Un necunoscut a postat online o fotografie din 1941 cu bunica sa. Iar ea a pornit într-o călătorie, încercând să îi apere demnitatea. Interviu cu scriitoarea albaneză Lea Ypi

Scriitoarea Lea Ypi s-a născut în Albania comunistă, într-o familie de disidenți. Însă persecuțiile la care fuseseră supuși ai ei i-au rămas străine până la căderea comunismului, pentru că părinții și bunica sa foloseau un limbaj codificat. Când spuneau că un cunoscut e „la facultate”, însemna că e în pușcărie. Când „absolvea”, era eliberat. Când „renunța”, însemna că s-a sinucis. „Moștenirea pe termen lung a acestui lucru a fost aceea de a mă face foarte suspicioasă față de orice fel de ideologie”, spune Lea Ypi într-un interviu pentru HotNews.

• Lea Ypi este titulara catedrei „Ralph Miliband” de Politică și Filosofie la London School of Economics, membru permanent al Colegiului Științific din Berlin și profesor onorific de filosofie la Universitatea Națională Australiană. Este licențiată în filosofie și literatură la Universitatea Sapienza din Roma, deține un doctorat obținut la Institutul Universitar European și a fost cercetător post-doctoral la Nuffield College, Oxford. Ariile sale de expertiză includ justiția globală, marxismul și filosofia lui Immanuel Kant.  

Cele două romane ale Leei Ypi,  „Liberă” și „Dezononare” (Editura Trei)  surprind într-un fel captivant răsucirile imprevizibile ale istoriilor personale și ale istoriei mari. Dar mai ales au darul de a te face să înțelegi cu adevărat viețile personajelor dincolo de reprezentările intelectuale. La Lea Ypi, noțiunile abstracte de libertate și lipsă de libertate, de onoare și de dezonoare sunt redate într-un fel viu, aproape palpabil.

Recent, Lea Ypi s-a aflat la București, unde a vorbit despre cel mai recent roman al său, „Dezonoare”,  în cadrul conferinței The Power of Storytelling, organizate de către Asociația Media DoR.

Ideea cărții a pornit de la postarea de pe Facebook a unui necunoscut. Era vorba despre o fotografie pe care nu o mai văzuse niciodată, în care bunica sa apărea zâmbitoare, în anul 1941, la Cortina d’Ampezzo. Gândul că bunica sa spunea mereu că fusese cea mai fericită în Italia fascistă, i-a creat o senzație bizară, chiar dacă găsea sentimentul explicabil: fusese ultima ei perioadă fericită înaintea unor decenii de persecuție. Însă, pe lângă asta, a mai fost ceva: cineva a făcut legătura între femeia din poză  și „profesoara marxistă” de la London School of Economics. 

„Începuse să prindă contur o caricatură a bunicii mele”

A urmat un val de comentarii ofensatoare la adresa ei și a bunicii sale. „Ea nu se mai putea apăra”, a spus Lea Ypi pe scena „The Power of Storytelling”.

„Moștenirea ei se afla în mâinile unor străini. Oamenii făceau presupuneri, interpretându-i viața și începea să prindă contur o caricatură a persoanei ei. O caricatură privată  de context și chiar de acea generozitate elementară pe care o oferim străinilor, când încearcă să ne spună cine sunt. Așa că am simțit acest impuls de a rectifica lucrurile cumva și de a acționa în numele ei”, a povestit scriitoarea.

A început să caute  prin arhivele Sigurimi, Securitatea albaneză, dar și prin arhivele grecești, în încercarea de a reconstitui viața bunicii sale, Leman. Aceasta s-a născut în Imperiul Otoman, la Salonic, în familia unui pașă, a emigrat în Albania, unde a fost considerată spioană. 

În interviul pentru HotNews, Lea Ypi vorbește despre ce a descoperit în timpul demersului de a reface istoria personală a bunicii sale și despre cum a încercat să plaseze trauma familială într-un context politic și istoric mai larg, care să explice ceea ce ea numește „patologiile” prezentului.

