VIDEO „După masa de prânz, a venit traducătoarea și ne-a spus: «În satul vecin are loc o execuție»”. Interviu cu românca trimisă de autoritățile de la București, în 1950, să studieze chineza la Beijing

„Stăteau în rând și la câțiva metri erau gropile pregătite. Ei îngenuncheau și erau executați” – acesta este unul dintre episoadele din China trăite de Anna Eva Budura. Ea face parte din grupul celor cinci tineri de 19 și 20 de ani trimiși în 1950 de autoritățile comuniste din România să studieze la Beijing. Astăzi în vârstă de 95 de ani, Anna Budura este istoric, cercetător și unul dintre cei mai importanți cunoscători ai limbii, culturii și istoriei chineze din România.

În 1950, la trei ani de la proclamarea Republicii Populare Române și intrarea țării noastre în lagărul socialist, cinci tineri erau trimiși la studii în China. Acolo, vremurile erau și mai complicate decât în România: războiul civil dintre comuniști și naționaliști nu se terminase încă, iar conflictul din Coreea tocmai începea. Tinerii români descopereau o altă lume: una în care tribunale ale poporului condamnau „contrarevoluționari” la moarte, care erau executați în fața studenților, iar transportul mărfurilor se făcea, în cea mai mare parte, cu „puterea umană”. 

Într-un interviu video pentru publicul HotNews, Anna Eva Budura, unul dintre acei tineri, rememorează acele vremuri și privește China de astăzi prin ochii cercetătorului care s-a atașat de obiectul cercetării. 

Anna Eva Budura are opinii care contrazic multe dintre ideile occidentale despre China comunistă: este convinsă că Taiwanul se va reuni cu China doar pe cale pașnică, pentru că „aceasta este rațiunea chineză”. Recunoaște, totuși, că unele episoade istorice vor rămâne tot timpul ascunse, deoarece chinezii nu vor deschide niciodată arhivele, așa cum este cazul Revoluției Culturale. Perspectiva Annei Eva Budura față de o țară altădată foarte apropiată de România, dar acum despărțită ideologic, este valoroasă. Pentru că vine de la cineva care trăit istoria, în sensul literal al cuvântului. 

• „În oraș m-a șocat acea tăcere. Nu erau mașini, totul era gri și beton. Oamenii de pe străzi purtau măști ca să nu inhaleze aerul rece pentru că erau minus 30 de grade”. 
• „Totul se făcea cu putere umană. Se construiau multe clădiri și pentru a căra materiale de construcție oamenii își puneau frânghia pe umeri și aproape că atingeau cu mâna pământul, așa trăgeau”.
• „Taiwanezii ar trebui să se înțeleagă cu frații lor de pe continent și să accepte oferte care li s-au făcut pentru o guvernare separată”, crede sinologul român.

Inițial, trebuia să meargă în Uniunea Sovietică: „Ce v-ar interesa să studiați?”

– Doamna Budura, cum s-a pus problema în 1950 să studiați în China?
– Anna Eva Budura: A fost o politică de stat să se pregătească o nouă generație de intelectuali buni cunoscători ai lumii, dintre care să se aleagă apoi diplomați. A existat și un grup format din personal tehnic, din ingineri. Unii au plecat să învețe în Uniunea Sovietică, alții în țările socialiste cu care România urma să dezvolte relații diplomatice, politice, culturale și așa mai departe. 

– Ce știați despre China în 1950?
– Știam destul de multe. Tatăl meu a murit când aveam 2 ani și am fost crescută de săraca maică-mea, împreună cu cele trei surori. Ea a fost o femeie deschisă la minte, stătea tot timpul cu cartea în mână și citea multe lucruri și mi-a transmis și mie această bucurie de a cunoaște și de a învăța cât mai mult.

Probabil că ați auzit și dumneavoastră de opereta Țara Surâsului, de Franz Lehar. Mama știa acele cântece și mi-a imprimat ideea că chinezii sunt simpatici, harnici, cu preocuparea de a învăța.

