​VIDEO Cronica de film: "Toata lumea din familia noastra" – Comedia isterica a Romaniei de azi

​​Radu Jude vede monstruos relatiile de familie din Romania de azi si le mai pune si sub o lupa care le mareste grotescul. Beneficiind de interpretari memorabile – mai ales cea a lui Serban Pavlu – al doilea lungmetraj al regizorului infatiseaza in cheie tragi-comica nucleul bolnav al societatii romanesti. Paradoxal, la fiecare noua vizionare drama se topeste intr-o comedie tot mai (ne)buna.

Judecand dupa titlul filmului, cam toti suntem afectati de aceasta boala (mai putin un unchi, dar ce stim noi despre viata lui?…). Agresivitatea poate escalada vertiginos; de la o gluma si un ras nervos se poate ajunge la o criza de nervi cu manifestari fizice, pentru ca apoi sa se vireze eventual in tandrete, toti nervii sa se uite si familia sa mearga mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Aceasta e mecanica umorilor in familia de azi.

Asa se intampla cu tatal eroului, jucat de Alexandru Arsinel, asa se intampla si cu eroul Marius (Serban Pavlu) care parcurge de-a lungul filmului toata gama de emotii si reactii care il umplu pe spectator mai mult de sila decat de mila (mai rar un astfel de personaj principal cu care sa nu-ti vina sa empatizezi.).

Fara sa teoretizeze prea mult (si, probabil, fara sa-si fi propus acest lucru in mod constient), Radu Jude arata ca o gramada de lucruri se transmit genetic si ca societatea in care traim are, vrem-nu vrem, radacinile in comunism. Asteptam peste 10 ani un film in care fetita eroului, ajunsa adolescenta, sa-si regleze conturile cu parintii. Cum vor sta atunci raporturile de forte? (Biata adolescenta din „Cea mai fericita fata din lume”, lungmetrajul de debut al lui Jude, n-o prea scotea la capat cu parintii ei.).

„Toata lumea din familia noastra” poate fi perceput de publicul strain ca o reusita comedie neagra (ceea ce s-a si intamplat), sau ca un film agresiv, galagios si isteric (si asta s-a intamplat), dar in Romania el e incomod si derutant – de aceea ar merita sa fie vazut cel putin o data. Tot aici el poate fi perceput cel mai bine – si nu doar datorita limbii.

Oglinda pe care ne-o pune in fata e inselatoare. Aproape niciunul dintre personaje nu reactioneaza normal fata de situatia cu care e confruntat, dar in acelasi timp pare sa faca tot ce poate in situatia data. In schimb, spectatorul ar avea nevoie de un personaj mai intreg la minte care sa ii dea un sentiment de siguranta si de care sa se poata agata.

Nu primeste. Fiecare reactioneaza impulsiv, urmandu-si propriul interes sau actionand dindaratul unei viziuni nerealiste despre ce e in jur (vezi tatal lui Marius, jucat de Alexandru Arsinel, sau soacra interpretata de Tamara Buciuceanu Botez, care traieste in lumea ei si e lipsita de reactii prompte.).

De fapt, toate personajele traiesc in propria lor bula de aer si sunt foarte putin dispuse sa negocieze intr-un fel comunicarea cu ceilalti. Daca la prima vizionare exista cel putin o scena de o violenta greu de prevazut, odata ce cunosti desfasurarea evenimentelor accentul se va muta pe replici, detalii si pe reactiile personajelor, iar grotescul se va umfla ca laptele pe foc.

Dar nu e vorba doar despre lipsa personajelor de dorinta de a comunica autentic unele cu celelalte. Radu Jude surprinde extrem de bine un sentiment tot mai puternic in societatea de azi cand lucrurile pot bascula imediat in violenta, si agresivitatea poate darama toate barajele bunei-cuviinte care altadata ii facea pe oameni sa-si tina, cum se spune, firea.

(Cineva care a incercat sa explice ce se intampla in societate vorbea despre faptul ca, in ultima instanta, sfidarea tuturor autoritatilor si a normelor de conduita s-ar datora faptului ca oamenilor nu le mai e frica azi „ca-i bate Dumnezeu”.

