Nicușor Dan a trecut de la candidatul antisistem la președintele „ecosistem”

România se află într-o poziție delicată. Bugetul țării este dezechilibrat, iar atacurile hibride ale Rusiei găsesc o societate împărțită în două. Studenți au ieșit deja în stradă pentru că li se taie bursele, sindicatele avertizează și nici antreprenorii nu sunt de acord cu unele măsuri din programul guvernului Bolojan. Dar am mai fost cel puțin o dată așa în ultimele decenii, ne reamintesc istoricii, iar clasa politică a reușit să producă un moment de rar consens, toate partidele semnând să mergem spre Vest. Societatea a acceptat direcția și costurile.

• Momentul a fost „Declarația de la Snagov” din 1995. Unii analiști invocă acum „Snagovul” în numele unei posibile repetări Snagov 2.0, ca să depășim anii de dificultate. Ar fi benefic „Pactul de la Cotroceni”? 
• Alte voci susțin că ideea unui „pact național” nu e decât un interes meschin al actualelor partide PSD-PNL-UDMR de a-și eterniza puterea, la care s-a adăugat USR, oportunism exprimat deja prin celebra „rotativă” de la guvernare. 
• La Haga, întrebat de ce nu se pronunță și nu face nimic în legătură cu numirile din justiție, Nicușor Dan a sugerat nevoia de consens și a trecut de la discursul antisistem la cel despre „ecosistem”. 

Întrebat în mod repetat de jurnaliști ce crede despre mișcările din justiție, inclusiv despre numirea lui Mihai Busuioc la Curtea Constituțională, președintele Nicușor Dan a spus că „acesta este farmecul democrației, nu doar președintele decide”.

Nicușor Dan a trecut de la candidatul antisistem la președintele „ecosistem” 

A trecut doar puțin mai mult de o lună de când Nicușor Dan, în calitate de candidat antisistem, chema competențele României, „din țară și din străinătate”, să se adauge reconstrucției sistemului. 

Prezent la summitul NATO de la Haga, președintele Dan a vorbit despre faptul că drumul va fi lung, puterea este împărțită, iar el ia temele la rezolvat secvențial, una câte una. 

Justiției nu i-a venit rândul, a zis șeful statului, dar dacă te uiți la ceas observi că, atunci când îi va veni rândul, deja numirile vor fi fost făcute. 

E adevărat că, după o veche expresie a politicii, campania e în poezie, dar guvernarea e în proză. E mult mai greu, odată ajuns la putere. Nicușor Dan invită, practic, societatea pe drumul răbdării și al „consensului”, întreținut de PSD-PNL-UDMR, la care s-a adăugat USR. Exemplul nu e doar cel al lui Klaus Iohannis, cu ceea ce jurnalistul Cristian Pantazi numea pax Iohanniana, cu mult înainte de a deveni politică de stat. Acum se merge și mai mult în istorie. 

Se vehiculează „consensul de la Snagov”, transformat astăzi într-un posibil „Consens de la Cotroceni”. 

Ce a fost Snagov 1.0

Orientarea prooccidentală, rezultată din „Declarația de la Snagov”, a fost asumată în 1995 de către toate forțele politice. Semnătura lui Gabriel Țepelea e la ”țărăniști”, dar Corneliu Coposu a fost și el de acord, chiar și anunțat în ultimul moment de Ion Iliescu.

Marian Zulean, profesor la Universitatea din București, spune însă că „mitologizarea Consensului de la Snagov nu este decât un act de propagandă, utilă azi politicienilor ce vor să păstreze status-quo. Părerea mea este că nu am asistat la un «consens» ci, mai degrabă, la un «șantaj» al puterii cleptocratice post-comuniste”. Ceva asemănător, spune profesorul, se petrece acum. 

Spre Vest prin Est?

Zulean susține că declarația de atunci a avut o natură pragmatică, dar nesinceră din perspectiva lui Ion Iliescu. „Scopul imediat al Declarației de la Snagov a fost acela de a prezenta Uniunii Europene un document ce exprima voința politică a întregii clasei politice pentru aderarea la UE. De altfel, președintele Ion Iliescu a prezentat imediat cererea de aderare a României la UE, la Consiliul European de la Cannes din iunie 1995. «Declarația» nu a avut nicio legătură cu aderarea la NATO”, scrie profesorul într-un articol în Contributors. 