– Ați fost întrebată dacă doriți să plecați?
– În 1948, eu am fost în școală confesională, la surorile franciscane din Sibiu, care s-a desființat și a trebuit să plec la școala pedagogică, unde am făcut încă doi ani. Înainte de a da bacalaureatul am fost chemată la consiliul comitetului județean de partid, unde era o comisie pentru selectarea tinerilor care urmau să plece în străinătate. M-au întrebat dacă mă interesează. Eu am rămas „bujbe” (n.r.- cu gura căscată, argou): mama murise de câteva luni și nu aveam nicio perspectivă să continui școala. „E vorba să vă trimitem în Uniunea Sovietică, la bursă. Ce v-ar interesa să studiați?”, am fost întrebată acolo. 

Eu, pentru că eram la școala pedagogică, aș fi vrut să fac psihologia copilului cu handicap. Făcusem practică în școlile speciale și m-au impresionat foarte mult.

Mi s-a spus să merg acasă și voi fi anunțată. Am plecat acasă, le-am spus surorilor mele ce propunere am promit, dar una chiar m-a întrebat: „chiar la ruși vrei să te duci?” 

Dar apoi a intervenit unul din cumnați: „dar lăsați-o în pace, este soarta ei până la urmă”. 

Am luat bacalaureatul cu note mari. Acesta era un criteriu pentru a pleca, să ai note peste 8. După o lună, am fost sunată ca să mă prezint la București, la căminul 303, acolo unde, pe vremuri, fuseseră grajdurile regale. Acum era un fel de cantonament. Mi s-a repartizat un loc în cămin și am început un curs intensiv de limbă rusă. Pe vremea aceea, limba rusă era pentru noi „lingua franca”. Dimineața aveam 5 ore, apoi după-amiaza alte ore. Ne preda o profesoară rusoaică, căsătorită cu un român. 

În acel cantonament erau 2.000 de elevi, dar nu știu ce s-a întâmplat pentru că, la un moment dat, cineva din conducere a intervenit, iar numărul celor care urmau să plece în Uniunea Sovietică s-a redus la 1.000. Unii au rămas acasă și așa am rămas și eu fără Uniunea Sovietică. 

Datorită situației mele, dar și a notelor bune, prin luna octombrie m-au întrebat dacă nu vreau să plec în China. 

Ce se întâmplase? Se formase un grup de cinci elevi, doi băieți și trei fete, care urmau să merge în China, dar grupul se dezmembrase, pentru că părinții uneia dintre fete nu au vrut să o lase să plece în China, pentru că e prea departe. Probabil că le eram simpatică celor din comisie, pentru că m-au întrebat dacă nu vreau să plec eu în locul ei. Mi-au schimbat repede pașaportul, iar pe 5 noiembrie am plecat în China. 

Două săptămâni a durat călătoria cu Transsiberianul. Mai întâi am ajuns în Manciuria, în  26 noiembrie, iar în 4 decembrie am ajuns la Beijing și am fost transferați la Universitatea Tsinghua, una dintre cele mai bune universități, întemeiată de casa imperială. 

„Chinezii s-au speriat când au văzut cum eram îmbrăcați”

– Era ceva obișnuit să se preda limba chineză străinilor?
– Să vă spun cum s-a pus problema învățării limbii chineze de către străini. Până atunci, aceasta era o muncă a foștilor misionari și a unor profesori care-i învățau pe soldații și ofițerii americani cum să se descurce cu limba chineză în timpul războiului anti-japonez. 

Polonezii aveau relații cu China de pe timpul lui Genghis Han, aveau și un institut de cercetare în sinologie (n.r.- știință care se ocupă cu studiul limbii, culturii, istoriei chineze), iar într-o discuție cu Zhou Enlai (n.r.- primul premier al Chinei Populare), i-au spus să facă acest schimb de studenți. 