În fiecare vineri dimineață, jurnalista Raluca Ion trimite newsletterul „Partea Bună”, care conține povești centrate pe speranță și soluții și știri pozitive. Vă puteți abona la el mai jos:

– În „Dezonoare”, explorarea temei demnității și a lipsei de demnitate începe cu o scânteie digitală, cu o fotografie postată pe Facebook în care apărea bunica dvs. în luna de miere. Unde v-a dus această călătorie?
– Cred că m-a dus într-o călătorie de reflecție asupra relației dintre adevăr și manipulare și asupra modurilor în care putem acționa. E ceea ce am început să fac în legătură cu fotografia în care apare bunica mea, în acest efort de a-i apăra demnitatea. 

Ce înseamnă să îți pui problema demnității, ce este demnitatea? Și ce înseamnă să pui această întrebare atunci când propria ta epocă, epoca în care trăiești, este ea însăși o epocă a dezonoarei, când nu mai poți avea încredere în superioritatea prezentului în fața trecutului? Așadar, este o întrebare legată de semnificațiile morale și filosofice ale demnității, dar pusă dintr-o perspectivă care este, de asemenea, foarte atentă la distorsiunile din prezent ale demnității și care reflectează asupra modului în care istoria se repetă, asupra modului în care continuă și astăzi.

Scrisul de mână care vorbește despre forța opresiunii

– Care a fost cel mai dureros moment, din punct de vedere personal, al acestei călătorii?
– Din punct de vedere personal, a fost găsirea documentelor scrise de mâna bunicii mele, i-am recunoscut scrisul, în care se vedea că e o tânără foarte vulnerabilă, cu copil mic, cu soțul în închisoare. Și ea îi scria o scrisoare prim-ministrului pentru a-l ruga să amâne deportarea ei din Tirana în provincie, deoarece mama ei era bolnavă și fiul ei era bolnav. 

Iar modul în care ea a explicat aceste circumstanțe personale a fost un moment înghețat în timp dintr-o viață pe care nu o cunoșteam și despre care, atunci când mi-a povestit-o, mi-a povestit-o cu o oarecare distanță. Mi-a prezentat-o ca pe un fel de poveste educativă… Ceea ce m-a durut și m-a întristat cu adevărat a fost să văd ce însemna să trăiești asta, în propriile ei cuvinte, în propria ei epocă. Asta m-a făcut, de asemenea, să-mi pun apoi întrebarea: cum pot reda asta în literatură, astfel încât cineva să înțeleagă?

Codul tăcerii: părinții care le-au ascuns copiilor adevărul

– În „Liberă”, vorbiți despre limbajul codificat pe care părinții și bunica îl foloseau în fața dvs. Atunci când spuneau că cineva mergea la facultate, însemna de fapt că e în închisoare, când absolvea, era eliberat, când renunța, însemna că s-a sinucis. Ce simțiți astăzi în legătură cu efortul părinților dvs. de a vă ține departe, în acest fel, de realitatea vremurilor de atunci?

Cred că era necesar să procedeze așa, pentru că, protejându-mă pe mine, se protejau și pe ei înșiși de repercusiunile sistemului, deoarece nu poți avea încredere că un copil nu va spune lucruri despre familie și va rămâne în siguranță.

Cred că au încercat, de asemenea, să-mi protejeze ambiția, pentru că eram un copil foarte ambițios în Albania comunistă. Voiam să fiu un bun cetățean și un bun pionier. Să-mi spună adevărul, chiar și fără a ține cont de consecințele pentru ei, ar fi însemnat să-mi ucidă dorința de a reuși. Pentru că mi-ar fi arătat că, orice aș fi făcut, nu m-aș fi putut integra niciodată pe deplin în societatea comunistă ca membru al unei familii de disidenți persecutați. 

Așa interpretez acum ceea ce au făcut ei atunci. Dar mai cred  că moștenirea pe termen lung a acestui lucru a fost aceea de a mă face foarte suspicioasă față de orice fel de ideologie, de orice fel de propagandă și de orice fel de spălare pe creier.

„Nu este o coincidență faptul că fostele țări comuniste sunt un teren foarte propice pentru teoriile conspirației”

– Aceasta a fost o experiență comună în Blocul Estic, unde toți eram făcuți pionieri și intram de la vârste fragede într-un proces de spălare pe creier. Care sunt astăzi efectele acestor practici la care am fost supuși?
– Unul dintre efecte este relativizarea tuturor lucrurilor, faptul că oamenii spun: „Nu există bine și rău. Întotdeauna există cineva care profită de prezent sau de trecut sau o elită care încearcă să manipuleze situația”. Asta conduce la o cultură a răspândirii de știri false și teorii ale conspirației.

Nu este o coincidență faptul că fostele țări comuniste din Europa de Est constituie un teren foarte propice pentru astfel de teorii ale conspirației, în special cele îndreptate împotriva elitei. Dar cred că, în general,  asta a dus și la o formă de nihilism și cinism față de viitor și la neîncrederea că vreun proiect politic poate restabili cu adevărat demnitatea sau libertatea.

– Din punct de vedere personal, cum poți da un sens suferinței înaintașilor? Scriați, de pildă, că, dacă bunica dvs. nu ar fi suferit, nu ar fi plecat din Salonic, nu l-ar fi cunoscut pe bunicul dvs., nu ar fi suferit nici de pe urma represiunii, dvs. nu v-ați mai fi născut.
– Cred că, desigur, la nivel individual, noi existăm tocmai datorită acelor nedreptăți din trecut. Astfel, perspectiva noastră este inevitabil influențată de faptul că suntem aici și, totodată, nu suntem victime directe. Sau, cel puțin în cazul meu, nu sunt o victimă directă.

Ești cineva care a moștenit un anumit statut în societate din cauza familiei din care provii, dar nu poți pretinde că ai fost reprimat în mod direct. Deoarece eram un copil, nu m-am simțit niciodată persecutat de comunism; am doar amintiri ale copilăriei sub regimul comunist.

Așadar, modul în care reflectez asupra acestor traume este modelat de ceea ce știu. Însă modul în care încerc să înțeleg este prin depășirea relației de familie și plasarea acestora într-un context politic și istoric mai larg, e ceea ce am încercat să fac în „Dezonoare”. 

Mecanismul de opresiune care se hrănește din complicitatea oamenilor obișnuiți

– Ce ați descoperit despre mecanismele represiunii albaneze din documentele de arhivă pe care le-ați consultat?
– În primul rând, observi elementul uman din spatele mecanismului de represiune. Așadar, când consulți arhivele serviciilor secrete și vezi dosarele, contribuțiile fiecărei persoane în parte, înțelegi modul în care aparatul represiv se reproduce prin complacerea, indiferența și complicitatea de zi cu zi a cetățenilor obișnuiți.

Ceea ce am încercat să fac prin această carte a fost să merg dincolo de „cine a făcut ce?” și să încerc să înțeleg exact acest mecanism de represiune care se hrănește din complicitatea cetățenilor obișnuiți.

– Cum se reflectă acest lucru în societatea albaneză din zilele noastre?
Acest lucru a dat naștere unui sistem care este, în mod evident, foarte, foarte diferit în ceea ce privește legile și modul în care funcționează piața sau statul. Dar nu este prea diferit în ceea ce privește atitudinile care sunt încurajate în repetarea acestor formule sau în cazul integrării în Uniunea Europeană și a valorilor europene.

Asta mi se pare a fi retorică și ideologie de un alt fel, pentru că cred că legea s-a schimbat, dar schimbarea legii nu a adus neapărat o schimbare în oameni și în mentalitate.

