VIDEO Cronica de film: "Cainele japonez" – Ilie Moromete sufera azi de pe urma inundatiilor

N-ai cum sa il privesti pe Victor Rebengiuc in filmul de debut al lui Tudor Cristian Jurgiu si sa nu te gandesti la „Morometii”. Taranul pe care il interpreteaza isi pierde sotia si casa dupa un potop, iar fiul vine din Japonia cu gand sa-l ia cu el. Plecand de la scenariul lui Ioan Antoci, premiat la atelierul european Scripteast, Jurgiu face un film inegal dar cald, dandu-ti posibilitatea sa imaginezi filmul pe care ai fi dorit sa-l vezi.

L-am laudat pe Serban Pavlu in „Roxanne”, debutul lui Vali Hotea, dar momentul cand apare in „Cainele japonez” rupe filmul in doua. Sa ne intelegem, nu din vina lui. Pana atunci ne simteam foarte bine in compania lui nea Costache (Victor Rebengiuc), un taran taciturn care isi poarta tragedia cu demnitate.

Filmul se deschide cu un cadru panoramic reprezentand un camp inundat de apa si presarat cu oameni. Ai spune, fara sa te uiti atent si daca remarci mai intai frumusetea cadrului, ca e o plantatie de orez cu niste tarani care lucreaza, dar aparatul de filmat ramane fix obligandu-te sa-ti dai seama ca nu e vorba de frumusete, ci despre niste oameni care incearca sa salveze ce se mai poate dintr-o gospodarie distrusa de ape.

E multa demnitate in personajul lui Victor Rebengiuc si multa decenta in atitudinea aparatului de filmat care, asa cum nu se apropie sa vada efectele „sinistrului” (cum ar face televiziunea), nici nu ne arata momentul efectiv al tragediei. Il „preluam” pe nea Costache la un timp de, dupa inundatie, si nu ne dam seama de la bun inceput ca e sinistrat.

Locuieste intr-o casa care pare sa fie a lui (desi nu e), pentru ca gesturile ii sunt asezate (desi se spala la lumanare, ca in secolul al XVIII-lea), nu isi smulge parul din cap, nu ii lasa pe vecini sa-l compatimeasca, nu vrea sa fie fraierit ca sa isi vanda bucata de pamant, nu vrea bani multi („Ce sa fac eu cu atatia bani?”), iar dialogurile sunt suficient de chibzuite cat sa nu ne lase sa incepem sa judecam pana nu e momentul.

In principal, nea Costache trage dupa el un carucior in care transporta ce se mai poate folosi, ce se mai poate pastra din avutul de-o viata. Cand ajunge intr-o camera din scoala satului, intelegem ca acolo a fost cazat initial, cu lucruri aruncate claie peste gramada, iar zarva neregizata a copiilor care ies de la ora da filmului un aer vag de documentar.

Ce bine ar fi fost daca in scenariu n-ar mai fi existat fiul Ticu (Serban Pavlu), cumnata Hiroko (Kana Hashimoto) si nepotelul Koji (Toma Hashimoto) care vin din Japonia anuntati de primar pentru ca nea Costache nu foloseste telefonul si n-a tinut legatura cu fiul sau (doar raposata sotie vorbea cu el de la telefonul primariei.).

Aparitia lui Ticu aduce in prim-plan relatia tata-fiu, dar nu o aprofundeaza. Nu intelegi samanta conflictului dintre generatii, de ce nu exista comunicare in acea familie, dupa cum se exprima Ticu la un moment dat („Se pare ca nu prea vorbim in familia asta”.). Poate de aceea nici impacarea nu e prea convingatoare. De acord, multe lucruri nu se spun in film, dar parca era nevoie de o explicatie.

Aparitia rudelor muta centrul de greutate de pe Costache, il disipeaza. Va fi vorba de acum inainte nu doar despre un om in varsta si singur care supravietuieste in mijlocul unei naturi crude dar frumoase, si care ia loviturile – ca si bucuriile, asa cum vin, ci despre conflictul dintre generatii care se rezolva ca prin minune (la fel de brusc si de putin convingator).

Pana la venirea rudelor, „Cainele japonez” era fermecator si personal. Descriptiv si poetic (fara a da in „Viata la tara”), te facea sa crezi ca poti adulmeca aerul, auzi vantul prin frunze si admira verdele naturii odata cu eroul, dar si sa observi demnitatea cu care acesta isi continua viata in mediul care i-a luat ce avea mai bun.

Era tihnit, iar ritmul lui discontinuu, cu cadre lungite (ca o rima alba) sau fara legatura cu povestea, dar foarte frumoase (de pilda cel al mamei care spala rufe pe o bordura de ciment) ii dadeau, cum am spus, mai degraba aerul unui documentar decat cel al unui film de fictiune.

Daca Tudor Cristian Jurgiu ar fi facut asa intreg filmul, urmarindu-si eroul integrat in acest univers si gasind o modalitate prin care scenariul sa aiba consistenta pe toata durata lui, poate ca filmul ar fi fost mai bun. In orice caz, ar fi fost mai neobisnuit.

Parca si fluiditatea imaginii (foarte bun Andrei Butica) se disipeaza in partea a doua, iar filmul aluneca pe masura ce inainteaza in zona relatiilor umane. Timpul are rabdare cat sa impace tatal mai repede cu fiul, iar bunicul sa-si asume nepotul pe care l-a vazut prima oara.

Cu japonezi sau fara,”Cainele japonez” lanseaza un regizor cu simt cinematografic aparte, care a invatat de la maestrii Noului Cinema Romanesc, ca si de la alti maestri, si care vrea sa isi descopere drumul lui.

Apropo de maestri, trimiterile la „Morometii” lui Stere Gulea sunt evidente, reverentioase si inevitabile.

Trailer:

„Cainele japonez” – regia Tudor Cristian Jurgiu; scenariul: Ioan Antoci, Gabriel Gheorghe, Tudor Cristian Jurgiu; cu: Victor Rebengiuc, Serban Pavlu, Kana Hashimoto, Toma Hashimoto, Alexandrina Halic, Ioana Abur, Laurentiu Lazar, Doru Ana. Premiera romaneasca 18 octombrie 2013