Zhou Enlai a îmbrățișat propunerea imediat. Au fost cinci țări socialiste din Europa care au trimis studenți. România a fost pe la sfârșit. Când a primit propunerea, Gheorghiu Dej a acceptat foarte rapid. 

Mai întâi a venit la București grupul de studenți chinezi, iar apoi s-a format grupul românesc din care au făcut parte: Budura Romulus (n.r.- ulterior s-a căsătorit cu Anna Eva Szasz. Între 1990 și 1996 a fost ambasador al României în China), Leonid Vasilescu, Toni Radian, Maria Comănescu și m-am lipit și eu.

La graniță am fost întâmpinați de o doamnă care ne-a primit cu mare drag, dar s-a speriat de felul cum eram echipați. Afară erau minus 30 de grade și noi aveam pantofi decupați, ciorapi trei sferturi și lodenuri. 

Cine s-a ocupat de echipa noastră s-a uitat probabil pe o hartă și a înțeles că în China e cald. Băieții aveau niște căciuli aduse de la ei de acasă, iar noi, fetele, ne cumpărasem niște baticuri la Moscova. Când ne-a văzut doamna care ne întâmpinat la graniță cum suntem îmbrăcați, a dat un telefon la Beijing, iar când am ajuns seara ne-au îmbrăcat din cap până în picioare în pufoaice. 

La fel ca toată lumea. Cum era chinezul de rând, așa eram și noi. Apoi ne-au dus la bazar și ne-au cumpărat pantofi îmblăniți, mănuși îmblănite și-au dat ordin să ne pună niște godine în camerele unde stăm. 

– Dar camerele nu erau încălzite?
– Erau încălzite numai seara, o jumătate de oră. Iar în rest era frig. La cursuri era cât de cât…De exemplu, soțul (n.r.- Romulus Budura, unul dintre băieții din grup) a făcut o sinuzită de a suferit toată viața. Înainte să se culce călca patul cu fierul, așa de rece era. Nouă, fetelor, ne-au pus un godin în cameră. Ne-am dat câte un lighean la fiecare, că ne spălam la un jgheab și aveam termosuri cu apă fiartă. În fiecare zi avea cineva grijă ca termosurile noastre să fie calde. 

– Stăteați într-un cămin studențesc?
– Băieții au stat în căminul studențesc, în vechea clădire a universității, dar pe noi, fetele, ne-au cazat într-o clădire memorială, foarte importantă, a universității. Era foarte elegantă, frumoasă, dar când am ajuns acolo era atât de murdară, încât nu se vedea prin geam.  Așa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să facem curat. 

„În oraș m-a șocat acea tăcere”

– Cum o duceau chinezii în 1950, comparativ cu țara din care plecați, România?
– Vă dați seama, după 14 ani de război și de ocupație japoneză, după mine, chinezii erau admirabili (n.r. – Japonia a ocupat Manciuria în 1931, iar în 1937 a atacat și restul Chinei, declanșând un război total împotriva acestei țări, care a durat până în 1945. Războiul a făcut 20 milioane de victime, potrivit estimărilor occidentale, și 35 milioane, după cele chineze).

În oraș m-a șocat acea tăcere. Nu erau mașini, totul era gri și beton. Oamenii de pe străzi purtau măști ca să nu inhaleze aerul rece pentru că erau minus 30 de grade. Mergeau așa pe stradă, cu mânuța băgată în mânecă, dar dacă cereai ceva unui chinez se dădea peste cap să facă. Ei zâmbeau, într-adevăr era „țara zâmbetului”.

„Dacă vedeam oameni care mergeau cu bicicleta, aceia erau bogați”

– Spuneați, la un moment dat, că nu aveau cai, iar oamenii cărau lucruri grele…
– Știți cu ce călătoream noi? Universitatea era în afara orașului și erau două curse către oraș. Combustibilul se chema „holz gaz”, ați auzit de așa ceva? Pe spatele autobuzului era un tub sau un cazan în care se făcea foc. Nu știu cum era arderea, dar fumul acela punea în mișcare motorul. În autobuze era sufocant, așa că toate geamurile erau deschise ca să nu se înece oamenii. Soțul avea o problemă mare: când se urca căuta un loc la geam, ca să poată să scoată capul, pentru că altfel se sufoca. Așa erau toate autobuzele din Beijing.