„România a fost întotdeauna considerată de noi, albanezii, drept cel mai apropiat exemplu de represiune comunistă”

– Vedeți un ADN totalitar comun între experiența totalitară albaneză și cea românească?
– Da, cred că există multe suprapuneri,  România a fost întotdeauna considerată de noi, albanezii, drept cel mai apropiat exemplu de represiune comunistă, un tip singular de experiență în comparație cu celelalte țări din blocul sovietic. Așadar, există multe, multe similitudini în singularitatea experienței comuniste, în natura represivă a experienței comuniste. De asemenea, există similitudini în ceea ce privește modul în care serviciile secrete funcționau și se ramificau în societate.

– Cum influențează aceste traume moștenite destinele și psihicul adulților care trăiesc astăzi în societăți libere?
– Ei bine, nu cred că avem societăți libere atâta timp cât aceste traume persistă, deoarece sunt traume pe care le moștenim și care contribuie la modul în care modelăm societățile din prezent. Așadar, traumele din trecut, în măsura în care bântuie prezentul, bântuie și modul în care creăm acele instituții și modul în care ne declarăm loialitatea față de aceste instituții. Și cred că acest lucru explică în parte de ce nu avem instituții libere.

Pe lângă aspectele structurale sau cele legate de modul în care este organizată piața sau de relația dintre piață și stat, există un element psihologic, social, care are legătură cu traumele nerezolvate din trecut și care contribuie la conferirea unor patologii distincte eșecurilor capitalismului din Europa de Est.

„Există tipuri diferite de lipsă de libertate în comunism și în capitalism”

– Când v-ați simțit complet liberă? A fost atunci când erați copil în Albania stalinistă, ca tânără în capitalismul care tocmai se năștea sau ca profesoară într-o universitate vestică?
– Există un element intern al libertății și unul extern. Pe cel intern l-am avut întotdeauna, pentru că eu cred că acesta vine odată cu percepția de sine ca agent moral și cu conștiința a ceea ce ești. Nimeni nu îți poate lua asta, fie că ești în Albania stalinistă sau în societățile capitaliste.

Dar apoi există un element extern al libertății, care are de-a face cu lumea pe care vrem să o creăm, care să reflecte această moralitate pe care o avem cu toții în interiorul nostru. Și, în acest sens, nu cred că libertatea există nici în Albania comunistă, nici în societatea capitalistă. Deci, aceasta este o căutare.

– Cum arată o societate liberă?
– Nu am un răspuns. Pentru mine, o societate liberă este o societate creată de oameni atunci când se angajează critic față de societățile în care trăiesc. Deci nu cred că există o singură rețetă pentru societățile libere. Totul începe cu înțelegerea faptului că ești neliber. Există tipuri diferite de lipsă de libertate în comunism și în capitalism. Și începe, în cazul nostru — pentru că acum trăim în societăți capitaliste — cu înțelegerea tipurilor de lipsă de libertate pe care le generează piața. Și modul în care această concentrare de bogăție și putere pe care o permite capitalismul înăbușă dezbaterea, înăbușă critica și înăbușă implicarea.

Odată ce ai această abordare critică, atunci construiești mișcările politice, partidele, mișcările sociale, societatea civilă necesară pentru a pune în mișcare un proces care vine apoi cu propuneri și cu platforme. Dar dacă platforma și propunerea vin înaintea procesului critic, atunci devin ele însele un fel de ideologie și un fel de paternalism care nu rezolvă nimic. De aceea, pentru mine, libertatea este în mare măsură procesul de căutare a libertății. Nu este ideea cea care determină procesul, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

„Uniunea Europeană nu este răspunsul la toate problemele noastre”

– Albania a trecut atât prin comunism, cât și printr-un capitalism turbulent, așa cum a făcut și România, cu unele diferențe, desigur. Care este, în opinia dvs, cea mai importantă lecție din această traiectorie?
– Pentru mine lecția pe care o putem extrage de la exemplul României, dar pe care, din păcate, nu o extragem încă în Albania, este faptul că Uniunea Europeană nu este răspunsul la toate problemele noastre. Deoarece acum ne aflăm în proces de negociere pentru aderare și există această credință mitică, conform căreia a face parte din UE va rezolva toate problemele societății albaneze, atât pe cele legate de trecut și moștenirea trecutului, cât și pe cele din prezent.

