Varlam Şalamov şi cealaltă Rusie

Rusia lui Putin a acoperit, cu vuietul sângeros al canonadelor sale, vocea celeilalte Rusii: în acest ocean de propagandă , de crimă şi de laşitate, decenţa şi demnitatea, memoria şi sensibilitatea devin prezenţe subversive. Ca şi în vremea Generalissimului Stalin, Rusia este o închisoare dintre ale cărei ziduri mai pot răsuna doar tonurile entuziate ale marşurilor oficiale. Vocile ce nu acceptă încazarmarea terorii şi a autocraţiei sunt strivite şi amuţite. Imperiul îşi devoră, ca de atâtea ori, poporul pe care pretinde că îl serveşte, glorios.

Din această celalaltă Rusie, aşezată sub piatra tombală a totalitarismului, vine şi Varlam Şalamov: cel care a petrecut o întreagă viaţă în infernul de piatră, de vânt şi de frig al Gulagului a ales să scrie, fără emfază profetică şi fără speranţă vană, despre umanitatea pe care stalinismul a comdamnat-o să fie zidită de vie, aproape de marginile lumii. Monumentul născut din vocaţia disperată a literaturii sale este seria de “ Povestiri din Kolîma” ”, un monument între ale cărui pagini palpită inimile celor care au murit, spre a fi înghiţiţi de neînduplecatul vânt al Nordului.

Viaţa lui Şalamov nu a cunoscut apoteoza îngăduită lui Soljeniţîn. Cartea sa, circulând în samizdat şi editată în exil, nu a fost decât parţial recunoscută drept ceea ce este cu adevărat. Scriitorul a murit, cehovian, într-un alt salon numărul 6, în pântecele unei Uniuni Sovietice ce părea de neclintit. Singurătatea sa este singurătatea operei sale. Unică şi neliniştitoare, cartea sa despre Kolîma este un testament şi un capăt de drum al istoriei înseşi.

Posteritatea lui Şalamov a fost modelată de comparaţia inevitabilă cu Soljeniţîn. I–a unit un destin al suferinţei şi al memoriei, căci ambii vin din acest adânc de moarte şi de uitare spre a trezi amintirea celor care nu mai sunt. Ambii au fost, până la capăt, duşmanii utopiei în care au întrevăzut firul sângeros al crimei de stat.

Dar Şalamov are, în identitatea sa profundă, un timbru cehovian al empatiei sceptice care îl deosebeşte de profeticul Soljeniţîn. Dacă acesta din urmă s-a vrut a fi un un profet ce arată lumii calea rătăcită cândva, Şalamov nu a avut, asemeni lui Cehov, decât ambiţia de a scrie, precis şi sobru, despre infernul în care a locuit. Textele sale nu cuprind pasajele de critică ideologică din “ Arhipelagul Gulag”. Ele sunt un album de fotografii în care se află alături moartea, frigul, durerea, foamea, disperarea, dar rareori speranţa. Ca şi Cehov, autorul “Insulei Sahalin”, Şalamov posedă un geniu al privirii şi al detaliului. Povestirile sale sunt cronica unei coborâri în infern. Intense şi insuportabile în laconismul lor, istoriile lui Şalamov nu pot avea un happy-end. Căci în acest domeniu al marginii absolute nu mai există puterea de a spera.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro