac nu-i place.

„Nu cumva să mă faci de căcat, să zici ceva, taci dracu din gură, ești altă generație, nu vă suport” – Nimic din ce fac nu e suficient de bun și nu îi place. Dacă spune că nu mă suportă înseamnă că nu mă iubește și că sunt o povară pentru el. Mai bine nu m-aș fi născut. Trebuie să tac ca să-i plac. Trebuie să devin invizibilă. Dacă deschid gura, spun numai prostii. Sunt o proastă.

„I-a luat autograf lui Selly, lui Tudor Giurgiu.. ” – Poate e gelos pe oamenii ăștia, poate vroia și el să-i ceară cineva autograf, poate că i se pare și lui că nu e suficient de bun. Dar ce e rău în faptul că le-am cerut autograf lui Selly și lui Tudor Giurgiu? Nu înțeleg…

 „Văd lucrurile altfel” – Chiar dacă eu văd lucrurile altfel, tot nu e bine pentru că nu te pot face să mă accepți așa cum sunt. De fapt, nici dacă le-aș vedea ca tine, nu cred că m-ai accepta. Ciudat, uneori simt că mă iubești, dar pe urmă imediat îmi spui ceva rău sau mi-o spui râzând, iar eu nu mai înțeleg nimic. Totul e foarte complicat, nici nu mai știu cum să mă port.

„Măi, gândește-te că toți oamenii din sala asta au citit enorm, au făcut școală, nu stau ca proștii pe telefon și pă asta. Lectură, cultură!” – Nimic din ce fac nu e bun. Chiar dacă-mi place să stau pe telefon, iau și note bune la școală, dar văd că nu ajunge. Mă străduiesc să iau note bune doar ca să-ți fac plăcere, și tot nu e bine.

„Aude, dar nu-nțelege nimic”. – Sunt proastă, nu pot înțelege nimic din ce mi se spune. Sigur e ceva în neregulă cu mine. De ce m-ar iubi oamenii dacă până și tata crede că nu sunt ok și mă face de râs în fața lor? Mai bine aș dispărea.

Am scris acest text nu cu intenția de a face un public shaming părintelui care și-a umilit copilul sub lumina reflectoarelor. Nu mă îndoiesc că face tot ceea ce consideră că e mai bun pentru copilul lui. Și sunt sigură că îl iubește. Dar mi-ar plăcea ca exemplul pe care l-a dat și pentru care azi probabil că îi pare rău să fie un exemplu pentru noi toți. 

Nu să judecăm, ci să încercăm să înțelegem și să dregem lucrurile la timp, până nu devin cazuri tragice sau până când răul pe care îl facem (chiar și fără voie) va fi dat de copil mai departe. 

Datul mai departe nu te vindecă, dimpotrivă.