VIDEO Cronica de film: "Miezul noptii in Paris"- Visul lui Woody Allen naste o comedie adorabila

Cel mai recent film al lui Woody Allen (al 41-lea) nu e doar o declaratie de dragoste pentru Orasul Luminilor, ci mai ales o declaratie de dragoste pentru arta cinematografului si pentru capacitatea sa extraordinara de a construi lumi paralele. Interpretarile remarcabile sunt baza acestei comedii despre evadarea in fictiune si despre relatia pe care fiecare epoca o are cu trecutul.

In „Midnigh in Paris” Woody Allen a avut o inspiratie de zile mari – ai toate sansele sa gandesti asa inca de la primul cadru de dupa momentul introductiv, cel de peste trei minute in care ai vazut Parisul in diferite momente ale zilei, pe soare ori pe ploaie. Cine iubeste Parisul intelege. (La o adica, acest montaj ar putea fi foarte bine un soi de rezumat in avans al filmului.).

Cand auzi pe urma vocile din off ale lui Owen Wilson si Rachel McAdams, in fata ochilor iti apare un cadru cu un lac cu nuferi si un pod, si fireste ca nu poti sa nu pufnesti vazand cat de mult seamana cu o pictura de Monet. Ai din acest moment senzatia ca filmul va pune in lumina ciocnirea dintre „trecutul mare” si vremurile de azi cu superficialitatea, snobeala si veleitatile multora dintre contemporanii nostri.

Nu te inseli. Cu verva renascuta si ridicata la cub, cineastul american ne antreneaza intr-o poveste pe cat de extraordinara pe atat de credibila (chiar asa!). Blondul american Gil Pender (interpretat de un Owen Wilson la cel mai bun rol de pana acum, caruia i se exploateaza perfect candoarea innascuta) petrece o scurta perioada in capitala Frantei alaturi de logodnica sa, Inez (Rachel McAdams) si de viitorii socri.

Gil incearca sa treaca de la statutul de scenarist hollywoodian mai mult sau mai putin mediocru la cel de scriitor. Pentru el Parisul nu e doar un loc incarcat de inspiratie (atmosfera de aici i se pare ideala scrisului), dar si incarcat de istorie (el suspinand dupa anii 20, cand viata culturala pariziana era animata de un Hemingway, un Picasso ori un Dali, si cand viata era in general mult mai interesanta).

Melancolia sa e, la o adica, justificata. Inez e snoaba si lipsita de subtilitate, preferand sa-l admire pe pseudo-intelectualul Paul Bates (Michael Sheen), un pretins profesor universitar care turuie informatii retinute prost din cartile altora.

Intre aparenta si esenta distanta e, paradoxal, la fel de scurta cum e cea dintre frumusete si uratenie. Cu inocenta de care eroii lui Woody Allen (alter-ego-uri ale sale) dau mereu dovada, Gil nu rastoarna masa la nervi ci intra discret in alta dimensiune.

Felul in care filmul intersecteaza realitatea cu fictiunea aminteste de „Trandafirul rosu din Cairo”, unde eroinei interpretate de Mia Farrow, care avea o viata trista si un sot abuziv, i se parea (si nu i se parea, chiar asa se intampla!) ca personajele filmului preferat, pe care il vedea zilnic, i se adreseaza ei si chiar trec la un moment dat ecranul.

Cine iubeste cinematograful intelege perfect unde bate Woody Allen. Fictiunea e de multe ori mai reala decat realitatea sau, in orice caz, preferabila ei. Pentru un artist granita dintre cele doua zone e oricum destul de friabila.

„Midnight in Paris” nu-si pierde, insa, vremea cu filosofari. Gil patrunde intr-o lume de altadata populata de mari nume care nu doar ca il baga in seama, dar il si iau in serios, incurajandu-i scrisul. Aceasta baie de trecut il va face sa-si dea in sfarsit seama de deciziile pe care trebuie sa le ia in lumea reala. I se deschid, in sfarsit, ochii.

Partea cea mai delicata a filmului sta probabil in felul cum portretizeaza personalitatile din trecut. Daca lui Woody Allen nu i-ar fi reuşit marii artisti, pariul ar fi fost aproape pierdut. Dar Zelda si Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, Pablo Picasso, Gertrude Stein, Salvador Dali, Man Ray sau Luis Bunuel – interpretati de actori cunoscuti sau mai putin cunoscuti – sunt copii aproape perfecte ale originalelor, atat dupa vorba cat si dupa port.

Felul in care sunt concepute e si mai interesant. Ele arata asa cum le stim din fotografii (asemanarea e extraordinara), dar se exprima prin filtrul orizontului nostru de asteptare. In ultima instanta, sunt niste proiectii ale personajului principal, niste produse ale imaginatiei lui/noastre.

Rar un film in care interpretarile sa fie – toate – atat de bune. Pana si prima doamna a Frantei, Carla Bruni, care e neprofesionista, pica foarte bine pe personajul sau, cel de ghid al Muzeului Rodin.

„Midnight in Paris” e, probabil, unul dintre cele mai bune filme ale lui Woody Allen, realizate intr-o cariera impresionanta (a recunoscut ca ritmul de un film pe an il impiedica sa se gandeasca la moarte). Filmul are un umor nebun, replici minunat taiate si interpretari perfecte. E o placere sa-l urmaresti.

Materia lui are consistenta sampaniei care te pisca pe limba si iti face inima sa tresalte. Faci ochii mari si exclami „Reallyyyyy?!” impreuna cu Owen Wilson, bucuros ca Dali sta in fata ta si strecoara rinoceri in fiecare fraza sau ca frumosul Hemingway te invata, cu privirea otelita, ca unui barbat adevarat nu-i e frica de moarte.

„Midnight in Paris” e, de fapt – asa cum o spune si titlul -, un vis. In vise nu se aplica regula lui unde, cand, cum, de ce si asa mai departe, iar Woody Allen pare s-o stie foarte bine. Filmul sau ne duce de fapt direct la esenta uitata a celei de-a saptea arte.

„Miezul noptii in Paris”/”Midnight in Paris” – regia Woody Allen, cu: Owen Wilson (Gil), Rachel McAdams (Inez), Kurt Fuller (tatal lui Inez), Mimi Kennedy (mama lui Inez), Michael Sheen (Paul Bates), Nina Arianda (Carol Bates), Carla Bruni (ghidul), Yves Heck (Cole Porter), Alison Pill (Zelda Fitzgerald), Corey Stoll (Ernest Hemingway), Tom Hiddleston (F. Scott Fitzgerald), Sonia Rolland (Josephine Baker), Kathy Bates (Gertrude Stein), Marcial Di Fonzo Bo (Pablo Picasso), Marion Cotillard (Adriana), Léa Seydoux (Gabrielle), Emmanuelle Uzan (Djuna Barnes), Adrien Brody (Salvador Dalí), Tom Cordier (Man Ray), Adrien de Van (Luis Buñuel), David Lowe (T.S. Eliot), Yves-Antoine Spoto (Henri Matisse), Vincent Menjou Cortes (Henri de Toulouse-Lautrec), Olivier Rabourdin (Paul Gauguin), François Rostain (Edgar Degas). Premiera romanesca 2 septembrie 2011.