VIDEO Cronică de film: „Europolis”, de Cornel Gheorghiţă – realism magic nici realist, nici magic   

Nu ştiu ce a fost mai deranjant: filmul „Europolis” în sine ori atitudinea autorului său, Cornel Gheorghiţă, la conferinţa de presă – agresivă faţă de criticii Tudor Caranfil şi Valerian Sava când aceştia l-au rugat să ne spună mai multe despre el (dat fiind că e la primul lungmetraj şi că trăieşte în Franţa). „Doriţi să-mi recit CV-ul?”, „Nu pot să accept, la conferinţa mea de presă, să mi se spună ce să vorbesc şi ce să nu vorbesc”.

Cu Valerian Sava am aflat până la urmă ce avea: acum câţiva ani, când a făcut preselecţia pentru un festival, criticul nu i-a luat un documentar. Acum, întâlnindu-şi duşmanul, regizorul încă supărat şi cu memorie bună a ţinut să-l capseze.

Mai doriţi să vedeţi „Europolis”? Filmul e, de fapt, mult mai (pretins) poetic decât autoapărarea balcanică a cineastului stabilit în Franţa. Acesta tot insista să-l întrebăm despre film. Dar ce am fi putut să-l întrebăm despre această nefericită tentativă de realism magic?

Nu ştim cum arăta scenariul care a câştigat la concursul HBO şi la Eurimages (precum şi la CNC, dar nu ne mirăm), însă oare ce ar spune cei care i-au dat finanţare după ce vor vedea filmul? De pildă, ar putea cere noi lămuriri în privinţa subiectului. Despre ce e, de fapt, vorba în „Europolis”?

Tema ar fi moartea, dar subiectul se referă la o femeie care pleacă în Franţa, însoţită de fiul ei (Nae), pentru a participa la înmormântarea fratelui (Luca) pe care nu l-a văzut demult, şi care ea însăşi moare când revine acasă.

(Femeia cu fiul se întorseseră împreună cu cenuşa fratelui/unchiului şi cu un măgăruş de lemn în chip de sicriu tradiţional african ataşat automobilului – de unde o nuanţă tragi-comică a la Kusturica, dar fără umorul sau energia acestuia.)

După ce femeia moare pe nepregătite, fiul ia de căpăstru un măgăruş viu (preluat la graniţa cu Ungaria de la nişte ţigani unguri) şi o porneşte, aşa, spre mare. Regizorul ne-a tradus acest moment final astfel, lămurindu-ne asupra unei interpretări la care nu ne-am fi gândit: „Îmi pun întrebarea la sfârşitul filmului dacă acest Nae îşi va urma mama, aşa cum mama şi-a urmat fratele.

(…) Nae poate fi sufletul lui Luca, care vrea să se întoarcă acasă. Am vrut să-l dezincarnez. Mama e pilonul, locul de întoarcere, păstrătoarea tradiţiei.” Şi aşa mai departe, în enunţuri mai simple sau mai complicate.

E de înţeles nostalgia cineastului faţă de locurile natale şi fascinaţia pentru cum tratează tradiţiile populare româneşti tema morţii, dar ele singure plus fantoma lui Mircea Eliade nu sunt suficiente în lipsa simţului cinematografic şi al simţului naraţiunii.

Cornel Gheorghiţă, poate convins de cuvintele sale, spunea (căutând susţinere de vreo două ori în citate din Andrei Pleşu) că „lucrurile nu trebuie să se petreacă la fel ca într-un film american”, sugerând că preferinţa sa pentru un „spaţiu mai puţin abordat şi în literatură, văzduhul, spaţiul imaginarului dintre pământ şi cer” poate fi exceptată de la unele pretenţii de logică narativă la care se supun, printre altele, şi blamatele filme americane.

Cu alte cuvinte, realismului magic i se poate scuza orice pe motiv că e magic. Deci ar trebui să i se scuze şi lipsa unei poveşti care să susţină necesitatea unui lungmetraj, şi lipsa unui echilibru între capitole, şi lipsa unor personaje conturate cât de cât (Adriana Trandafir dă cît poate, dar ar fi meritat o cauză mai bună), şi lipsa unei atmosfere (magice sau realiste), şi neverosimilitatea unor situaţii (de pildă, africanul cu alură de şef de trib care vorbeşte cu vocea lui Ştefan Sileanu), şi faptul că pe mari porţiuni filmul trenează fără a fi nici realist, nici magic, ci doar plictisitor.

Printre părţile bune am reţine faptul că regizorul Cornel Gheorghiţă nu e un amator, că ştie să filmeze (ce păcat că nu are şi ce filma), am mai remarca imaginea curată a lui Ovidiu Mărginean şi interpretarea plină a Adrianei Trandafir care dă viaţă singurului personaj credibil de pe ecran.

Prezenţa Sulinei ca punct de plecare şi de sosire în odiseea eroilor (titlul fiind împrumutat de la scriitorul Jean Bart) e un alt element care întăreşte plasticitatea filmului dar, din nou, frumuseţea oraşului şi a Deltei ar fi meritat un film mult mai consistent.

„Europolis”, de Cornel Gheorghiţă, cu: Adriana Trandafir, Dimeny Aron, Petre Nicolae, Adina Cartianu, Joseph Otteno. Pe ecranele româneşti din 26 noiembrie 2010