Venezuela, Carlos Rangel si Manuel Caballero, Elena Poniatowska, o doamna nascuta in Caracas si de ce nu se gaseste mincare in paradisul post-Chavez

Exact cu cîteva ore înainte să fie publicat pe Contributors textul lui Vladimir Tismăneanu despre vizita lui Mario Vargas Llosa la Caracas, făceam ultimele corecturi la ceea ce veti citi mai jos. Recent am citit cartea lui Carlos Rangel despre relația sudamericanilor cu nordamericanii. Apoi, pentru că în general vreau să văd și partea adversă, am citit niște articole ale lui Manuel Caballero care îl acuză pe Carlos Rangel de propagandă pro-americană într-o revistă spaniolă de stînga din 1988 (din această sursă, m-am ales însă cu o altă lectură extraordinară, Theodor Geiger, cartea despre ideologie și adevăr apărută în Germania în 1953, în varianta ei spaniolă din 1968).

Apoi am citit niște fragmente dintr-o altă carte, “La gestación de Hugo Chávez”, din 2001, în care Manuel Caballero, stîngistul de mai sus, se întîlnește și chiar coincide cu pro-americanul Rangel în ceea ce privește toxicitatea recent dispărutului președinte venezuelean, plîns de atîtea și atîtea minți care, nu încetez să mă întreb de ce, nu citesc nici măcar lucrurile enumerate de mine mai sus înainte de a omagia memoria ”bolivarianului”, binefăcătorului maselor oprimate. Apoi am citit, ca să văd cum a fost înainte de Chávez, cîteva lucruri despre Rómulo Betancourt. Apoi am găsit pe net colecția revistei La Ilustración liberal și cîteva articole despre Rangel, de data asta nu negative.

Apoi vineri am citit despre vizita lui Mario Vargas Llosa în el País și tot vineri am văzut-o pe Elena Poniatowska la Institutul Cervantes. Apoi, absolut autentic (i-aș da și numele dacă mi-ar permite-o politețea) am stat de vorbă cîteva ore bune cu o doamnă născută în Caracas, profesoară de istoria artei în Spania, cu care m-am întîlnit din cu totul alte motive, dar cu care am avut una dintre cele mai lungi și pasionante conversații despre ce se întîmplă efectiv în Venezuela în acest moment. Așadar, redau mai jos un fel de conspecte din lecturile și întîlnirile ultimelor zile.

Marchizul Vargas Llosa la Caracas și studenții teroriști care dau foc camioanelor cu alimente

Mario Vargas Llosa are 78 de ani, nu cu mult timp în urmă a refuzat postul de director al Institutului Cervantes (l-ar fi avut superior doar pe rege căci Juan Carlos este președintele de onoare al Institutului Cervantes, ca șef al statului spaniol), nu mai scrie cu asiduitate în presă ca înainte, s-ar putea crede că a ales o retragere liniștită, de scriitor împlinit pe deplin (a luat Premiul Nobel în 2010) și că preferă liniștea frumoasei zone madrilene în care locuiește, în apropierea Palatului Regal și a Teatrului de Operă. Însă departe de a-și savura luminoasa senectute, Mario Vargas Llosa se află în aceste zile acolo unde mai nimeni nu și-ar dori să fie în acest moment: în Caracas, Venezuela. Așa cum specifică El Paísîn ediția de vieneri, Mario Vargas Llosa se află la Caracas nu pentru a-și promova vreo carte, ci pentru a-și demonstra sprijinul față de revoltele studenților împotriva actualei situații politice din Venezuela. Din același articol aflăm că Hugo Chávezîl numea pe Llosa intelectualoide. Scriitorul, în urmă cu mai mulți ani, a fost de acord să participe la un dialog public cu Chávez pe teme politice și a călătorit chiar în Venezuela în acest scop. În ultimul moment, Chávez s-a răzgîndit și a anunțat că, pentru a discuta public cu Vargas Llosa, acesta trebuie mai întîi să fie președinte în Peru, un intelectual, pe deasupra și liberal declarat, nefiind un interlocutor pe măsura. Mă întreb, în perspectiva celor spuse recent de Toma Pavel, cum i s-ar fi părut aceluiași Chávez teoriile lingvistice ale lui Noam Chomsky, dacă le-ar fi citit. Probabil extrem de intelectualoide.

Mario Vargas Llosa este protejat la Caracas, în această vizită, de Ramon Muchacho, unul dintre opozanții regimului succesorului lui Chávez și va vorbi într-un centru cultural aflat în zona populat`în majoritate de cetățeni care nu-l sprijină pe urmașul lui Chávez, Nicolás Maduro. Restul agendei vizitei sale a rămas secret, probabil din motive de securitate. Presa reia în repetate rînduri mesajele inechivoce de susținere ale scriitorului către studenții și populația care manifestează de săptămîni împotriva situației în care a ajuns Venezuela. De partea cealaltă, presa care susține regimul se exprimă așa: ”El marqués Vargas Llosa viene a solidarizarse con la lucha ”épica”, (aunque nada ética), de los terroristas venezolanos.” Llosa e numit disprețuitor ”marchiz” pentru că în 2011 a primit acest titlu nobiliar din partea regelui Spaniei pentru merite culturale, așa cum l-a primit, tot atunci, și antrenorul echipei naționale, Vicente del Bosque, pentru merite sportive. Llosa a spus în acea ocazie că se bucură că ”los cholos han llegado a la aristocracia española” și că ”seguire siendo un plebeo, pero agradezco el cariño del rey”. Cel care spune despre Llosa că a venit să susțină teroriștii este o persoană aparent în deplinătatea facultăților mintale, Roberto Hernández Montoya fiind actualmente președintele Fundației “Rómulo Gallegos”, fundație de stat care i-a acordat acest prestigios și foarte bine remunerat premiul lui Llosa în 1976, e adevărat, într-o cu totul altă epocă a Venezuelei.

