Uniunea Europeana a pierdut alegerile in Italia. Dar nu le-a castigat nimeni! Incepe cosmarul politic. Sau Bunga Bunga?

Puncte cheie:

• Aşa cum am anticipat în analizele[1] şi interviurile[2] din ultimele două săptămâni, Ideea Europeană a pierdut alegerile din Italia;
• Pierzându-şi încrederea în Uniunea Europeană, în partidele democraţiei liberale şi în ordinea politică actuală, italienii debusolaţi îşi îndreaptă acum puţinele speranţe politice pe care le mai au (absenteismul a atins un nivel record) spre partidele ultrapopuliste, naţionaliste şi chiar de extremă-dreapta (regionale, neofasciste), care, adunate, înseamnă cam 60-65% din votul total exprimat duminică;
• Partidul ultrapopulist de dreapta-stânga Mişcarea de Cinci Stele, amestecând promisiuni naţionaliste, anti-imigraţie şi protecţioniste cu promisiuni mai mult decât socialiste, a devenit oficial primul partid al Italiei, cu aproape o treime din numărul de parlamentari. Este primul mare semnal al uriaşei confuzii şi debusolări politice din societatea italiană, pentru că M5S are un program politic nerealist şi pe alocuri uşor caraghios, cam ca „Republica de la Ploieşti” a lui Caragiale;
• În schimb, coaliţia de dreapta condusă de Silvio Berlusconi, revenit în prim-plan la 81 de ani şi cu interdicţie de a ocupa funcţii publice până în 2019, după o condamnare definitivă pentru fraudă, are cele mai multe voturi ca bloc politic format din trei partide (Forza Italia, Liga Nordului şi Fratelli d’Italia), în jur de 37-38%, insuficiente însă pentru a forma o majoritate în Parlament, chiar şi după aplicarea noului sistem electoral, care le-ar fi adus un bonus dacă obţineau minim 40%;
• Matteo Renzi a pierdut orice şansă de a redeveni premier, blocul de guvernare actual, de centru, cu Partidul Democrat ca principală formaţiune, fiind abia pe locul al treilea şi la distanţă destul de mare de primele două, cu aproximativ 21-23% din voturi (cifrele nu sunt finale şi se schimbă puţin, de la o oră la alta), neavând practic de unde obţine susţinere pentru a forma o majoritate în noul Parlament;
• Cum Mişcarea de Cinci Stele se pare că nu va colabora cu Berlusconi (sau invers), populiştii nu vor putea forma prea uşor o majoritate în Parlament, ceea ce are două posibile consecinţe: fie un parlament fără majoritate şi cu un guvern minoritar, fie alegeri anticipate, ambele soluţii fiind extrem de nefavorabile Italiei şi Uniunii Europene;
• În situaţia în care s-a ajuns, „răul cel mai mic” ar fi ca, totuşi, coaliţia tripartită de dreapta să reuşească să îl impună pe Antonio Tajani la conducerea guvernului. Actualul Preşedinte al Parlamentului European este totuşi un politician rezonabil, având în palmares o importantă experienţă politică europeană, un lider cu care Bruxellesul, Berlinul şi Parisul ar putea discuta şi încerca să ducă mai departe proiectul reformei Uniunii Europene, dacă restul guvernului italian şi al coaliţiei de la Roma va fi de acord;
• Există şi în acest scenariu un risc serios. Lui Berlusconi îi expiră în 2019 interdicţia de a ocupa demnităţi publice şi, cu puterea pe care o are, de şef al partidului aflat la guvernare, ar putea uşor să provoace o criză politică, să răstoarne guvernul Tajani şi să dorească să se instaleze premier, situaţie care ar arunca în aer Italia şi Uniunea Europeană.

*

Ceea ce era mai rău în alegerile italiene dar, totuşi, previzibil, s-a întâmplat. Partidele proeuropene au pierdut clar scrutinul dar, pe de altă parte, nimeni nu a câştigat şi nu există o direcţie clară în care italienii să fi transmis că doresc să meargă ţara lor.

Singurul lucru clar în acest moment este o frustrare politică în creştere, o debusolare cvasi-totală a societăţii şi un vot disperat în favoarea mai multor partide populiste, naţionaliste, protecţioniste, eurosceptice sau chiar de extremă-dreapta, care cumulează 60-65% din totalul votului, fără să se susţină totuşi între ele şi fără să poată să contureze o majoritate parlamentară funcţională.

Unii au mizat pe tânărul şi carismaticul Luigi di Maio, care i-a locul în fruntea M5S, la 31 de ani, „bufonului” Beppe Grillo (cum îl numeau acum câţiva ani politicienii germani), iar alţi italieni supăraţi au mers pe mâna lui Berlusconi, care, la 81 de ani, promite şi el că are soluţii de redresare a Italiei, iar în politica externă se pronunţă pentru ridicarea sancţiunilor împotriva Rusiei şi colaborarea cu regimul lui Putin. De altfel, Berlusconi a fost singurul politician occidental semnificativ care a vizitat Crimea după anexare[3], spunând că acest act a fost „democratic”, şi s-a întreţinut cordial cu Vladimir Putin pe malul Mării Negre, la Sevastopol, în total dispreţ faţă de politica UE şi SUA de condamnare a anexării.

