VIDEO Cronica de film: "TRON: Mostenirea" – o bomba goala

Numai Lady Gaga lipseşte din kitsch-ul servit de Walt Disney Pictures şi regizorul debutant Joseph Kosinski în „TRON: Legacy”. Filmul – dacă îl putem numi aşa – e claustrofobic şi înfricoşător pe un alt nivel decât era, poate, „Avatar”. Dacă nu eşti pasionat de jocurile video, o să-ţi doreşti ca cei care fac astfel de filme să-şi creeze tot pe computer şi propriii spectatori.

Ce a făcut Academia Americană de Film şi Televiziune prin votul de blam acordat „Avatarului” se justifică acum: „Avatar” crea din bube, CGI şi noroi o lume imaginară, combinaţie de paradis fantastic şi de loc exotic real, lucrându-ne pe ideea că realitatea (cea de pe ecran sau cea în care trăim) e/sunt numai şi numai rodul imaginaţiei noastre. Iar AMPAS n-a vrut să încurajeze un cinema tot mai tehnicizat.

Dacă lumea din „Avatar” era atât de superbă încât nu mai vroiai s-o părăseşti, cea din „TRON” e întunecată, claustrofobică, de coşmar. Aproape tot filmul (care durează 127 minute) se desfăşoară în mediul digital, într-un program imaginat ca realitate paralelă, cu personaje ireale, scenografie geometrică şi dinamică proprie.

Conotaţiile filosofice care ar fi putut decurge de aici în mod inteligent sunt măturate cu o mână, păstrându-se trimiterile noduroase şi vechi de când lumea la Creatorul reţelei respective, Kevin Flynn (Jeff Bridges), văzut ca suprem Creator al lumii, în vreme ce fiul său, Sam (Garrett Hedlund) ar fi, nu-i aşa, fiul lui Dumnezeu. Împreună cu Quorra (Olivia Wilde), un program perfect, ar da Sfânta Treime…(vezi şi seria „Matrix”.).

Dacă acest gen de trimiteri erau digerabile şi simpatice în seria „Războiul stelelor”, pentru că exista alt gen de armătură (mult mai umană) şi, mai ales, o poveste pe care filmul o spunea (iar în „Matrix” efectele speciale completau şi ranforsau o pârtie filosofică), nemaivorbind că în anul 1977 încă erau originale, în cazul de faţă armătura se referă în principal la urmăriri şi cafteli savante, povestea fiind aproape nulă şi rezumându-se la fraza: Kevin Flynn a rămas blocat în reţeaua creată de el, peste ani fiul intră după el şi încearcă să-l salveze.

Neavând poveste, e greu să scrii un scenariu pentru un film de două ore. Nu e de mirare că acţiunea înaintează greu şi că la 10 minute după ce a început filmul ai senzaţia că, de fapt, nu a început deloc. Iar când se ajunge la prima şi interminabila secvenţă a luptei cu „frizbiurile” luminoase, te-ai putea simţi şi tu captiv într-un film pe care nu ţi-l imaginai astfel.

Dacă în 1982, când a ieşit pe ecrane primul „Tron” ( regizat de Steven Lisberger), un film cu efecte pe computer era o revoluţie nu doar tehnică, dar aproape filosofică, paradigmatică, azi el e fapt comun. Valorile sunt inversate. „Tron”-ul din 1982 e, dintr-un punct de vedere, mult mai „cool” decât „TRON: Moştenirea” pentru că animaţia şi efectele speciale par pe cât de rudimentare pe atât de artistice.

În filmul din 2010 orice urmă de artă e înghiţită de tehnică.

De exemplu, cadrele din interiorul locuinţei lui Kevin Flynn care nu sunt frumoase ci false, de un kitsch perfect, ca şi cum am asista la o înlănţuire de videoclipuri scumpe unde Lady Gaga, costumată în veioză cu picior (şi cu un plastic pe cap, ca un cadavru), ar mânca struguri şi purcel la tavă având pe fundal un tablou de Vermeer plus un „Car cu boi” stilizat a la Andy Warhol care, printr-o apăsare a unui buton violet se transformă într-un bărbat superb, semi-nud (şi cu un pekinez în braţe), în vreme ce pe mica piscină de interior sunt proiectate secvenţe din filmele cu Buster Keaton.

Totul pare nou şi vechi în acest film. Veche e trama, vechi sunt replicile (cum de nu i se strâmbă gura lui Jeff Bridges când rosteşte aşa platitudini?!). Nouă e spectaculoasa desfăşurare tehnică. Din păcate, în lipsa substanţei, reţeaua costisitoarei experienţe tehnice care e „TRON”, supradimensionată şi gălăgioasă, se năruie în mii de cubuleţe de sticlă, aşa cum dispar personajele fantastice ale filmului.

(Nu mai spun cât de ireal şi de înfricoşător arată personajul Clu, „jucat” în CGI de un Jeff Bridges întinerit până la fizionomia din anul 1982.).

In extremis, filmul poate avea efectul contrar celui pe care l-a dorit: te poate face să-ţi doreşti un film simplu, cu o poveste din lumea noastră, spusă cu mijloace „rudimentare”, interpretată de actori. În 1982, filmul „Tron” a fost şuntat la Oscarurile pentru efecte speciale, se spune, pentru că AMPAS n-a dorit să încurajeze efectele speciale create de computer.

Să nu ne speriem. Cursul e cel firesc. Oamenii deştepţi şi vizionari (printre care se numără şi cineastul thailandez Apichatpong Weerasethakul) sunt de părere că în evoluţia cinematografului va urma o etapă de tabula rasa, o reîntoarcere la primitiv. „TRON: Moştenirea” ne face să presimţim acel moment de înnoire ca fiind foarte aproape.

„TRON: Moştenirea”/”TRON – Legacy”, regia Joseph Kosinski, cu: Garrett Hedlund, Jeff Bridges, Olivia Wilde, Michael Sheen. Premiera românească – 17 decembrie 2010.