Cum acest amestec de onorabilitate și minciună tendențioasă mă intrigă (și-mi amintește de stilul de presă din comunism pe care îl tot studiez de vreo zece ani), fac o lectură extinsă din numeroasele articole semnate de domnul Roberto Hernández Montoya și ajung la o chestiune concretă (vorba lui Theodor Geiger, un fapt, ceva empiric care nu poate fi suspect de ideologie) și anume: penuria de alimente din Venezuela. Faptul există și nu poate fi negat de nici una dintre tabere. Și iată cum explică președintele fundației această situație: ”No llegan alimentos porque quienes protestan por la escasez queman camiones de comida”. Așadar, cei care se se plîng, respectiv studenții, cetățenii, în fine oamenii care nu-l iubesc pe Maduro și nici nu cinstesc cum se cuvine memoria lui Chávez, nemulțumiții, răsculații, terororiștii nu doar protestează, ci dau foc la camioanele cu alimente pentru ca întreaga țară să moară de foame. Ce nu se înțelege este dacă incendierea e un fapt recent (articolul lui Montoya e din aprilie 2014) sau este o acțiune continuă, organizată, pentru că lipsa alimentelor nu este o realitate de ieri, de azi, ci de cel puțin șase, șapte ani. Și cam cîte camioane ar trebui arse pe zi (și de unde vin ele? poate din Cuba unde, cum se știe, agricultura e înfloritoare!) pentru ca nu doar în Caracas, ci în întreaga Venezuelă oamenii par să nu prea aibă ce pune pe masă…

Argumentul lui Montoya cu alimentele arse și distruse de dușman pentru a destabiliza țara seamănă cu acela conform căruia în Cuba nu se găsește pește pentru că, deși Cuba este o insulă și în jurul ei colcăie mii și milioane de făpturi acvatice, acestea nu trag decît la momeala imperialiștilor pro-americani.

În caz că cineva e interesat de niște argumente intelctualoide, cam complicate și lipsite de carismă, ca orice explicații plauzibile: regimul lui Chávez și al urmașilor lui a impus prețuri pentru orice marfă și a limitat drastic producția internă; a introdus Venezuela în Mercosur, o piață comună în care țări mai bogate și mai bine administrate, ca Argentina și Brazilia au făcut ca agricultura Venezuelei, și așa destabilizată de acțiuni de naționalizare și directive artificiale, să decadă vertiginos. Într-o analiză judicioasă a cazului Mercosur, Oscar Hernandez Bernalette explică dezavantajele economice pe care le-a produs această decizie, contradicția ideologică – pentru că Chávez și urmașii sînt, la nivel declarativ, împotriva structurilor supra-naționale – și adevăratele motivații politice pentru care Chávez a luat această decizie catastrofală economic, într-un total dispreț față de poporul mult iubit. Că Mercosur funcționează ca o mașinărie de PR numai bună de apărat ”democrația” din Venezuela, este evident din protestul trimis zilele acestea de Mercosur împotriva ”teroriștilor” care destabilizează Venezuela și amenință mandatul președintelui Nicolás Maduro.

Cît despre peștele care preferă cîrligul imperialist din Cuba, se poate citi următorul articol, care pare de altfel o proză de ficțiune. Pe scurt: trebuie să ai o barcă ca să pescuiești, permisul pentru barcă se dă foarte greu pentru că există suspiciunea că vrei s-o iei spre Miami, apoi permisul de pescuire propriu-zisă, care se dă și mai greu, apoi, dacă te prinde cu o cutie de pește legată pe bicicletă, poți fi direct împușcat, pentru suspiciune de speculă, apoi prețurile sînt oricum stabilite de stat, iar o conservă din export costă cît salariul pe trei zile, apoi tot ce se prinde din mare, de către întreprinderea de stat de exploatare piscicolă care a venit o dată cu revoluția, merge la export, apoi… amănuntele sînt kafkiene și se găsesc pe net, las la latitudinea cititorilor care vor avea timp să le caute părerea cu privire la autenticitatea lor.

Dar desigur, întotdeauna va fi mai ușor de explicat și mai ușor de crezut, pentru mințile simple și în consecință doritoare de simplitate, că teroriști plătiți de imperialist dau foc la camioanele cu mîncare și că, eventual, cubanezii se ocupă cu dansatul și cîntatul, în loc să pescuiască și să se gospodărească, asta în plus față de embargoul susținut de cei care au tot interesul să dovedească că în Cuba se moare de foame pentru a putea mai vîrtos exploata în stil capitalist restul lumii.