Începe aşadar coşmarul politic postelectoral, anticipat cu câteva săptămâni înainte de alegeri. A treia economie a UE27, important stat fondator, Italia se pregăteşte să intre într-un blocaj politic de durată. Cele trei mari blocuri politice, create în jurul lui Luigi di Maio, Silvio Berlusconi şi Matteo Renzi nu dau semne că ar fi dispuse să colaboreze, măcar două dintre ele, pentru a susţine un guvern puternic, funcţional şi eficient.

Strict formal, Mişcarea de Cinci Stele a câştigat alegerile şi este primul partid al Italiei. Este prima dată când într-o democraţie fondatoare a Uniunii Europene un partid anti-UE se plasează pe primul loc în alegeri. Dar declaraţiile pre şi post-electorale sugerează că M5S nu se va alia cu niciunul dintre partidele din mainstream, continuându-şi opţiunea anti-sistem care a adus-o în poziţia de primă forţă politică a Italiei. Cu aproximativ 32-33% dintre parlamentari, dacă nu va fi susţinută de niciun alt partid, M5S nu va putea forma guvernul şi va rămâne în opoziţie.

Cel mai aproape de pragul de 40% care i-ar da un stimulent în noul Parlament pentru formarea majorităţii, conform noului sistem electoral, este coaliţia de dreapta Forza Italia – Lega Nord – Fratelli d’Italia, care va obţine, se pare, în jur de 250-265 de mandate, sub cele 316 necesare majorităţii. Nici aici lucrurile nu sunt însă foarte clare, pentru că este o competiţie chiar şi între aceste formaţiuni pentru dreptul de a propune premierul. Dacă Forza Italia iese prima dintre ele, candidatul-surpriză propus de Berlusconi este actualul Preşedinte al Parlamentului European, Antonio Tajani. Dar dacă Liga Nordului depăşeşte Forza Italia, fiecare fiind cotată în exit-poll între 13-16%, atunci Matteo Salvini ar putea pretinde poziţia de şef al guvernului de la Roma, mutând însă accentele guvernării spre politici protecţioniste anti-imigraţie şi spre înăsprirea dialogului cu Bruxellesul. Nimeni nu poate să îşi imagineze momentan cum ar funcţiona un guvern naţional al Italiei şi relaţia cu Uniunea Europeană, cu liderul Ligii Nordului ajuns premier la Roma.

Riscurile unei guvernări chinuite, bazată pe trei partide relativ mici (în jur de 15% fiecare), cu programe diferite şi având în spate personaje dificile precum Berlusconi, sunt însă foarte mari, atât pentru Italia cât şi pentru Uniunea Europeană. Chiar presupunând că Antonio Tajani poate fi impus preşedinte al Consiliului de Miniştri, nu trebuie uitat că lui Berlusconi îi expiră în 2019 interdicţia de a ocupa funcţii publice şi, la vârsta pe care o are, nu mai are nimic de pierdut dacă va forţa o criză şi o cădere a guvernului, pentru a încerca să se instaleze premier, a patra oară în ultimii 25 de ani. Pentru el, distracţia e abia la început…

Italia ne oferă, din păcate, radiografia politică cea mai reprezentativă a Uniunii Europene în 2018. O putere de nivel mediu pe plan mondial, stat fondator al Uniunii, a treia economie a UE27, însă totuşi o „democraţie liberală” salvată cu greu de spectrul comunismului în alegerile parlamentare din 1946 şi 1948, doar prin maşinaţiunile CIA (lucrurile sunt astăzi clare, bazate pe documente din arhive), Italia, plasată de regulă pe valori medii ale nivelului de viaţă în Uniunea Europeană, cunoaşte de mai mulţi ani o deteriorare a situaţiei economico-sociale. De fapt, Italia nu şi-a revenit niciodată complet după criza din 2008, având şi astăzi PIB-ul mai mic decât acum 10 ani şi un şomaj în rândul tinerilor de 18%. Datoria publică este enormă, de circa 132% din PIB iar riscul unei prăbuşiri a economiei nu poate fi complet exclus.

La această situaţie economico-socială, nici rea, dar nici foarte bună, s-a adăugat şi sentimentul parţial justificat al italienilor, intens speculat politic, că Uniunea Europeană i-a abandonat în faţa valului de imigranţi din nordul Africii. Multe state din Europa Centrală şi chiar vestice nu au preluat cotele de migranţi alocate prin decizia Consiliului European JAI din septembrie 2015. Solidaritatea europeană pare o vorbă în vânt. Austria a adus armata la graniţa cu Italia, pentru a închide practic frontiera din Alpi. Italia, ca şi Grecia, sunt cele mai expuse migraţiei dinspre nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Frontierele maritime nu pot fi securizate, este o utopie. Bărcile cu imigranţi nu pot fi scufundate de paza de coastă. Mulţi se îneacă în Mediterana dar şi mai mulţi au ajuns în Peninsulă. Crimele şi violenţele cu sau împotriva imigranţilor de culoare din Italia s-au înmulţit în ultima perioadă.

Decuplarea Italiei de nucleul franco-german înseamnă clar slăbirea motorului Uniunii Europene şi perspectiva ratării momentului favorabil reformei. După ce, în sfârşit, Angela Merkel tocmai a reuşit să depăşească blocajul postelectoral de aproape şase luni din Germania, pregătindu-se pentru al patrulea mandat de cancelar şi pentru tandemul european cu Macron, lovitura vine din Italia. Oricare ar fi „soluţia” postelectorală, nu va fi bună pentru Italia şi pentru Uniunea Europeană. Nici un guvern minoritar slab, la mâna partidelor populiste, naţionaliste şi eurofobe, nici alegerile anticipate nu pot aduce nimic bun.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro