VIDEO Cristi Puiu, nasul noului cinema romanesc, face un tur de forta la Cannes cu "Sieranevada", noul lui film

Cu “Sieranevada”, care urmareste aproape in timp real un parastas si prin el Romania de azi, Cristi Puiu intra in sfarsit in prima liga a Cannes-ului. Cum Competitia Oficiala de-abia a inceput, pronosticurile sunt inutile. Ce e evident e ca “nasul noului cinema romanesc” (cum il numeste presa straina) face impreuna cu actorii sai un tur de forta.

Actorii Mimi Branescu si Dana Dogaru, directorul de imagine Barbu Balasoiu si producatorul Anca Puiu l-au insotit pe Cristi Puiu la Cannes. Premiera mondiala a avut loc in 12 mai, iar in 14 mai echipa deja se intoarce deja la Bucuresti.

In “Sieranevada”, membrii unei familii bucurestene se strang in 10 ianuarie 2015 pentru parastasul de 40 de zile al unuia de-al lor. Introducerea in discutie a atacurilor teroriste de la Charlie Hebdo din 7 ianuarie 2015 se datoreaza coincidentei – incepusera deja filmarile cand atacurile au avut loc.

Alta coincidenta e amintita de regizor in caietul de presa: cand a mers prima data sa vada apartamentul de patru camere in care a filmat tocmai avea loc parastasul de 40 de zile al fostului proprietar. El locuia, la fel ca domnul Lazarescu, singur cu doua pisici. Cristi Puiu, care in ultima vreme propovaduieste ideea ca viata e mai importanta ca cinemaul, da impresia ca a devenit sensibil la curentii subterani ai existentei, la felul cum existenta personala se topeste in cea colectiva, in istorie si, mai ales, la felul cum experientele vietii ne modeleaza caracterul.

“Sieranevada” e in filiatie directa cu scurtmetrajul “Craciun” din filmul-omnibus “Bridges of Sarajevo”, macar prin maniera de a filma din hol, punand spectatorul in postura martorului unor scene familiale, intime. Dar nu mai e vorba doar despre destinul individual vs destinul colectiv sau de intoleranta contemporana, pentru ca scenariul arborescent se duce in toate partile.

Rudele discuta despre orice – conspiratii politice, 11 Septembrie, religie, adulter, comunism; spritele se inflameaza rapid, e un soi de matriarhat in care femeile decid cand sa mearga barbatii dupa lapte si unde sa stea la masa. Se rade si se plange, oamenii se cearta si pe urma rad si tot asa. Cina se tot amana.

EXTRAS

http://www.festival-cannes.com/fr/web-tv/trailer/sieranevada

Romania pe care Puiu o recreeaza e Romania colectivitatilor care impart apartamente inghesuite, cu vecini care se ajuta intre ei, dar si locatari care-ti blocheaza masina si te iau la bataie daca parchezi pe locul lor. Pintilie e tot timpul pe-aproape, filmul il omagiaza macar prin felul cum Puiu creste sau reduce intensitatea scenelor si prin felul cum orchestreaza jocul concomitent al unui grup de actori, punand accent pe fiecare.

Iar actorii sunt formidabili: Mimi Branescu, Judith State, Bogdan Dumitrache, Dana Dogaru, Sorin Medeleni, Ana Ciontea, Rolando Matsangos, Catalina Moga, Marin Grigore, Tatiana Iekel, Marian Ralea, Ioana Craciunescu, Ilona Brezoianu, Simona Ghita, Valer Dellakeza, Andi Vasluianu, Mara Elena Andrei.

Optiunea de a lasa filmul sa curga si de a nu-l constrange la doua ore are riscurile ei asumate. Spre deosebire de scurtmetrajul din “Bridges of Sarajevo” / “Podurile din Sarajevo” unde totul trebuia sa fie spumos si sa se termine repede, aici pasii mai lenti sunt in firea lucrurilor. Asa se intampla si-n viata.

Si daca discutiile nu sunt tot timpul la aceeasi cota de interes (uneori, dezbaterile despre teoriile conspiratiei au ceva de reteta si sunt redundante), ele nu sunt lasate sa curga pana se opresc de la sine pentru ca elementul cel mai spectaculos al filmului, imaginea lui Barbu Balasoiu, alege singura ce merita sau nu sa fie aratat. De multe ori, aparatul de filmat sta in hol si ii urmareste pe eroi cum trec dintr-o camera in alta. Sau se plictiseste si el si se duce in alta camera, la alt grup.

Nu e greu sa intelegi ca punctul de vedere al aparatului de filmat e cel al mortului, “omul invizibil”, cum ii spune Puiu, de aici si optiunea de a filma la nivelul ochilor. Asta pune intreg filmul intre rame – ce vedem noi e ceea ce vede si cel care se pregateste sa paraseasca, dupa ce s-au scurs 40 de zile, aceasta lume. Si cum o paraseste? Ce vede el in ultima zi petrecuta aici? “Cu ce ganduri” pleaca el?

Implicatiile metafizice si filosofice ale filmului bat dialogurile in contradictoriu despre Bush ori despre comunism – desi pentru publicul strain acestea construiesc un tablou veridic al Romaniei de azi. De multe ori dialogurile au un al doilea strat de sens, de pilda tot ce are legatura cu adevarul si cu straduinta lui Puiu cineastul de a fi autentic.

Intr-adevar, poate pentru ca isi are radacinile in disparitia tatalui sau ( in 2007, tocmai cand juriza la Cannes sectiunea Un Certain Regard), “Sieranevada” e cel mai bland film si mai nostalgic al lui Cristi Puiu.

Dar cine se astepta ca el sa impinga limitele retetei pe care tot el a lansat-o nu va gasi o schimbare de macaz – dupa cum aceasta schimbare de macaz nu are loc nici in filmul lui Cristian Mungiu, “Bacalaureat”, care a avut proiectia de presa la Bucuresti chiar in ziua in care “Sieranevada” iesea la Cannes.

Criticii straini despre “Sieranevada”

Presa straina e laudativa cu filmul lui Cristi Puiu. “Sight &Sound” sustine ca “Puiu confirma faptul ca e una dintre cele mai distincte si mai fascinante voci, din punct de vedere filosofic, ale cinematografiei secolului 21”.

“ScreenDaily” scrie ca filmul “nu ofera doar un portret de maestru al clasei mjlocii din Romania de azi, dar si un set intreg de reflectii inteligente si pertinente despre relativitatea adevarului, disparitia memoriei, interpretarea istoriei, importanta religiei si multe altele”.

“The Hollywood Reporter” lauda imaginea lui Barbu Balasoiu, care da spectatorului senzatia ca e in film.

“LA Times” scrie ca “Sieranevada” e “in multe privinte, filmul cel mai bland al lui Puiu, generozitatea lui emotionala fiind vizibila din austeritatea si rigoarea regiei”.

”Le Monde” vorbeste despre “cartografierea afectelor si resentimentelor “ si despre “nevoile istorice care leaga indivizii de colectivitate”.

Cum Cristi Puiu a refuzat sa acorde un interviu pentru HotNews.ro, iata aici o scurta discutie cu Dan Fainaru, autorul cronicii din “Screen Daily”.

Expatii din Bucuresti

In “Toni Erdmann”, de Maren Ade, coproductie Germania-Romania (prin Ada Solomon si Hi Film Productions), un tata glumet interpretat de Peter Simonischek soseste pe nepusa masa in Romania, unde fiica sa, Ines (Sandra Hueller) lucreaza in domeniul financiar.

Fiica nu are timp pentru el – se pregateste pentru o prezentare importanta, trebuie sa convinga un client sa semneze un contract, iar cand nu e la intalniri de afaceri, iese in cluburi unde mai mult se plictiseste alaturi de alte expate cu bani.

Tatal nu e din lumea asta, nici nu intelege ce e aia “externalizare”; el face poante (“mi-am luat un inlocuitor de fiica”) pe care finantistii, oameni fara imaginatie ori umor, le iau de bune; isi pune peruca, dinti falsi si se pretinde un anume Toni Erdmann, coach a lui Ilie Nastase.

Filmul e concentrat pe relatia tata-fiica, dar prin ea bate mai departe, spre diferentele dintre societatea contemporana si relatiile umane tot mai formale in comparatie cu perioada (care?) cand oamenii aveau mai mult timp unii pentru altii. Doua moduri de viata diferite.

Nu am mai vazut Romania in felul acesta, un amestec de cluburi de nivel international, birouri si locuinte noi (Pipera), si mai putin un loc cu oameni saraci si cu umor. Nu am intalnit marotele obisnuite, oricum putea fi orice tara est europeana in locul nostru.

Maren Ade, cineasta germana in varsta de 39 de ani, aflata in plina ascensiune (“Alles Anderen” / “Everyone Else”, filmul ei din 2009 a luat Grand Jury Prize si Premiul de interpretare feminina la Berlin) spune ca a fost atrasa de ideea de a filma in orasul unde au filmat Porumboiu si Puiu.

Apar si actori romani in roluri secundare: Ingrid Bisu (cu o germana foarte buna), Alexandru Papadopol, Vlad Ivanov, Victoria Cocias, Radu Banzaru. Filmul are mult comic de dialog, luand peste picior inclusiv snobismul bogatasilor. “Imi plac tarile cu patura mijlocie, ma fac sa ma simt confortabil”, spune o rusoaica maritata cu un american, interesata la Bucuresti doar de shopping.

Concentrandu-se insa in special pe insistenta cu care tatal isi urmareste fiica si refuza sa se intoarca in Germania, filmul nu da impresia ca ar tine sa iasa dintr-o zona de cinema mai mainstream. E un film ok, repetitiv uneori, dar nu cu mari pretentii la premii, cel mult pentru interpretare – dar pot aparea tot felul de surprise.

Trailer