​VIDEO Cronica de film: "Margin Call" – Criza financiara mulata pe reteta thrillerului hollywoodian

​In traducere literala, titlul ar fi „Tranzactii in marja”, dar distribuitorul a preferat accesibilul „Panica pe Wall Street”. Filmul de debut al lui J.C. Chandor, care a participat in 2011 in Competitia Oficiala a Festivalului de la Berlin, reface „ultima noapte de dragoste” de dinaintea izbucnirii crizei financiare din 2008. Atuul principal al filmului e distributia.

Nu poti vedea „Margin Call” fara sa nu-ti aduci aminte de „Wall Street”, filmul lui Oliver Stone care i-a impresionat pana si pe acei spectatori care s-au uitat la el plini de interes fara sa inteleaga o iota din replicile lui Michael Douglas si Charlie Sheen. Dar, pentru ca filmele de azi beneficiaza de un public mult mai tanar, scenariul lui „Margin Call” e mult simplificat.

Simplificat si adaptat, de fapt, retetei thrillerului. J.C.Chandor, care a scris si scenariul, a dorit sa nu dea prea multe informatii specializate (pe care oricum multi dintre noi le stiu in mare) pentru a se concentra pe felul cum se apropie catastrofa si pentru a incerca sa schiteze o lume aflata pe marginea prapastiei.

„Margin Call” e, de fapt, o combinatie de thriller cu film de anticipatie si film catastrofa. Puneti in locul finantelor un virus care se tot extinde si caruia, pe linie valorica si ierarhica, nimeni nu-i poate veni de hac.

Sau un asteroid gigantic pe care il descopera cel mai tanar angajat al unui observator astronomic, intr-o noapte tarzie, dupa o petrecere, si a carui traiectorie e ineluctabila. Toti sefii, sefii sefilor si asa mai departe care vor veni la sediu pentru a fi informati nu vor face decat sa confirme catastrofa si sa incerce sa-si salveze pielea in ultimul moment.

Totusi, mai interesanta aici e ideea decat punerea ei in practica. Filmul nu prea are suspans nu pentru ca stim de dinainte ce se va intampla, ci pentru ca scenariului debutantului J.C.Chandor ii lipsesc nervul si subtilitatea necesare unui asemenea subiect. De la un punct incolo „burtile” incep sa-i atarne, iar tot greul cade exclusiv pe umerii actorilor.

Avand mai multi actori principali, el nu are nici puterea sa lanseze personaje la fel de memorabile ca Gordon Gekko, desi contureaza unul cu totul amoral – in persoana lui John Tuld, nume usor schimbat dupa Richard Fuld, CEO-ul de la Lehman Brothers (numele bancii Lehman Brothers nu apare in film, dar fireste ca toata lumea stie despre cine e vorba.).

Jeremy Irons in rolul sefului suprem, care soseste ultimul cu un elicopter in miez de noapte, dupa ce vestea a urcat scara ierarhica de la un sef la altul, face un personaj interesant si imprevizibil, desi de cateva ori trece pe pilot automat si parca se crede in „Familia Borgia”.

Kevin Spacey, in schimb, e mult mai uniform si mai consistent (are si un rol mai mare), desi regizorul-scenarist foloseste un artificiu (cainele sau muribund) de care uita si pe care il reia cand si noi l-am uitat.

Ideea e ca filmul, dand importanta „actorilor” acestei catastrofe reale, ii umanizeaza pe acestia si pe multi dintre ei ii justifica. Personajele lui Kevin Spacey, Paul Bettany sau Stanley Tucci au o componenta morala puternica, dar renunta la ea cand sunt amenintati sau trebuie sa se gandeasca la viitorul lor. Persoanele reale pe care ei le intruchipeaza au primit bonusuri foarte mari.

E interesant cum J.C.Chandor reconstruieste piramida ierarhica dintr-o mare institutie financiara, aratand ca, pe masura ce urci la nivelurile superioare, nivelul de competenta scade. „Eu sunt pus sa conduc banca, nu sa ma pricep”, ceva de genul asta spune gomosul CEO interpretat de Jeremy Irons.

Descoperita de un tanar absolvent de fizica la M.I.T., ideea tranzactiilor care urmau sa depaseasca nivelurile de volatilitate folosite de firma pentru a calcula riscul (daca am inteles bine!) trebuie explicata „pe intelesul tuturor” in forme cat mai simple, pe masura ce urci scara ierarhica.

Pentru a fi inteles, tanarul care descopera „asteroidul” (interpretat de Zachary Quinto) recurge la metafore. Spune, de pilda, ca „muzica incetineste”. La care CEO-ul ii raspunde: „mi-e teama ca nu aud nimic, doar linistea”.

Mai sunt si alte formule lingvistice folosite ca niste pancarte semi-inspirationale. „O sa fie putin rau, dar pe urma o sa fie bine”, auzim de cel putin doua ori – si fraza a facut istorie de atunci incoace mai ales ca durata acelui „mic rau” pare ca nu se mai termina. Fireste ca nu va fi bine, catastrofa devine tot mai vizibila odata ce noaptea se risipeste.

J.C. Chandor a trecut pe langa un subiect foarte mare. Nu e suficient sa ni-i arate pe tinerii angajati ai bancii vorbind numai despre cat castiga X sau Y, nu e suficient ca acestia sa se uite pe geamul masinii si sa spuna textual: „Oamenii astia habar n-au ce urmeaza sa se intample”, nu e suficient sa il vedem pe Zachary Quinto jongland cu sume si diagrame pe care nu le intelegem si ramand pironit cu in ecranul calculatorului cand are, fine, rezultatul. De acord, acestea sunt niste clisee, dar filmul ar fi putut sa se joace cu ele si sa poate cuprinde – chiar si in metatext – dimensiunile catastrofei.

Daca simtim aceasta catastrofa e pentru ca o traim pe pielea noastra si azi, nu pentru ca o simtim pe ecran. Lipsa de subtilitate e doar partial acoperita de un decupaj sigur si de intepretarile solide ale distributiei. J.C.Chandor conduce filmul cu mana ferma, desi fara prea multa imaginatie. Nu e putin lucru pentru un debutant – care mai are si ambitia unui subiect atat de fierbinte.

„Panica pe Wall Street”/”Margin Call”, de J.C.Chandor, cu: Kevin Spacey, Paul Bettany, Zachary Quinto, Jeremy Irons, Penn Badgley, Stanley Tucci, Demi Moore, Simon Baker. Premiera romaneasca – 4 noiembrie 2011