Invocarea lui Dumnezeu in acest film poate fi, in mod paradoxal, un argument in favoarea afirmatiei de mai sus. Sentimentul religios e azi o pana la palaria atator fatarnici, n-avem de ce sa ne miram ca Marius il foloseste pe Dumnezeu dupa cum i-o cere discursul).

Acest sentiment de insecuritate extrema alcatuia „zeama” emotionala a filmului lui Michael Haneke, „Funny Games”, dar la Jude rezultatul e si mai puternic cu cat vine pe falsul fundal al unui film minimalist, al unei „felii de viata”.

Doar dupa ce percepi rama iti vei da poate seama de placerea personajelor de a-si interpreta (uneori sarjat) rolurile, de rostul lor ludic in economia filmului. In mod esential, ele nu fac decat sa puna in act niste tendinte detectate de co-scenaristii Radu Jude si Corina Sabau in subteranele societatii de azi.

Umflate cu aer (in mod intentionat mai mult decat ar fi trebuit), aceste tendinte se labarteaza pe ecran si se amesteca haotic. Nu exista o coerenta a acestor manifestari, de aceea (poate) filmul n-are nici el o structura.

Dupa apogeu, bioritmul spectatorului e pus la incercare de o apropiere lunga de finis, dupa cum si introducerea fusese destul de lunga (10 minute in minus ar fi facut un bine filmului.).

E putin spus ca Serban Pavlu face cel mai bun rol al sau de pana acum. Rar un interpret caruia sa nu-i pese daca se umple de ridicol sau daca va capta tot dispretul spectatorului. El se duce adanc in personaj si da impresia ca-i savureaza fiecare miscare de dispozitie, ingrosand-o histrionic si cu satisfactie. E incredibil ca, intr-un rol pe muchie si atat de complicat ca amplitudine si nuante, el nu are nicio nota falsa.

Toti interpretii sunt formidabili – Mihaela Sarbu in rolul fostei sotii care pare sa controleze situatia, dar care alimenteaza si mai mult fandaxia eroului, Gabriel Spahiu in rolul iubitului contopist care face ce spune femeia, Stela Popescu si Alexandru Arsinel in postura de parinti complementari ai eroului, Tamara Buciuceanu Botez – fosta soacra impaciuitoare, si nu in ultimul rand Sofia Nicolaescu -o fetita de o mare naturalete interpretand cel mai normal personaj din film, dar si victima lui.

Nu intamplator, in interviurile pe care le-a dat pana acum, Radu Jude a spus ca si-a dorit ca eroul sau „sa se traga din Stela si Arsinel”. Asta nu inseamna neaparat un carlig pentru public (ca sa vina lumea in sala), ci tine mai mult de latura spectaculara a filmului si de un „statement” al lui.

Sa te tragi din Stela si Arsinel trimite spre un fond elementar comic. Dar cu astfel de parinti, povestea lui Marius – oricat de dramatica e – devine nu comica, ci grotesca (asa cum amestecand galben cu verde nu obtii verde deschis, ci albastru.)

„Toata lumea din familia noastra” nu are umorul cupletelor cu „Stela si Arsinel”, ci pe cel al unei telenovele grotesti care a invadeaza (asemeni unei caracatite) realitatea de zi cu zi. O telenovela cu accentele patetice de rigoare, dar care imediat poate derapa inspre horror eliberandu-si rezervoarele comice numai cand stii la ce sa te astepti, cand cunosti traseul (ceea ce poate fi o reteta pentru viata de zi cu zi, ale carei false drame pot fi dezamorsate odata ce sunt cunoscute.).

Faptul ca Radu Jude a ajuns la acest film dupa „Film pentru prieteni” (un mediu metraj facut pe banii lui despre testamentul video al unui sinucigas ratat), tine probabil de traseul sau normal care ii cere sa identifice si sa evacueze niste rezervoare de agresivitate latenta existente nu neaparat in sine, ci in lumea in care traieste/traim.

„Toata lumea din familia noastra” – de Radu Jude, cu: Serban Pavlu, Mihaela Sarbu, Gabriel Spahiu, Sofia Nicolaescu, Tamara Buciuceanu Botez, Stela Popescu, Alexandru Arsinel. Pe ecrane din 6 aprilie 2012