Deci veneam în oraș la ora 10, ne rezolvam problemele, dar dacă pierdem autobuzul care se întorcea la ora 5, fie dormeam pe fotoliile ambasadei (n.r. – României), fie luam o ricșă. Ricșele erau modernizate în perioada aceea, arătau ca niște triciclete. Dar mai erau pe stradă și ricșari din aceea care fugeau…

Dacă găseai câțiva oameni care mergeau cu bicicleta, aceia erau bogați. Restul mergeau pe jos.

„Oamenii înhămați”

– Ați văzut și oameni care cărau greutăți mari, erau înhămați, ca să zic așa?
– Asta m-a durut, vă spun. Totul se făcea cu putere umană. Se construiau multe clădiri și pentru a căra materiale de construcție oamenii își puneau frânghia pe umeri și aproape că atingeau cu mâna pământul, așa trăgeau. Curgea transpirația pe ei. 

Dar aveau organizare. Recunoșteau că asta e situația și treaba trebuie făcută. Nu discuta nimeni. La ora 12 mâncau, se culcau acolo unde erau și până la ora 2 nu se mai mișca nimeni. Și după aceea se înhămau iar și plecau. 

Tramvaiul care mergea pe strada principală a Beijingului era, de fapt, o cutiuță, încăpeau câteva persoane acolo. Dar cel mai mult se merge pe jos. 

Acesta era tabloul pe care l-am găsit și ne-a cuprins o compasiune pentru ei. Aveau niște mâini frumoase, de oameni inteligenți, și erau foarte buni. 

„Ni s-a spus să nu dăm mâna cu oricine, pentru că ar fi putut să aibă otravă în mână”

– În cartea soțului dumneavoastră am citit un episod care mi s-a părut dramatic. El a povestit cum au fost luați de la facultate, împreună cu alți studenți, să asiste la o execuție…o judecată. Ați fost și dumneavoastră acolo? Despre ce a fost vorba?
– Mai întâi trebuie să ne întoarcem în timp. China a fost atacată de Japonia de două ori, prima dată în 1894, când japonezii au atacat mai întâi Coreea, care era vasala Chinei, și apoi au purtat războiul cu chinezii. Și a doua oară în 1931, iar războiul s-a încheiat în 1945. China în acea perioadă era sub dominația lui Chiang Kai-shek, conducătorul partidului național chinez. 

În 1921 s-a înființat și partidul comunist chinez, cu sprijinul URSS, dar foarte curând acest partid a arătat că voia să se manifeste potrivit propriei concepții și a creat bazele revoluționare. 

În China, în acea perioadă, exista un fel de dualitate a puterii: la țară erau comuniștii, cu acele baze revoluționare, iar în orașe era Chiang Kai-shek, care avea un sistem extraordinar de corupt, un lucru pe care-l criticau și americanii atunci.  

Am văzut o serie întreagă de volume despre politica externă a Americii față de diferite țări, iar în cel despre China am citit cum diplomații americani vorbeau de faptul că puterea comuniștilor chinezi este mult mai valoroasă și că se înțeleg mult mai bine cu aceștia decât cu naționaliștii. A fost războiul civil, iar apoi au intervenit și japonezii (n.r.- războiul civil naționalist-comunist din China a avut loc în două etape: între 1927 și1936 și apoi între 1946 și 1950. Între cele două perioade, armatele comunistă și naționalistă au luptat împreună împotriva invadatorilor japonezi).