Acest lucru suprimă cu adevărat multă critică în societate și multă dezbatere democratică pe care am putea-o avea dacă nu am avea această idee. Și cred că ceea ce putem învăța din experiența societăților care au intrat în acest proces și au devenit ca state membre UE este că, de fapt, UE doar acoperă pentru o perioadă întrebările din societate, dar nu le rezolvă complet. Iar ele ies apoi la suprafață cu toată forța după aceea, așa cum am văzut în Ungaria și în Slovacia, în multe țări foste comuniste, care au devenit state membre UE. S-a văzut clar că nu rezolvaseră totul.

UE funcționează ca o ideologie care înlocuiește o altă ideologie. Funcționează ca o ideologie de tranziție, care îți oferă o credință mitică despre locul unde vrei să ajungi, pornind de la locul în care te afli. Iar această funcție ideologică pe care o îndeplinește suprimă apoi democrația reală, dezbaterea reală și critica, inclusiv critica la adresa UE și, în general, a societăților globale din care facem parte acum. 

Acum trăim într-o lume în care problemele noastre sunt problemele lumii. Nu sunt doar probleme interne. Fiecare chestiune este, de asemenea, o chestiune internațională, este o chestiune geopolitică. Este conectată la problemele continentului, iar problemele continentului se conectează la problemele lumii. Avem tendința de a ne gândi la problemele noastre doar ca fiind „ale noastre”, care au de-a face cu trecutul nostru sau cu faptul că am trecut printr-o tranziție. 

În acest sens, simt că această traiectorie de a deveni parte a Uniunii Europene este importantă nu atât prin ceea ce îți oferă în termeni de beneficii, ci prin ceea ce creează în termeni de înțelegere a faptului că poți face parte din structură și, totuși, să nu trăiești într-o societate liberă.

Liderii autoritari carismatici care le promit oamenilor tot ce nu au avut

– Spuneați mai devreme că nu exista libertate în Albania comunistă, dar nu există nici în capitalism. Care sunt, în opinia dvs, tipurile de lipsă de libertate pe care cineva le poate întâlni în capitalism și care sunt tipurile de lipsă de libertate specifice socialismului de stat?
– În statul comunist, principala lipsă de libertate era această opresiune din partea aparatului de stat, a partidului, a serviciului de securitate, a birocrației și reprimarea libertății de mișcare, a libertății de asociere, a libertății de a interacționa cu ceilalți. Deci a fost o lipsă de libertate verticală și a fost una cauzată direct de către stat.

În societățile capitaliste, avem o lipsă de libertate orizontală; este un tip de lipsă de libertate care provine din interacțiunile neintenționate ale multor oameni diferiți, fiecare dintre ei își vede de treaba lui, dar fiecare acționează într-un context în care piața decide, iar motivul profitului care dirijează piața determină apoi modul în care operează mass-media, modul în care circulă informația, modul în care rețelele sociale ne controlează viețile — care sunt ele însele controlate de algoritmi controlați, la rândul lor, de acești giganți economici din tehnologie.

Deci este o lipsă de libertate generată de piață, de piața necontrolată care ia o formă trans-statală. Deci nu este reductibilă la un singur stat sau la un singur context politic, ci creează aceste asimetrii de bogăție și putere care pervertesc democrația și care fac ca democrația reprezentativă să fie imposibil de realizat.

