VIDEO „Eu cand vreau sa fluier, fluier” laudat de „Variety” si „Screen International”, desfiintat de „The Hollywood Reporter”; Dragos Bucur vorbeste despre cum e sa fii „Shooting star”; Banksy, cineastul-fantoma

N-am gasit in cele trei reviste care au aparitii zilnice in timpul festivalului – „Screen International”, „Variety” si „The Hollywood Reporter” – fotografii de la premiera sau conferinta de presa a filmului lui Florin Serban, dar parerile criticilor sunt interesante – doua cronici foarte bune, a treia foarte proasta. In cotatiile juriului criticilor din „Screen International”, filmul era azi pe primul loc, inaintea lui „The Ghost Writer”, al lui Roman Polanski.

E drept, doi dintre cei opt votanti nu vazusera inca filmul lui Florin Serban, iar numarul total al filmelor din Competitia Oficiala este de 20. Va mai curge apa pe Spree pana in 20 februarie, cand vom afla castigatorii. Editia din acest an mi se pare altfel decat precedentele. Personal, ii simt lipsa lui Alex Leo Serban care imi ocupa si mie loc la proiectii si cu care faceam filmele „franjuri si taietei”. Pe plan general, ca sa zic asa, desi e o editie aniversara – a 60-a, si jurnalistii, si cinefilii parca sunt mai putini decat in anii trecuti. Am inteles ca acreditarile s-au dat mai greu acum, din pricina crizei care a scumpit si taxiurile.

Aflasem din tara ca s-au eliminat cutiile postale pentru jurnalisti si ca putem gasi caiete de presa online. „ Tare!”, mi-am spus. „Asta da ecologie. Cati copaci erau taiati pentru toate caietele si flyerele care ajungeau intr-un final la cosul de gunoi…” De fapt, s-au eliminat cutiile postale, nu si caietele de presa printate, care sunt acum lasate la libera alegere pe mesele din subsolul Berlinale Palast.

S-a spus pe aici ca festivalul a preluat destul de multe filme de la Sundance, festival care a luat sfarsit nu demult. Eu as spune altfel: daca mi-a parut rau ca n-am prins pe 12 februarie proiectia cu „Metropolis” in varianta restaurata si completata cu material original descoperit de curand – lucru care s-a petrecut simultan la Friedrichstadtpalast si pe un ecran imens de la Poarta Brandenburg – am toate sansele sa vad acelasi lucru si tot cu acompaniamentul muzical original compus de Gottfried Huppertz la Festivalul Transilvania, intre 28 mai si 6 iunie. Cel putin asa scria azi in „Screen International”. Pe Tudor Giurgiu, cu care m-am intalnit azi prin Market, am uitat sa-l intreb mai multe. Mi-a spus insa ca a vazut filmul lui Florin Serban si ca i-a placut.

Reactii la filmele romanesti

Incep cu vestile proaste sau cu cele bune? Cu cele proaste. Kirk Honeycutt a desfiintat „Eu cand vreau sa fluier, fluier” in „The Hollywood Reporter”. Incepe prin a lauda noul val al cinematografiei romane pentru a lovi apoi scurt la fluierul piciorului: „Dar nimic din aceasta magie nu-l atinge pe debutantul Florin Serban al carui film este un exercitiu mai degraba ratat despre tinerete si delincventa juvenila”. Criticul remarca „punctul de vedere simplist” pe care filmul il are fata de problema mai sus citata (a delincventei juvenile), negand responsabilitatea individuala. „In ultima instanta, drama e prea subtire, personajele prea vagi iar actorii, majoritatea neprofesionisti, tind sa pozeze decat sa se lase intelesi”. Singura descoperire a filmului e, in opinia lui „The Hollywood Reporter”, Ada Condeescu. „E naturala pe ecran si are capacitatea de a te lasa sa vezi emotiile contradictorii pe care le manifesta ca ostatica”.

„Eu cand vreau sa fluier, fluier” are, in compensatie, doua cronici laudative in „Screen International” si „Variety”. In prima, Dan Fainaru scrie: „Frust e cuvantul care descrie cel mai bine acest film de debut si valoarea lui remarcabila. (…) Daca ritmul nu e tot timpul egal iar unele scene fortate, camera fluida manevrata mai mult manual de Marius Panduru, combinata cu regia sigura a lui Serban generaza suficienta energie pentru a sustine filmul. Distributia e formata mai ales din neprofesionisti, multi dintre ei inchisi in penitenciare pentru tineri. Interpretarea lor e neslefuita, autentica, complet spontana si naturala in toate privintele. Acelasi lucru e valabil si pentru rolurile secundare, dar mai ales protagonistii sunt impresionanti. George Pistereanu evolueaza in spatele incapatanarii rebele a personajului sau pentru a scoate la iveala, intuitiv, nu doar vulnerabilitatea lui, dar si DESPONDENCY unui tanar de 18 ani care nu a invatat sensul cuvantului responsabilitate. Confruntarile lui dureroase cu Clara Voda, excelenta in rolul mamei, sunt momentele de varf ale filmului”.