Când am ajuns noi, în 1950, în China, în sudul țării mai erau lupte între trupele naționaliste și comuniste. Plus că era și războiul din Coreea. Noi am plecat fără să ne gândim că acolo e încă război. De exemplu, polonezii nu au trimis studenți până nu s-a lămurit problema cu Coreea. (n.r.- războiul dintre Coreea de Nord, comunistă, și Coreea de Sud a avut loc între 1950 și 1953. China a intervenit în sprijinul Coreei de Nord, în timp ce SUA și alte state din cadrul Națiunile Unite au ajutat Coreea de Sud).

În general, disciplina era foarte strictă. De exemplu, ni s-a spus să nu dăm mâna cu oricine, pentru că ar fi putut să aibă otravă în mână. Noi eram bine instruiți și păziți de chinezi. Erau mulți soldați, aproape după fiecare copac…

Execuția „contrarevoluționarilor”: „Îngenuncheau și erau executați. La câțiva metri, erau gropile pregătite”

– De frica unui atentat sau de ce?
– Da, dar nu era doar pentru noi, așa era toată țara. În această presiune, aveau loc și astfel de episoade la care am participat și noi. Din câte am înțeles atunci, unul dintre contrarevoluționarii care au participat la războiul civil a fost identificat de rudele victimei și a fost arestat, apoi judecat. Cei care își recunoșteau păcatele, și probabil mai spuneau și alte lucruri, erau iertați și puși la muncă în folosul poporului. 

Grupul acesta de contrarevoluționari a fost în slujba japonezilor, iar o bătrână l-a recunoscut pe unul care a intrat în casă și-l căuta pe fiul ei, și a spus: „ăsta mi-a omorât nepotul”. Adică l-a luat pe bebeluș, l-a învârtit deasupra capului și l-a trântit de zid. 

– Acestea erau acuzațiile?
– Da, noi nu am participat la toată judecata, era o judecată a poporului. Au fost aduși acești indivizi recunoscuți pentru anumite crime și după amiază au și fost executați.

După ce am luat masa de prânz, a venit traducătoarea și ne-a spus: „Haideți că în satul vecin se întâmplă asta. Cine nu vrea, nu vine”. Ne-am dus toți. Condamnații erau îmbrăcați în alb, care în China este culoarea doliului, iar în față aveau o hârtie cu numele lor peste care era desenat un x, cu roșu. Asta însemna că numele lui e șters, e condamnat.  

Când am ajuns acolo, tocmai avea loc acest dialog, între bătrână și unul din condamnați: „De ce l-ai omorât?” Și plângea. Și i-a tras și două palme. Mă rog, era și un pic de teatru. 

Nu mai știu câți erau, cinci sau șase condamnați. Stăteau în rând și la câțiva metri erau gropile pregătite. Ei îngenuncheau și erau executați. 

În noapte aceea nu prea am dormit. Dar am fost impresionată și de alte acțiuni revoluționare, să le zic așa, când se făcea recrutare pentru războiul din Coreea. 

Pe platoul de sport, unde noi făceam gimnastică în timpul zilei, a venit secretarul uniunii tineretului, s-a urcat pe o masă improvizată și a început să zică: „uite ce fac americanii, poporul coreean care ne e frate”… Și dă-i, țipa și urla că trebuie să mergem să salvăm Coreea. Și unii s-au dus, semnau și plecau. Sigur, unora nu li s-a dat aprobarea să plece, aceasta era doar o punere în atmosfera aceea de ajutorare a Chinei. 

„Să predai limba chineză străinilor este o știință pe care o experimentau prima dată”

– Dumneavoastră ați studiat doi ani limba chineză, apoi v-ați înscris la facultate acolo. Cum au fost studiile?
– Noi și cei din celelalte patru țări care au participat la schimbul de studenți am fost practic prima încercare de a preda limba chineză străinilor. Aceasta este o știință pe care o experimentau prima dată.

Erau două țări care nu aveau absolut niciun background în sinologie: România și Bulgaria. Cehii, polonezii, ungurii aveau instituții încă din vremea imperiului.