Există sărăcia, există inegalitatea.Există faptul că aceste inegalități, de exemplu, accesul la asistență medicală sau educație sau standardele de muncă, se răsfrâng apoi asupra vieților oamenilor și creează forme de nemulțumire și apoi patologii sociale care vin odată cu asta, ceea ce, la rândul său, încurajează triumful extremei drepte, de exemplu. 

Sau faptul că apare un lider autoritar carismatic care le promite oamenilor tot ceea ce nu au avut până în acel moment și în care acei politicieni manipulează apartenența și minoritățile sau chestiunile culturale pentru a spune: „Uitați, toate problemele voastre sunt pentru că avem migranți sau pentru că avem un «altul» care ne amenință”. Astfel, toate conflictele sociale pe care le generează capitalismul sunt reduse la conflicte culturale, iar oamenilor li se promite o soluție prin grupuri care se angajează să lupte împotriva „celuilalt”.

– Evenimentele globale actuale par adesea ecouri ale trecutului. Dacă ar fi să înscrieți prezentul nostru pe o axă istorică, unde credeți că ne-am afla exact?
– Nu cred că istoria se repetă exact în același mod, dar, dacă ar fi să mă pronunț, aș spune că a existat un fel de criză economică s-a revărsat într-o criză a democrației, a reprezentării politice, care a creat apoi un spațiu pentru apariția mișcărilor de extremă dreaptă. Și asta seamănă puțin cu perioada interbelică din Europa anilor 1920 și 1930, unde ai prăbușirea bursei de pe Wall Street în 1929, care a creat războaie comerciale, protecționism și sfârșitul globalizării liberale, așa cum era înțeleasă până atunci. Ceea ce a dus apoi la cursa înarmărilor, care a culminat cu preluarea controlului de către extrema dreaptă și lupta împotriva minorităților în multe țări europene diferite. Iar asta a sfârșit în cele din urmă într-un război generalizat.

Așadar,  cred că nu suntem încă într-un război global, dar cred că suntem în acest moment care amintește de interbelic,  în care ai această manipulare a minorităților și a sentimentelor de apartenență, de către grupuri de extremă dreaptă care promit o soluție la conflictele capitalismului.

„Nostalgia comunistă este la fel de rea ca nostalgia fascistă. Nu există nicio întoarcere la o epocă de aur”

– În România, am avut anul trecut o cercetare interesantă care arăta că peste jumătate dintre tineri cred că Ceaușescu a fost un lider bun. Cum am ajuns aici? Și ce le-ați spune acestor tineri, în calitatea dvs de profesor?
– Cred că este foarte periculos să fii nostalgic față de trecut. Și cred că, în general, nu este productiv să fii nostalgic față de trecut. Pentru că trecutul nu se mai întoarce niciodată, nu se repetă niciodată exact în același mod. Vrei să înveți din el, nu vrei să-l idealizezi. Cred că nostalgia comunistă este la fel de rea ca nostalgia fascistă.

Nu există nicio întoarcere la o „epocă de aur”, pe care să o poți propune apoi ca soluție pentru viitor, deoarece problemele se schimbă, dinamica societății este foarte diferită, iar nivelul de integrare cu alte societăți este foarte diferit. Dar nostalgia pentru trecut vine dintr-un sentiment de insecuritate. Și astfel, în profunzime, oamenii asociază perioada lui Ceaușescu, așa cum fac și albanezii în cazul perioadei lui Hodja, cu momentul în care aveau case și locuri de muncă, iar nevoile lor de bază erau asigurate. Cred că de aici vine această nostalgie. Vine din acest sentiment al lipsei de securitate sub capitalism, care proiectează o imagine de idealizare a unei epoci de securitate sub comunism.

 „În loc să avem speranța tranziției Estului către Vest, ceea ce avem este regresul Vestului către Est” 

Vedem o derivă globală către regimuri autoritare acum, chiar și în cadrul democrațiilor. Care sunt semnele că o societate se îndreaptă în acea direcție?

