VIDEO Cronica de film:"Discursul regelui"- monarhia britanica se democratizeaza prin cinema

Filmul lui Tom Hooper spune o poveste impresionanta si putin cunoscuta, dar succesul lui nu se datoreaza faptului ca e o drama istorica plasata in familia regala a Angliei interbelice, ci universalitatii ei. In balbaiala regelui George al VI-lea fiecare spectator isi regaseste propria teama, ca si imboldul de a o invinge. Filmul cu 12 nominalizari la Oscar ruleaza in Romania din 11 februarie.

„Regina”/”The Queen” (2006) lui Stephen Frears era o opera densa, al carei elastic il constituia scenariul lui Peter Morgan (care a revenit ulterior cu un alt foarte bun scenariu, la „Frost/Nixon”.). Atuurile ambelor scriituri nu tineau de sentimente, ci de tehnica, de matematica. Raceala lor aducea mai mult cu sportul decat cu arta.

Despre balbaiala Regelui George al VI-lea, tatal actualei regine, s-a vorbit putin de-a lungul vremii pentru ca nu era un subiect cu care Casa de Windsor sa se mandreasca. Daca nu ma insel, Regina Mama (sotia lui George al VI-lea), care a murit in 2002, la 101 ani, nici nu a permis-o cat era in viata.

Scenaristul David Seidler, care s-a nascut in Anglia, dar care a fugit cu parintii in SUA in timpul razboiului (bunicii paterni i-au murit in Holocaust) avea de ceva vreme un interes aparte pentru Regele George al VI-lea, fost Duce de York, incoronat in 1936 (dupa abdicarea fratelui sau, Edward al VIII-lea).

Interesul lui David Seidler pentru felul cum monarhul a reusit sa-si infranga balbaiala si sa fie in momentul intrarii Marii Britanii in razboi, in 1939, exact ce astepta poporul de la el, era justificat de propria sa biografie. Si el fusese gangav, in adolescenta, lucru pus pe seama traumei provocate de razboi. Si el se vindecase. L-a apropiat de poveste si o a doua coincidenta: un unchi de-al sau se tratase de balbaiala la acelasi logoped (fara diploma) Lionel Logue, venit din Australia, acelasi logoped care il vindecase si pe George al VI-lea. Exista povesti care cer sa fie spuse si care, prin coincidente bizare, ii ajuta pe cei care se incumeta sa le aduca la lumina.

Tom Hooper a ajuns intamplator la scenariu. Asta a fost sansa regizorului de 38 de ani care pana atunci facuse doua lungmetraje oarecare si mai multe productii de televiziune (printre care mini-serialul HBO John Adams). O alta sansa a fost si implicarea actorului australian Geoffrey Rush (care il interpreteaza pe Logue) dincolo de meseria sa de actor. Dar cel mai mare noroc a fost cooptarea influentilor frati Weinstein, care pana la urma au coprodus, distribuit si propulsat la Hollywood mica intreprindere britanica. Filmul nu e o capodopera, dar spune o poveste sensibila (particulara si universala in acelasi timp), cu ajutorul unor interpretari puternice, a unei regii discrete si a unui stil vizual aparte.

Osatura de baza e legatura umana stabilita intre rege si logopedul transformat (si) in psihoterapeut. Un scenarist mai atent ar fi periat povestea de unele dialoguri psihologic prea abrupte si ar fi dozat indiciile traumei ca si etapele „terapiei”, dar sa ne pastram la filmul gata facut. Daca Tom Hooper e un nume nou pentru cinefili, si mai putine se stiu despre directorul de imagine Danny Cohen, care cadreaza plasand un personaj in partea stanga a ecranului si lasand restul ecranului complet gol.

Stilul filmului se potriveste regiei si povestii in sine – aceasta concentrandu-se pe relatia dintre doua personaje apartinand unor lumi diferite, de aceea poate alternanta camp-contracamp din timpul dialogurilor celor doi pana sa se imprieteneasca. Tot DOP-ul imagineaza – intr-un film turnat mai ales in interioare -, exterioare pline de abur si fum, in care lumina se desatureaza ca intr-o fotografie veche. Imaginea e unul dintre punctele forte ale filmului pentru ca e frumoasa si justificata fara a fi cautata. Actorii britanici nu au oricum nevoie de prea multa scenografie pentru a straluci.

Numai o fatalitate l-ar indeparta pe Colin Firth de Oscarul pentru rol principal masculin, dar si australianul Geoffrey Rush ar merita un Oscar. Ei functioneaza in tandem. Monarhul e retinut (asa ii cer educatia si statutul) si inchistat (balbaiala il umple de si mai multa furie, cu atat mai mult cu cat n-o poate exprima), pe cand Lionel Logue e dezinhibat, modern, jucaus (tot vroia el sa devina actor.). Pe post de Henry Higgins si Eliza Doolittle, Lionel Logue si George al VI-lea au dezvoltat o prietenie care a tinut o viata (au si murit la un an distanta.). Dar e ceva in scenariu care e prea melodramatic, prea hollywoodian pentru a permite filmului sa se apropie de „aritmetica” rece a altor succese britanice recente.

E multa empatie in povestea ducelui Albert de York, devenit rege fara voia lui si care e obligat sa-si vindece prin balbaiala sentimentul de inferioritate si lipsa de incredere in sine numai pentru ca datoria i-o cere. „Regii nu sunt persoane obisnuite”, se spune in film. E o afirmatie provocatoare. Vedem pe de o parte ca regii sunt oameni ca toti ceilalti, care sufera la fel ca noi si au aceleasi frustrari dar, spre deosebire de noi, regii (si ceilalti membri ai unei case regale) nu-si apartin.

Exista o fraza care suspenda intreg filmul, mai ales ca povestea ameninta sa devina melodramatica. In momentul cand Logue ii spune regelui: „Nu trebuie sa iti fie frica, nu mai ai 5 ani”, ceva incepe sa scartaie. Ceva a fost verbalizat prea mult. Unii istorici britanici au afirmat ca povestea a fost aranjata de scenarist in asa fel incat sa fie cinematografica. S-a lucrat la ani, pentru a avea un ritm, iar unele personaje au fost ingrosate pentru a crea contraste mai puternice.

Adevaratul risc mi se pare acela de a inmuia pesmetul in ceai si de a risca sa acoperi alt gen de planuri. De pilda, sa nu dai atentie contextului istoric, printre altele ghinionului Ducelui de York de a se fi nascut putin prea devreme. Inca un pic si putea sa-si fi montat discursurile tinute la radio, si atunci grija lui n-ar mai fi fost atat de angoasanta. Aspectul ￢tehnic￢ e adus in discutie si de scena in care familia regala il vede pe Hitler la un jurnal de actualitati.

Daca pe la inceputul filmului se spunea ca membrii familiei regale au devenit (datorita mai ales radioului) niste actori, ei bine, Hitler era un actor si mai bun. Insusi regele recunoaste ca se stie purta. Cu alte cuvinte, ce oferi ochilor lumii e totul. Cu toate acestea, „Discursul regelui” ramane un film emotionant si, cum spun americanii, inspirational, care exploateaza profesionist o intamplare reala si iti ofera suficiente lucruri la care sa te gandesti pe urma singur.

„Discursul regelui”/”The King’s Speech”- regia Tom Hooper, cu: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham-Carter, Derek Jacobi, Michael Gambon, Guy Pearce. Premiera romaneasca ￢ 11 februarie 2011