Limba chineză este o limbă unică: are 4 tonuri și, dacă mai punem la socoteală și tonul ușor sau „netonul”, avem cinci. Deci fiecare silabă se poate pronunța în 5 feluri, care înseamnă lucruri diferite. Ca să ghicești ce reprezintă fiecare trebuie să cunoști ideogramele. Cum faci acest lucru?

Profesoara noastră făcuse studiile în America, venise acasă și i s-a dat sarcina să se ocupe de pregătirea noastră. Ea avea experiența din America, unde predase ofițerilor americani. 

În primul rând, trebuia să se conceapă o transcriere unică, fonetică, cu litere latine, pentru că altfel nu ai cum să înveți. Și să selectezi oameni cu ureche muzicală. 

– Cât timp v-a luat să învățați limba chineză?
– Noi aveam programul ca în 3 semestre să ne însușim 2000 de semne, ceea ce era puțin, pentru că un chinez merge la facultate cu 10.000 de semne învățate. Noi trebuia să ne însușim 2000 de ideograme unice. Trebuia să ne descurcăm și să înțelegem predarea din facultate. 

Dimineața de la ora 8 la 12 se preda lecția, dar nu oricum, ci prin limba rusă. La cursuri era și ungurul cu limba lui, și bulgarul cu limba lui…Iar fiecare popor are un specific de pronunție. 

Deci aveam lecții de la 8 la 12, apoi luam masa, și de la ora 2 ascultam la patefon pronunția până cădem în nas. După aceea mai aveam o oră pentru a învățat lecția pentru ziua următoare, iar seara venea una dintre profesoare care ne spunea: „dragă, aici nu e bine ce ai făcut, trebuia să faci așa”. 

Budura Romulus (n.r.- soțul) a fost mândria și speranța profesorilor. După ani și ani, ne-am întâlnit cu profesoara și zice: „pentru mine și pentru tot corpul profesoral, „Romi”,  – pentru că acesta era numele lui chinezesc – era speranța că, totuși, până la urmă o să reușim să predăm limba chineză străinilor”. 

 „Tovarășa Budura, vine delegația din China, avem nevoie”

– Ce ați făcut după terminarea studiilor?
– Noi, înainte de toate, eram așteptați să cunoaștem limba chineză. Pe noi ne solicitau de la ambasadă când aveau nevoie de translator. Chiar după ce m-am întors în România, când eram cu doctoratul, eram sunată: „tovarășa Budura, vine delegația din China, avem nevoie”. 

Când eram acolo, de la ambasadă ni se spunea „copii învățați, că de abia așteptăm să vă avem”. Pe soțul l-au angajat în 1954 la ambasadă, cu jumătate de normă. Trei zile pe săptămână lucra la ambasadă, dar îl solicitau și când apăreau urgențe. 

Dar ne ajutau profesorii să nu rămânem în urmă. Din păcate, nu aveam dicționare pe atunci, român-chinez. Exista dicționarul englez-chinez dar era prea scump, nu era pentru noi. 

– La un moment dat ați intrat în cercetare, ați scris cărți.
– După ce am intrat la Institutul de Studii Istorice, am săpat în Biblioteca Academiei, Biblioteca Națională și în alte biblioteci, la Institutul Iorga, să văd pe ce mă bizui.  

Noi nu aveam mai nimic despre China. Am găsit, în schimb, în presa de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, lucruri extraordinare. Presa românească de la vremea aceea era bine informată. 

– Presupun că erau influențați de presă occidentală, europeană.
– Da, aveau legătură și cu presa germană, și cu cea engleză. Și presa rusă.  

– Ați reușit să puneți bazele acestei cercetări legate de China?
– Ambasadele aveau un anumit fond, din care au putut să cumpere niște cărți reprezentative. Și am primit dicționare și cărți din China. 