Cred că este colapsul a ceea ce se numesc instituții intermediare, colapsul societății civile, colapsul partidelor politice care sunt conduse de idei de schimbare, care chiar încearcă să reprezinte pe baza unor viziuni. Cred că este, de asemenea, colapsul a tot ceea ce nu reprezintă contactul direct între lideri și mase. Ai această formă de politică, cu un lider care vorbește direct electoratului și nimic la mijloc. Și cred că acest lucru alimentează cu adevărat această degenerare a instituțiilor reprezentative,  este ceea ce apare și în societățile occidentale. 

Și este foarte interesant pentru că, atunci când aveam conversații despre tranzițiile în Europa de Est în anii ’90, oamenii spuneau că tranziția va fi foarte dificilă, universitarii spuneau asta, din cauza absenței acestor instituții intermediare, deoarece în comunism fuseseră întotdeauna doar partidul și cetățenii. 

Nu era nimic la mijloc  nici sindicate, nici societate civilă despre care să poți vorbi, nici alte grupuri de interese care să reprezinte diferite categorii. Ei spuneau că această tranziție va fi dificilă pentru că nu avem asta. Dar, de fapt, chiar în timp ce spuneau asta, și ei pierdeau aceste instituții în Vest. Deci, ceea ce tempera excesele capitalismului în Vest erau tocmai acele tipuri de instituții, sindicatele, partidele și mișcările societății civile, iar acestea mureau și ele din cauza neoliberalismului. Așa că suntem acum într-un punct în care, în loc să avem speranța tranziției Estului către Vest, ceea ce avem este regresul Vestului către Est și punctul în care toată lumea ajunge la o situație comună împărtășită, într-un fel.

Ați fost surprinsă de evenimentele petrecute în SUA în ultimii doi ani?

Adică, da, am fost surprinsă într-un fel. Masca a căzut. Nu că ideea aceasta că SUA era această capitală a libertății și democrației, am avut întotdeauna îndoielile mele, pentru că toată lumea știa și cum SUA auintervenit în alte contexte, cum încearcă să modeleze politica după propria imagine, cum a răsturnat oameni pe care nu îi considera compatibili, cum a încurajat, de exemplu, dictatura în America Latină sau cum a interferat în alte părți ale lumii. Deci cred că am avut întotdeauna îndoieli cu privire la această idee că SUA este „tărâmul libertății”. Dar este interesant de văzut că acum nu mai există nici măcar o pretindere în acest sens. Deci, când Trump intervine, el nici măcar nu intervine în numele unui ideal. Acum este pur și simplu: „O facem pentru că putem să o facem. Avem armele și o vom face”. Și puteți vedea asta, de exemplu, dacă priviți imaginile de la Casa Albă acum cu războiul din Iran ceea ce reiese este puterea brută, nudă. Nu este ca și cum ar exista un efort de a justifica acea utilizare a puterii în numele vreunui ideal.

Ne aflăm într-o situație destul de dificilă. Avem un război în Europa de Est, la graniță, este războiul din Iran. De ce credeți că este nevoie astăzi?

Cred că pentru mine întrebarea este mai degrabă ce putem face, cum putem acționa politic pentru a aduce acele idei politice alternative care sunt universale și incluzive, nu exclusive și autoritare; cum pot ele să ajungă să conteze. Și nu este vorba atât de mult despre ce putem face la nivel individual, pentru că la nivel individual facem deja ceea ce trebuie să facem. Știți, scriem anumite cărți, dăm anumite interviuri și încercăm să trăim cu demnitate, dar nu putem face nimic altceva. Pentru mine este vorba mai mult despre a ne gândi la mecanismele prin care putem pune presiune pe partide sau pe indivizi cu putere, pe lideri, votând anumite lucruri sau ne votând anumite lucruri, creând discursuri în societate care să permită tipul de schimbare politică de care avem nevoie, pentru ca apoi această idee de demnitate prin care trăim în viața noastră de zi cu zi să se transforme cumva într-un proiect politic și colectiv.