Reportaj al presei din Moscova din „iadul” de la Kursk, acolo unde disperarea rușilor din punctele de prim-ajutor răbufnește dincolo de propagandă: „Frate, nu crede nimic din ce se scrie sau se spune despre mizeria asta”

Pentru prima oară, sute de mii de cetățeni ruși civili din regiunea Kursk simt războiul, așa cum de doi ani și jumătate îl simt milioane de ucraineni. Reacția lor este aceeași: stupoare, neîncredere, dorință de a se termina cât mai repede.

Un reportaj publicat de site-ul rusesc Kommersant, ai cărui jurnaliști au mers într-un centru de prim ajutor din apropierea frontului din Kursk, acolo unde ucrainenii au cucerit un important teritoriu, dezvăluie starea de spirit a rușilor aflați aproape de prima linie.

„Nu poți spune unde este casa asta (centrul de prim-ajutor-n.r.). Nu poți să-i faci poze din exterior. Distanța aproximativă până la Kursk, Sudzha sau Kurchatov nu poate fi menționată în articol. Nu poți publica nici măcar o mică informație despre el – orice mic detaliu poate deveni un indiciu. Așa că știți: undeva în mijlocul regiunii Kursk există o casă în care sunt salvate vieți”, așa își începe reportajul de pe frontul din Kursk Alexander Chernykh, corespondentul ziarului moscovit Kommersant.

Fondată în epoca sovietică, publicația Kommersant este una politic-economică și este considerată ca fiind una de calitate în Rusia, chiar dacă reputația sa a avut de suferit în ultimii ani. Sunt momente în care, evitând să fie frontal contra regimului (ceea ce e acum imposibil legal în Rusia), scrie și lucruri care nu se înscriu exact pe linia oficială a propagandei. Articolele lor conțin uneori echivalentul ”șopîrlelor”, așa cum se numeau ironiile la adresa regimului comunist, din reprezentanțiile de teatru sau din filmele și romanele mai curajoase din România anilor 70-80.

Corespondentul publicației a vizitat un spital de campanie al armatei rusești unde sunt tratați răniții și aici a vorbit cu responsabilul unității medicale, Jal, „un bărbat uriaș, cu o barbă imensă”, care atunci „când intră în casă, umple imediat întreaga cameră – mai întâi cu burta sa și apoi cu pufuri de abur alb” de la țigara electronică pe care o folosește.

Un alt militar, Yamal, îi face turul jurnalistului rus. „Dacă aveți nevoie de o denumire oficială, aici avem o stație medicală pentru stabilizarea răniților”, spune acesta. ”Ajutăm atât civilii, cât și militarii – frații noștri care sunt acum, ca să folosesc un termen blând, în iad”. În acest spital de campanie sunt aduse cele mai grele cazuri, iar ulterior, odată stabilizați, pacienții sunt trimiși mai departe.

Rușii se laudă că deocamdată în acest spital nu au înregistrat niciun mort.

În permanență sub camuflaj

Spitalul e organizat în casa unui localnic, iar aici au venit, potrivit lui Yamal, mai mulți medici voluntari din zonă. 

„Mă uit în jur. Este amiază, dar casa este întunecată. Toate ferestrele sunt bine învelite, iar ușa este acoperită cu un covor. „Camuflajul luminii”, explică Yamal. ”Medicii lucrează adesea noaptea, sub lămpi. Nu putem avea o dâră de lumină afară. În general, în apropiere sunt aruncate mine și obuze”, scrie jurnalistul rus.

Acesta continuă cu descrierea locului. „Camera este împărțită în două zone – civilă și medicală. În colțul „bucătăriei”, un frigider roșu Coca-Cola bâzâie și este plin de pachete energizante. Pe masă este un munte de cutii de pizza, pachete de tăiței instant, supe instant, borcane de murături de casă, ceai, cafea și zahăr. Aici sunt stivuite cu grijă și Biblii broșate.”

„Masa „medicală” este plină de cutii cu medicamente și consumabile. Acestea sunt etichetate îngrijit: „Medicamente împotriva arsurilor”, „Bandaje”, „Peroxid”. Pe podea sunt așezate paturi – obișnuita targă de armată, acoperite cu plăpumi confortabile de casă. Noaptea, răniții sunt operați pe ele; în timpul zilei, voluntarii dorm aici. Un preot în vârstă, în vestă de camuflaj peste o vestă neagră, trage un pui de somn pe un scaun.”

Seminar medical improvizat

„În apropiere, are loc un seminar medical: un bărbat bărbos cu o vestă antiglonț masivă, cu numeroase pungi și hamuri, vorbește cu trei colegi „civili”. Un tânăr student din Moscova, o femeie de 35 de ani din Orel și o femeie din Kurchatov ascultă cu atenție.

– …Rănile la cap nu se tamponează – putem leza creierul cu fragmente de oase craniene. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să aplicăm un bandaj, dar nu unul foarte strâns.

– Ce se întâmplă dacă craniul este intact? – întreabă unul dintre civili.

– Nu, nu tamponăm deloc craniul”.

„La sfârșitul seminarului, medicul cu indicativul Knight arată câte dispozitive poartă pentru a opri sângerarea.- Un garou, două garouri, – enumeră el, deschizând buzunarele vestei sale blindate – Al treilea, al patrulea, al cincilea… Aici sunt garouri”. Alături de garouri, doctorul are și un steag despre care spune că-i „ridică moralul” și îi amintește pentru ce luptă.

„Dacă ar fi spus cinstit la televizor: S-a terminat, nu este o glumă, plecați de aici cât mai repede posibil”

Reporterul remarcă ziua nefiresc de liniștită. Unul dintre voluntarii care păzește spitalul improvizat de aici are o problemă cu presa.

„Frate, nu-mi plac prea mult jurnaliștii. Pentru că ați creat o asemenea atmosferă la televizor: „Totul este bine în regiunea Kursk, este în regulă, îi vom bate pe toți!”. Oamenii au crezut asta și au rămas acasă, la naiba. Nu au plecat din cauza știrilor voastre. Dacă ar fi spus cinstit la televizor: „S-a terminat, nu este o glumă, plecați de aici cât mai repede posibil” – atunci ar fi fost mult mai ușor pentru băieții noștri să-i respingă pe ucraineni”. 

„Lucrez la punctul de stabilizare încă din primele 24 de ore și au fost atât de mulți civili răniți aici – este o nebunie ce se întâmplă. Ne uităm la televizor și se spune: „Nu s-a întâmplat nimic groaznic, 15 zdrențăroși beți au trecut granița, i-am învins deja pe toți, dormiți bine…”. Și iată că avem trei sute proaspete – și o mulțime de civili. Am un prieten din Palmyra, din acei ani. Mi-a scris imediat: „Frate, nu crede nimic din ce se scrie sau se spune despre mizeria asta. Nimeni nu știe nimic despre situația reală de acum”.

Bărbatul arată apoi către dozele de energizante. „Asta pentru că suntem la datorie 24/7. Trăim din zahăr și apă, omule. Urmărim cerul, semnalizăm când să ne adăpostim de elicoptere și focuri de armă. Vedem cine e aici. În această dimineață, un cetățean hoinărea în jurul locației noastre, probabil colectând date. L-am reținut personal – subliniez, fără utilizarea violenței – și l-am predat serviciilor de securitate pentru anchetă. Aceasta nu este o glumă, înțelegeți? Acesta este un război. Mai întâi se plimbă un trecător cu un telefon, iar apoi vine o dronă”.