Dar mai era o chestie. China, din punct de vedere politic, era într-o anumită situație. În timpul Revoluției Culturale nu se mai publica nimic. (n.r.- Revoluția Culturală a durat între 1965 și 1976 și a fost o perioadă de haos și de violență extremă, în care mulți intelectuali, profesori au fost bătuți, uciși de așa-numitele Gărzi Roșii. Unii istorici estimează numărul victimelor la 2 milioane).

Revoluția Culturală: chinezii nu vor deschide niciodată arhivele

– Ați prins Revoluția Culturală în China?
– Noi am plecat chiar înainte de declanșarea Revoluției.

– Cum vedeți, ca istoric, acest episod trist din istoria Chinei?
– Trebuie să vă spun că am încercat să mă ocup, dar tot ce am aflat sau tot ce am văzut eu nu poate să constituie o bază de cercetare științifică detașată. Toate au voalul sau conținutul politic. Nimic din ce s-a publicat eu nu aș folosi ca bază de cercetare.

Pe de altă parte, am observat că chinezii sunt foarte reticenți să discute problema asta. Ei au fost foarte marcați s-au pierdut foarte multe vieți omenești. Rolul lui Mao Zedong și a altor politicieni nu este încă luminat. Și nu o să facă ceea ce a făcut Hrusciov (n.r.- este vorba despre liderul sovietic care în 1956 a denunțat crimele lui Stalin).

– În sensul că nu o să scoată dovezile?
– Până astăzi nu au deschis arhivele. Au dat în folosință doar niște arhive ale unor provincii, dar arhiva mare nu. De exemplu, când mi-am făcut teza de doctorat nu mi-au dat nimic.

– Nu v-au dat acces la documente, informații?
– Nu. Am folosit ziare, am folosit niște amintiri și alte surse, cum ar fi cele americane. Pentru mine până astăzi este o enigmă, pentru că nu este felul de a acționa al chinezilor. 

– A fost o perioadă foarte violentă în care profesori, intelectuali au fost bătuți, omorâți.
– A fost decapitarea intelectualității, așa cum s-a făcut în țările socialiste, în Rusia, în numele socialismului. Și în Rusia, îmi aduc aminte de un film despre revoluție, în care un revoluționar călătorește în tren cu un intelectual. Și revoluționarul îi spune așa, cu scârbă: „voi ăștia, intelighenția”. Acum după ce s-a terminat cu revoluția culturală, chinezii au învățat ce înseamnă „comoara umană”. Adică oamenii pe care trebuie să-i crești pentru că ei sunt baza bazelor. 

– În cartea dumneavoastră cea mai cunoscută, „Diplomația chineză”, evocați niște episoade în care chinezii au fost umiliți de puterile occidentale, cum ar fi războaiele opiului, sau atitudinea liderilor occidentali față de China, la Conferința de pace de la Paris, după primul război mondial, când nu a fost considerată țară câștigătoare, deși participase la război alături de puterile aliate. Ați invocat aceste episoade în ideea că au modelat atitudinea Chinei față de Occident. Ce ați vrut să spuneți?
– China este o altă lume. Eu i-am spus unui chinez: „Voi aveți o civilizație nefracturată de 30.000 de ani”. Mulți oameni din Occident sunt obișnuiți să privească China doar prin prisma teoriei occidentale a modernizării, considerând că un stat națiune e modern sau contemporan, fără a-l analiza din perspectiva unei civilizații cu o istorie de peste 5 milenii. Din acest motiv, este dificil să înțeleagă cu adevărat trecutul, prezentul și viitorul Chinei. 

Pe de altă parte, eu nu m-aș aventura să dau sfaturi Occidentului legat de China pentru că sunt țări avansate și marea majoritate dispun de centre puternice de cercetare a civilizației chineze. Am specialiști în sinologie care pot fi consultați de politicieni. Uneori sunt, alteori nu, depinde de interese. 

Noi nu avem în România un astfel de centru de studii, mă zbat pentru el, dar nu reușesc. 

