VIDEO Corespondenta de la Cannes: "Marti, dupa Craciun" de Radu Muntean, rasplatit cu aplauze la proiectia de presa; Manoel De Oliveira – atat de sprinten la cei aproape 102 ani ai sai

Era sala plina la prima proiectie din cele trei pe care filmul lui Radu Muntean – „Marti, dupa Craciun” – le are la Cannes. Criticul Magda Mihailescu mi-a spus ca a auzit doi jurnalisti francezi spunand ca vor sa vada filmul pentru ca au aflat ca e bun. Slava Domnului, asa e. Intr-o ora si 39 de minute, Radu Muntean te tine cu nodul in gat de la inceput si pana la sfarsit.

Mimi Branescu, Mirela Oprisor si Maria Popistasu sunt colturile unui triunghi amoros in acest film de o naturalete rara care studiaza dizolvarea unui cuplu contemporan. Nimic nu e discordant, nimic exagerat. Paul are o familie aparent fericita cu Adriana si fetita lor, dar are de ceva timp si o amanta. Necazul e ca o iubeste si ca trebuie sa ia o decizie. Sarbatorile de iarna sau Pastile functioneaza uneori ca niste regularizari, nu doar ca prilej de teatru social – cadouri, salata boeuf, oua umplute si vazut socrii -, deoarece celor cu viata dubla le accentueaza sfasierea interioara. Cu cine stai? Cum te imparti? Cine are intaietate? Ce faci cu viata ta?

Scenariul scris de Radu Muntean impreuna cu traditionalii sai colaboratori Razvan Radulescu si Alexandru Baciu nu are nicio nota falsa si e de o extrema limpezime. Totul pe ecran se petrece ca in viata, atunci cand persoanele implicate au o anumita educatie – nimic din scenele istericoide pe care le vedem mai nou pe micul ecran in asa-zise reality-show-uri. Dar in spatele acestui bun-simt si in spatele acestei retineri care caracterizeaza si regia, si interpretarile, si imaginea lui Tudor Lucaciu, filmul te tine cu nodul in gat din momentul in care afli intriga si pana la sfarsit.

Trailerul filmului „Marti, dupa Craciun”:

Regizorul tine atat de strans firul incat nici momentul adevarului nu functioneaza ca un adevarat catharsis – nici pentru personaje, nici pentru spectatori. Asa e si in viata, ale carui reguli de conduita si de buna crestere ne impiedica de multe ori sa aruncam din noi tot ce ar trebui aruncat, facandu-ne sa taraim dupa noi regretul ca n-am spus ce trebuia spus la timpul potrivit. Tot ca in viata, uneori nu e nimeni vinovat ca lucrurile sfarsesc prost, iar aceasta onestitate a regizorului vizavi de personajele sale e mai mult decat evidenta.

N-am vazut de la jumatatea salii unde eram niciun jurnalist iesind in timpul proiectiei. Se simtea atentia incordata. La final aplauzele au inceput o data cu genericul. Filmul mai are o a doua proiectie tot azi, 13 mai, de la ora 22.15. Criticul Tudor Caranfil, cu care am stat de vorba imediat dupa proiectia de presa, era de-a dreptul emotionat.

Manoel De Oliveira a adus mai mult decat un film

Sala plina a fost si la filmul care a deschis, de fapt, sectiunea „Un Certain Regard” – unde filmul lui Radu Muntean a fost al doilea din program. „O estranho caso de Angelica”, semnat de veteranul Manoel De Oliveira, e un film foarte tandru despre moarte incat te face aproape sa ti-o doresti. Cineastul nascut pe 11 decembrie 1908 – care ne-a facut onoarea sa ne viziteze tara acum cativa ani si unde a tinut o conferinta de presa cu 5 jurnalisti (facand fata cu multa gratie acestei situatii jenante), a venit personal la Cannes. L-am filmat cand iesea de la conferinta de presa. Arata ca de 70 de ani.

Iarasi o citez pe Magda Mihailescu: „nu ai in fiecare zi ocazia sa vezi un film facut de un om de 102 ani”. Adevarul e ca filmele pe care Manoel De Oliveira le face acum sunt un semn de varsta e un lucru extrem de relativ. Iar „Straniul caz al Angelicai” e straniu. E frumos. E filmul cuiva care si-a incheiat de mult socotelile cu viata si care are o seninatate uneori de-a dreptul livresca, teatrala, inumana.

Eroul filmului – si alter ego-ul cineastului (nu e greu sa ne dam seama) e un tanar si frumos fotograf care e chemat sa imortalizeze o tanara femeie moarta, pe Angelica. Vrajit de frumusetea fetei si contrariat de iluzia ca aceasta i-ar zambi, fotograful – care prin meseria lui, ca si cea a cineastului – trebuie sa imortalizeze viata, nu moartea – devine straniu posedat si incepe sa iasa din aceasta lume. Pana cand e luat pe sus si pleaca.

De Oliveira introduce niste momente de calatorii astrale in cheie suprarealista – foarte frumoase -, in care o Angelica de consistenta argintului il preia pe fotograf si zboara cu el indepartandu-se de pamant. „O estranho caso de Angelica” e mai mult decat un film. E, in mod clar, un testament, o profesiune de credinta, un adio spus de cineast unei lumi din care parca se pregateste sa plece, parasind-o ca pe o colivie sau ca pe un acvariu – metafore ale inchistarii care apar frecvent pe ecran. Dar nu e ceva trist sau morbid sau macabru. E ca si cum ai muri in somn.

Ieri seara am vazut un film din Competitia Oficiala, „On tour”, in regia lui Mathieu Amalric, dar nu m-a convins. Influentat, declara in caietul de presa, de niste cuvinte ale lui Colette despre viata de turneu, actorul-regizor Mathieu Amalric face un film in care de prea multe ori scenele nu se leaga intre ele si au suflu doar pana la o noua scena. El aduce pe ecran o trupa de striptease, New Burlesque, alcatuita din americance cu forme rubensiene, care fac – si in viata de zi cu zi, spectacole in care adauga note de protest politic, eliberare sexuala si chiar arta.

Dar pe ecran, povestea fostului producator de televiziune (jucat chiar de Amalric) ce revine din America insotit de aceasta trupa incercand sa dea lovitura intr-o lume care l-a respins de mult (nu ni se explica de ce), sufera in privinta scenariului si a regiei. In primul caz, scenariul s-a scris la opt maini (inclusiv cele ale lui Amalric), dar iti da impresia pe trei sferturi din film ca nu stie unde se indreapta si ce vrea sa spuna. In privinta regiei, e evident ca Amalric a dorit sa dea o tenta de documentar, dar de multe ori actorii nu stiu ce sa faca in fata camerei. Nu e nimic fellinian in film, desi detectezi intentia.