​VIDEO Cronica de film: "Din dragoste, cu cele mai bune intentii" e bun, dar nu e senzatia anului

In cel de-al doilea lungmetraj al sau, dupa „Pescuit sportiv” (2008), Adrian Sitaru urmareste un tanar din zilele noastre care, ingrijorat pentru sanatatea mamei sale, aluneca pe panta unui comportament tot mai irational. Filmul a fost distins la Locarno pentru regie si interpretare masculina (Bogdan Dumitrache), si intra pe ecranele romanesti in 28 octombrie.

Plasat inca de la primul film pe un nivel tematic si stilistic original – „Pescuit sportiv” era un thriller psihologic in maniera debutului lui Roman Polanski, „Cutitul in apa”, dar cu o abordare formala inedita in care POV-ul („Point of View”, filmare din unghiul personajelor) era justificat dramaturgic -, Adrian Sitaru abordeaza in al doilea film un subiect personal.

Plecand de la propria experienta de fiu confruntat cu o problema grava de sanatate a mamei sale, Sitaru construieste (oricat de mult l-ar deranja comparatia, ea e inevitabila) un fel de „Moartea domnului Lazarescu” pe comic si concentrat nu pe bolnav, ci pe „apartinatori”.

Miza e de a arata cat de putin putem controla atunci cand in joc e sanatatea celor apropiati si, mai ales, cat de departe putem ajunge cu imaginatia atunci cand nu ne putem tine in frau angoasele.

Personajul central si alter ego-ul autorului este Alex (interpretat de Bogdan Dumitrache), un tanar de 35 de ani din provincie, care locuieste in Bucuresti. Cand afla ca mama sa a avut un accident vascular cerebral, Alex – pe care il descoperiseram la inceputul filmului dand primele semne de „control freak” intr-o disputa cu prietena sa, Delia (Alina Grigore), reuseste sa se adune si se arunca in primul tren.

Actiunea filmului se desfasoara in intervalul a trei zile, iar substanta pare densa pentru ca povestea e triturata marunt. Interpretand fraza medicului – „Primele 24 de ore sunt cruciale”, atat ca pe un semnal de alarma pentru situatia mamei dar si, inconstient, ca pe un avertisment pentru propriul comportament anxios, Alex isi mobilizeaza intreaga prezenta de spirit, ajungand pana la gestul copilaresc de a se furisa noaptea in spital pentru a vedea daca mama lui se simte mai rau sau daca, Doamne fereste, n-a murit deja fara ca nimanui sa-i fi pasat.

Ca orice persoana anxioasa, eroul pune intotdeauna raul inainte. Nu e de mirare ca, atunci cand i se spune ca lucrurile merg spre bine, nu crede si cauta contraargumente. N-are incredere in nimeni, cu atat mai putin in personalul medical din spital, in ciuda solicitudinii acestuia.

Treptat, Alex ajunge sa se contrazica cu toata lumea – mama (Natasa Raab), tata (Marian Ralea), medicul (Adrian Titieni), iubita. Nimic si nimeni nu-l poate scoate din opiniile lui si, cu cat ceilalti incearca sa-i arate ca poate nu are dreptate, cu atat mai sceptic devine.

Am urmarit filmul, in proiectia pentru presa dinainte de Locarno, ca pe o reusita tragi-comedie. Toata distributia e in forma, are ce juca si da impresia ca a avut parte de atentia egala a regizorului. N-am sesizat ca drama ar vrea sa acopere umorul care vine, probabil, din detasarea pe care regizorul o are azi fata de eveniment, umor care e necesar in poveste.

Nici n-ai cum sa nu razi pentru ca multe momente si replici par luate din viata de zi cu zi, iar pe ecran par si mai ridicole decat ar parea in viata. Prietenii care vin la spital cu tot felul de sfaturi si prajiturele de casa, vecina de salon care se baga in conversatii, micile obsesii ale eroului dau nota realist-comica necesara pentru a echilibra si dezamorsa drama.

Probabil ca pentru Sitaru a fost interesant sa construiasca un film in care personajul principal nu gaseste un aliat printre celelalte personaje. Si stilistic, el da de inteles ca a vrut sa accentueze distinctia.

Daca in „Pescuit sportiv” folosea POV-ul intr-un mod coerent si logic, pentru ca prezenta trei moduri diferite de a vedea realitatea (unghiurile celor trei personaje principale), acum el amesteca POV-ul cu punctul de vedere clasic, neimplicat, dar niciodata nu ne arata lucrurile si din punctul de vedere al lui Alex. (Oare de ce?)

Faptul ca povestea e vazuta doar uneori prin ochii unui anumit personaj devine derutant. De ce e punctul de vedere al acestuia mai important decat al altuia? Cand Alex arunca o privire la personajul prin ai carui ochi il vedem, simtim ca se uita prin aparatul de filmat al directorului de imagine Adrian Silisteanu la noi, nu in ochii personajului. Intenţiile acestui joc secund sunt greu de descifrat.

In plus, dupa cum declara intr-un interviu acordat la Locarno, regizorul filmeaza uneori, cand Alex e singur, sugerand o prezenta invizibila – un mesager celest daca spectatorul doreste (prezenta pe care spunea ca singur a simtit-o cand a trecut prin aceasta experienta.).

Anul trecut, cand Hotnews.ro a fost la filmari, a scris ca „Din dragoste, cu cele mai bune intentii” ar putea fi filmul-senzatie al anului 2011. Din pacate, nu e. E animat si intens, e foarte bine jucat, regizorul tine povestea strans in mana, dar filmul pierde din consistenta la cateva zile de la vizionare si te face sa te intrebi despre ce e, totusi, vorba in el.

Judecand dupa felul in care e construita povestea, bioritmul spectatorului ar fi avut nevoie de un moment, la final, cand cineva sa-i fi pus eroului o oglinda. Iubita cu picioarele pe pamant, discreta dar ferma, ar fi putut sa-i spuna sau sa-i dea de inteles ca o ia razna daca nu are grija – ceva, un mic gest care sa inchida filmul care, astfel, pare lasat in aer.

„Din dragoste, cu cele mai bune intentii” de Adrian Sitaru, cu: Bogdan Dumitrache, Natasa Raab, Marian Ralea, Adrian Titieni, Alina Grigore, Gabriela Popescu, Clara Voda. Premiera romaneasca – 28 octombrie 2011