Relațiile dintre România și China – „Duduia ambasada noastră”

– Dar de ce nu avem? Pentru că România a avut relații bune cu China în perioada comunistă. Inclusiv acum, pe site-ul MAE este menționat faptul că, din perspectiva chineză, România este al doilea stat după URSS care a ajutat la industrializarea Chinei.
– Așa este. E păcat să dăm cu piciorul pentru că, deși nu am avut background cum aveau ungurii, cehii, polonezii, noi am scos cei mai buni vorbitori de limbă chineză. Apoi și chinezii au trimis studenți la noi.

Descoperirea petrolului în China cu cine s-a făcut? Cu românii. Duduia ambasada noastră, veneau delegații, unii veneau alții plecau, aveau nevoie de traducători pentru că nu mai puteam să facem față sarcinilor. Într-o zi cineva mi-a spus că erau peste 200 studenți trimiși în China la învățătură și tot atâția au venit în România. 

– Poate diferența de sisteme este cauza. România este acum cu fața către Occident și nu mai dorește să continue această relație.
– Dar relații dintre cele două țări au fost foarte consistente. De exemplu, fabrica de bere dintr-un oraș din China e făcută de fabrica de bere din Cluj. S-au dus motoare electrice de la Electroputere Craiova. Adică, noi le-am dat cu atâta generozitate și ei le-au primit cu atâta recunoștință.

– Având în vedere experiența dumneavoastră din China, unde ați studiat, cercetat, ați călătorit foarte mult, haideți să discutăm și subiectele invocate de lumea occidentală împotriva Chinei. Să le luăm pe rând: drepturile minorităților, libertatea de exprimare, problema Taiwanului. Deci există acuzația că China nu-și tratează bine minoritățile, uigurii, tibetanii.
– S-ar bucura românii să fie tratați în Ucraina cum sunt tratate minoritățile în China. 

– Ce vreți să spuneți?
– Uigurii, cu dansurile lor, nu lipseau de la niciun spectacol. Reprezentanții minorităților erau primii care erau la spectacolele de dansuri populare sau dansuri naționale din China. După aceea, în regiunea locuită de uiguri chinezii au făcut irigație subterană în deșert. Transformă deșertul în pământ folosit. Eu am fost acolo și am văzut păduri de eoliene. Au modernizat (n.r.- este vorba despre Provincia Uigură Autonomă Xinjiang, din vestul țării, unde există o mișcare separatistă de obținere a independenței. China încearcă să păstreze controlul asupra regiunii prin investiții economice, strategii de politică externă dar și și prin modificarea echilibrul etnic în regiune, scrie jurnalista Sabina Fati în cartea „Singură pe drumul mătăsii”. Autoritățile chineze sunt acuzate de organisme internaționale de încălcări ale drepturilor omului în regiune).

Toate acestea sunt politice și frica pentru ascensiunea pașnică a Chinei. Dar trebuie să facem o deosebire. Și în Occident sunt sinologi foarte bine pregătiți, cu institute de cercetare, cu biblioteci, documente, nu cum am stat eu. 

Gândirea Chinei este un pașnică pentru că este o civilizație prea mare pentru a fi brutală și la orice hărțuială să scoată sabia. Ei respectau fiecare popor așa cum este și nu au jecmănit alte popoare. 

– Cum credeți că se va rezolva conflictul cu Taiwanul? Pe cale pașnică sau prin război?
– Dacă te iei după rațiunea chineză, acolo război cu taiwanezii nu o să fie. Taiwanezii ar trebui să se înțeleagă cu frații lor de pe continent și să accepte oferte care li s-au făcut pentru o guvernare separată cum au făcut cu Hong Kong-ul, cu Macau și problema se rezolvă. Nu are nimeni dreptul, nici marea Americă, să se bage în treaba aceasta. E treaba chinezilor, de aceea chinezii au spus că nu există decât o singură Chină. (n.r.- comunitatea de informații a SUA a revizuit recent prognoza potrivit căreia China intenționează să atace Taiwanul în 2027).