El amintește că orientarea originară a lui Ion Iliescu era spre Est. „Să nu uităm că România semnase, în aprilie 1991, un tratat de colaborare cu URSS (cu puțin înainte de destrămarea URSS) apoi, în 1994, aderase la Parteneriatul pentru Pace, văzut atunci ca un substitut pentru NATO”.

Zulean punctează că „problema extinderii NATO și a aderării unor țări din Europa de est la NATO au pus-o Vaclav Havel și Lech Walesa, într-o întâlnire cu Bill Clinton de la Muzeul Holocaustului, din 21 aprilie 1993”. 

Snagov 2.0 „Șantaj din partea elitei cleptocrate”

Pe fondul tăierilor bugetare, e probabil ca societatea să refuze austeritatea. Iar partidele populiste, izolaționiste sau de extremă dreapta să capitalizeze nemlțumirea și discordia care deja a început să se exprime. 

Zulean critică un Snagov 2.0. 

„Ideea unui consens pentru realizarea obiective de interes național este foarte bună, însă a fost compromisă prin eșecurile politice recente ale președintelui Iohannis şi a coaliției PSD-PNL-UDMR, ce pregăteau o guvernare pe termen lung, modificând ciclul electoral în 2024 și făcând praf echilibrul bugetar. Dacă Guvernul Bolojan reușește «curățarea grajdurilor lui Augias», atunci se poate relansa dezbaterea unui nou consens (Consensul de la Cotroceni?). Până atunci, orice nou «Consens de la Snagov» poate fi văzut ca un nou șantaj din partea elitei cleptocrate”.

„Abilitatea de a transforma un compromis în beneficiu național”

O opinie diferită despre nevoia de azi a României are Marius Ghincea, politolog și cercetător postdoctoral la universitatea elvețiană ETH Zurich. „România nu a avut niciodată luxul de a-și permite consensuri perfecte, dar a avut, de câteva ori în istorie, inteligența de a construi consensuri necesare”, scrie Ghincea în Contributors. 

El apreciază că situația dificilă a țării, în 2025, impune alegerea unui numitor comun, pe ordonata lucidității, nu a speranțelor utopice. „Nu în jurul unor iluzii perfecte, ci în jurul unor priorități strategice clare: securitatea națională, stabilitatea democratică, modernizarea economică. Istoria Snagovului ne învață că uneori e nevoie de un acord formal imperfect pentru a putea deschide drumul unor transformări reale”, crede Marius Ghincea.

„Politica democratică presupune deseori compromisuri dificile, iar adevărata forță a unui lider se vede nu doar în victoriile curate, ci și în abilitatea de a transforma un compromis în beneficiu național”, încheie cercetătorul de la ETH Zurich. 

Evident că Marius Ghincea se referă la fenomen, nu la persoane. Dar ce se întâmplă în justiție nu e despre oameni, ci despre un proces larg, o mineriadă silențioasă, o reașezare pe poziții de putere care determină cursul societății.  

Întâi a fost pacea socială și apoi orientarea europeană

Președintele Nicușor Dan, cu politica sa secvențială și micromanagerială, s-ar putea trezi nevoit să meargă nu la Snagov 2.0 ci la Cozia 2.0, locul unde Radu Vasile a negociat în 1999 cu Miron Cozma și liderii minerilor, în plină revoltă care mătura țara. Opoziția democrată venise la putere, dar țara era nepacificată, căci tocmai începuse a cincea mineriadă. 

Taberele s-au văzut în Mănăstirea Cozia. Era o asemenea aglomerație și vâltoare în camera negocierilor, încât premierul Radu Vasile a trebui să sară pe fereastră ca să se ducă la toaletă. Minerii au zâmbit, elita avea aceleași nevoi stringente. Abia apoi s-a semnat „Pacea de la Cozia”, fără de care „Pactul de la Snagov” nu mai avea o țară pe care s-o așeze spre Europa.