Elena Poniatowska, despre un bătrîn urît și un animal superb

Chiar în aceste zile se află la Madrid și Elena Poniatowska (a avut joi și vineri două mese rotunde de un imens interes, în Institutul Cervantes și la Casa del Lector), această doamnă de 82 de ani fiind ceea ce în spaniolă se numește ”una persona sin pelos en la lengua”, adică cineva care nu prea se încurcă în eufemisme. Poniatowska, cunoscută pentru preocupările ei față de cazurile sociale, a fost întrebată de public ce crede despre Fidel Castro sau Barack Obama. Despre primul a spus că e un ”viejecito feo” care ”s-a eternizat la putere”, iar despre Obama, că îi ”admiră mersul de animal superb”. Succesul a fost delirant. Scriitoarea care a primit recent premiul Cervantes, este și colaboratoare asiduă a ziarului La Jornada. Nu știu de ce, în ciuda umorului și a exaltării pe care o trezește mai ales în publicul feminin, în ciuda opiniilor cu privire la drepturile femeii, cu care nu pot fi decît de acord, ceva nu sună tocmai bine în declarațiile ei. Poate fi faptul că îl ridiculizează pe Fidel pentru aspectul decrepit, dar nu suflă o vorbă despre natura regimului său? Am mai întîlnit procedeul, tot în presa comunistă, din păcate. Iar a vorbi despre Obama în termeni de ”animal frumos” (înțelegem aluzia la lipsa altor calități) este exact ceea ce denunță feminismul atunci cînd vorbește despre complimentele fizice făcute femeilor inteligente, nu? Obama ar avea tot dreptul să se simtă discriminat, zic eu.

Din seria anecdotelor povestite de Poniatowska: în celebra ceartă dintre Llosa și regretatul Márquez, al cărei motiv nu-l cunoaștem, datorită discreției ulterioare a protagoniștilor, Llosa i-a aplicat lui Márquez un pumn în figură care l-a proiectat pe columbian direct pe trotuar (cei doi erau încă tineri și nici unul nu luase Nobelul la momentul altercației). Se pot face presupuneri cu privire la motivul certei din 1976, dar, în lumina ultimelor dezvăluiri despre relația dintre Márquez și Cuba, îmi rezerv dreptul să-mi imaginez că în inima lui Vargas Llosa va fi biruit pentru o clipă demonul violenței fizice stîrnit de negarea vreunui fapt empiric, vorba lui Geiger.

Elena Poniatowska, la fel ca Mario Vargas Llosa și Gabriel Garcia Márquez au primit toți premiul venezuelean “Rómulo Gallegos”, un premiu cu o istorie glorioasă și care a avut nu doar avantajul unei dotații în bani substanțiale, ci și al un discernămînt extraordinar în alegerea premianților, vîrfuri incontestabile ale literaturii (Roberto Bolaño, Carlos Fuentes, Javier Marías, Enrique Vila-Matas etc.). Despre ce s-a întîmplat începînd cu anul 2005 cu acest premiu, se poate citi în articolul publicat de Gustavo Guerrero în El País și, desigur, replicile indignate, care lasă la o parte ”faptul empiric” că, în 2005, toți membrii juriului erau mai degrabă necunoscuți ca scriitori sau critici, dar foarte cunoscuți susținători ai președintelui Chávez și ai familiei Castro. Restul, sigur, e interpretabil la infinit.

Pan para hoy, hambre para mañana

Întîmplarea face să am ocazia, tot vineri, să vorbesc despre situația concretă din Caracas cu o doamnă de origine venezueleană. Vorbim mai întîi în manieră intelectualoide, despre Carlos Rangel și Manuel Caballero, doi istorici și eseiști venezueleni pe care tocmai i-am citit, opuși în multe idei (Caballero îl considera pe Rangel propagandist pro-american, dar cu cordialitatea specifică sud-americanilor care știu să vorbească serios, politicos și în contradictoriu; ambii împărtășeau absolut aceeași viziune despre Chávez, în ciuda diferențelor ideologice dintre ei). Doamna cu care vorbesc, deși nespecialistă într-ale politicii, ca și mine, de altfel, pare că tocmai a parcurs cărțile celor doi. Spre deosebire de spanioli, care în general vorbesc despre chestiuni politice legate strict de actualitate (manifestațiile recente, Suárez, glumele regelui etc), sud-americanii sînt mult mai dedați eseisticii, fac lungi ocoluri istorice, au bibliografia la purtător, ca toți cei care au lăsat în urmă țări cu mari probleme, nevoia i-a făcut mai cititori, mai anxioși și cu o conversație infinit mai nuanțată, care poate dura ore în șir (aș îndrăzni încă o generalizare, cu toate rezervele de rigoare: însăși literatura sud-americană e mai grea, mai densă în sensul problematicii sociale și psihologice, din cauza sau datorită – depinde dacă privești din perspectiva scriitorului sau a operei rezultate – instabilității fericirii în zonă).

Cityeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro