VIDEO Cronica de film "Antichrist" de Lars von Trier: Sexul ca moneda de schimb intr-un film interzis sub 18 ani

Akira Kurosawa, de la a carui nastere s-au implinit pe 23 martie 100 de ani, a fost intrebat odata care e mesajul unui film. „Daca as fi stiut, n-as mai fi facut filmul. As fi scris mesajul pe o pancarta si as fi stat cu ea in brate”, a raspuns cineastul. Lars von Trier probabil ca ar fi dat un raspuns si mai dur. „Antichrist” ruleaza peste tot in lume – din pricina unor secvente foarte dure – in variante cenzurate sau integrale, dar cu limite de varsta. La noi intra in 26 martie cu interdictie pentru minori.

Daca „Breaking the Waves”, filmul cu care a luat in 1996 Marele Premiu al Juriului la Cannes avea o logica, „Antichrist” nu te mai lasa sa deslusesti de la inceput si pana la sfarsit „ce a vrut sa zugraveasca autorul”. N-ar fi o catastrofa, arta nu cere musai logica. Dar daca „Breaking the Waves” era un film care facea din femeie o sfanta, „Antichrist” o arunca in cealalta extrema, demonizand-o. Sexul e moneda curenta a ambelor filme, dar rata de schimb e cu totul alta. Bess se culca in „Breaking the Waves” cu alti barbati stiind ca asa il va vindeca pe sotul ei aflat pe patul spitalului, lucru care – miraculos -, se si intampla.

Eroina interpretata de Charlotte Gainsbourg in „Antichrist” ajunge sa se auto-mutileze si sa considere ca tot ce e rau in lume vine de la femeie. Intre cele doua filme e o distanta care se masoara in ani-lumina. Ce e cu acest misoginism? Este el real asa cum real era (poate) si elogiul feminitatii in „Breaking the Waves”? Care e motivatia dorintei danezului de a soca? (Filmul a primit la Cannes un anti-premiu, pentru ca e misogin, din partea Juriului Ecumenic prezidat de Radu Mihaileanu.) E greu de raspuns la aceste intrebari, greu probabil si pentru Lars von Trier.

Un critic american si-a incheiat cronica spunand ca pe genericul de final scrie ca actorii au avut consiliere psihologica, dar ca ar trebui sa aiba si spectatorii. Exprimarea putin fortata ascunde, poate, altceva. Inca din caietul de presa al filmului de la Cannes (unde proiectia de presa a fost punctata de rasete ironice si s-a incheiat cu fluieraturi, mai ales cand a aparut scris ca filmul e inchinat memoriei lui Andrei Tarkovski), von Trier a recunoscut ca a realizat filmul in toiul unei depresii si ca munca l-a ajutat din punct de vedere psihic.

Vezi trailerul filmului:

Nu e primul artist care lucreaza in miezul depresiei, dar depresia (si altceva?…) ar putea fi un alibi pentru lipsa de coerenta a filmului, ca si pentru misoginismul sau sau preferinta pentru un horror atat de intunecat incat i(t)i scapa miza.

Un psihanalist ar incerca explicatii mai valabile pentru demersul cineastului, dar cateva lucruri putem intelege singuri. De pilda, faptul ca violenta reveleaza dorinta lui von Trier de a creste tensiunea pana la un climax sangeros, in care tot ce e natural rau in personaje sa iasa la iveala si sa se confrunte. Daca von Trier crede ca oamenii sunt in mod natural rai inseamna ca depresia lui era foarte adanca.

In 1975, cand a iesit „Salò”, controversatul film al lui Pier Paolo Pasolini, s-a spus si despre el ca e pornografic. E suficient sa te intrebi ce te poate excita in acest film incat sa-l numesti pornografie ca sa incepi sa decodifici sexul in alta cheie decat cea imediata.

Cand sotilor din „Antichrist” le moare copilul in toiul unei partide de sex, doliul care urmeaza – in loc sa sa structureze durerea si s-o limpezeasca treptat – trezeste cele mai intunecate si mai agresive rezerve din barbat si femeie (numiti in film El si Ea.). El e psiholog, pozitie care ii permite sa-si refuleze durerea in spatele profesiei, cu atat mai mult cu cat sotia pare cea mai afectata. Personajul interpretat de Willem Dafoe incepe terapia cu sotia pe care o conduce cu voce egala, profesionala (si enervanta!) prin toate etapele existente in tratate, spunandu-i exact ce spune un terapeut in asemenea situatii. Poate sa iti ia un timp pana sa realizezi ca acest barbat e un monstru si ca insensibilitatea lui e de o mie de ori mai grava ca „jelirea atipica” a sotiei.

Impartit, asa cum ne-am obisnuit de la „Dogville”, in capitole, filmul evolueaza incet, sigur si frumos pe linia unui thriller psihologic. Cuplul se muta la cabana familiei din padure, tocmai pentru ca Ea a dezvoltat un comportament anxios si a identificat padurea ca element anxiogen. Devine fascinanta aceasta explorare a mintii omenesti identificata geografic cu cabana inconjurata de o natura vag ostila. Sotul se achita constiincios de sarcinile sale profesionale, dar explorarea subconstientului sotiei – la care invita prezenta amenintatoare a padurii – declanseaza propria sa pedalare in gol.

O vulpe care rosteste „Haosul domneste!”/„Chaos reign!” (sursa de rasete la Cannes) nu e, poate, o ironie cat o sugestie ca natura (umana) e mult mai monstruoasa decat credem si ca ramele pe care le aduce ideea de film (creat de imaginatia cuiva – ca un cosmar, ca o fantasma) pot avea efectul unor lupe. E vulpea lui von Trier sau vulpea sotului?

Aparitia vulpii altereaza cursul filmului care incepe sa alunece in horror, din momentul in care sotul descopera evidenta faptului ca sotia avea niste tulburari inca inaintea accidentului copilului. Dar pe urma lucrurile incep sa se pravaleasca si sa devina tot mai greu de privit. Ce fusese pana atunci o radiografie a fricii – iar von Trier stie prea bine ce inseamna sa te temi si sa ai fobii – se transforma intr-un horror nemotivat psihologic sau dramaturgic decat de varianta naturii profund negative proprii nu doar femeilor, cat si barbatilor – vezi finalul.

Daca unele imagini sunt de un kitsch perfect, cum e ultimul cadru sau cel in care cad ghinde cu incetinitorul peste Willem Dafoe, imaginea lui Anthony Dod Mantle e unul dintre putinele lucruri general acceptate ca reusite in film. Tot aici intra si interpretarea celor doi actori care n-au avut deloc o munca usoara. De altfel, Charlotte Gainsbourg a fost premiata la Cannes cu Premiul de interpretare feminina nu doar pentru a o distinge de restul actritelor, ci si pentru ca era singurul element al filmului pentru care juriul a fost unanim de acord ca merita premiat.

Si totusi, cine e Antichristul, opusul divinitatii? Dupa ce am vazut filmul de doua ori, inclin sa cred ca filmul nu e atat misogin, cat mizantrop si ca Lars von Trier considera Antichristul natura umana, corupta in Eden (numele cabanei) nu de sex (e normal sa fie pus in ecuatie cu instinctul mortii), cat de strafundurile ei imposibil de vazut in totalitate si de descifrat. Ca si filmul.

P.S. Traducatorul in romana al filmului face o greseala majora cand echivaleaza „gynocide” cu „genocid”. „Gynocide” se refera la uciderea sistematica a membrilor de acelasi sex ai unei comunitati.

„Antichrist” – scenariul si regia Lars von Trier. Cu Charlotte Gainsbourg si Willem Dafoe. Pe ecranele romanesti din 26 martie. Interzis spectatorilor sub 18 ani.