Jay Weissberg de la „Variety” e si mai incantat de filmul lui Serban pe care il numeste „un debut puternic”. „Desi isi pierde din suflu in ultimele 20 de minute, filmul se indeparteaza discret de genul filmelor cu tineri in inchisoare mai ales prin puternica secventa a vizitei si prin calitatile impresionante ale distributiei compuse intr-un numar mare de neprofesionisti. Este genul de film solid, ENGROSSING cu buget mic ce poate fi apreciat de publicul de festival, oferind posibilitatea distributiei in cinematografele de arta”.

Lui Jay Weissberg, care e un cunoscator (si un iubitor) al filmelor romanesti (a venit si in Romania la invitatia Asociatiei Criticilor), i-a mai placut felul in care scenariul „capteaza tensiunile din penitenciar si reda cu prospetime lupta pentru putere care e atat de decolorata in drame de puscarie mult mai expansive”, i-au placut si interpretarile, dar i-ar fi placut ca ultimele scene sa fi fost mai stranse. Remarcand munca lui Marius Panduru, criticul american face o remarca pertinenta, deloc rautacioasa: „el (n.red.- Marius Panduru) si Serban ar fi trebuit sa se gandeasca de doua ori inainte de a filma atat de des personajul principal din spate – procedeu care a fost folosit de atatea ori in ultimii ani incat nu mai are niciun haz si necesita un motiv foarte solid pentru a fi reluat.”

Jay Weissberg nu e la fel de apreciativ in privinta celuilalt lungmetraj romanesc de la Berlinala, „Portretul luptatorului la tinerete”, de Constantin Popescu, prezentat in sectiunea Forum. Intr-o cronica scurta publicata tot azi in „Variety”, Weissberg sustine ca principala problema e faptul ca cineastul „se apropie de material cu nevoia unui statistician de a face liste decat cu modul unui povestitor de a intelege naratiunea, rezultatul fiind o aglomerare de scene lipsite de arc dramatic. Gandit ca prima parte a unei trilogii, Portretul… se va lupta sa isi gaseasca spectatori fie si printre pasionatii de istorie.” Jay Weissberg mai scrie ca regizorul nu construieste personaje, preferand sa il lase pe spectator sa le incurce, in timp ce securistii au mai degraba „o valoare dramatica superficiala”. „Aparatul de filmat tinut in mana se agita fara incetare si fara sa fie necesar, facand ca subtitrarea sa fie citita cu greutate, in vreme ce discursurile nesfarsite ale comandantilor militari n-au niciun efect”. Singurul lucru bun pe care il remarca Jay Weissberg sunt locatiile.

Dragos Bucur: „Prefer sa lucrez in Romania, dar sunt aici sa ma vand ca actor vorbitor de engleza”

Conferinta de presa a celor 10 tineri actori europeni pe care European Film Promotion i-a ales in acest an pentru a le lansa carierele internationale a fost mai animata ca in anii trecuti pentru ca actorii au fost mai spontani. Dragos Bucur s-a numarat printre cei care „au dat din casa”, dezghetand atmosfera de regula protocolara. „Media coach-ul ne-a spus ca, daca avem o poveste draguta, sa ne tinem de ea. Povestea mea e ca mie Berlinul imi poarta noroc pentru ca aici am avut castingul la The Way Back. De aceea sper sa imi poarte noroc si in acest an.” Intrebat, ca si ceilalti actori, ce preferinte are din domeniu, Dragos Bucur a spus ca Mircea Albulescu si Victor Rebengiuc sunt actorii lui preferati, iar in privinta actritelor a pomenit un singur nume, Saoirse Ronan, care avea 15 ani cand a filmat si ea anul trecut, la Peter Weir, in „The Way Back”. „Aveam o scena cu ea si in cele sase duble pe care le-am tras a izbucnit in plans la aceeasi replica. E cea mai profesionista actrita cu care am lucrat”, a spus Bucur. Cat priveste regizorii preferati, Dragos Bucur i-a numit pe Radu Muntean si Corneliu Porumboiu, facand o alta gluma: „Unuia i-am fost fin, iar celuilalt nas – deci sunt obligat sa-i promovez.” Actorul roman a venit cu masina personala la Berlin, insotit de sotia sa, Dana Nalbaru, si de agentul PR, Anca Romanescu. Programul „Shooting Stars” tine trei zile, „suficiente”, ne-a spus Dragos, „pentru ca ne-am lasat fetita doar cu cele doua bunici”.

La conferinta de presa a programului Shooting Stars a venit si Dieter Kosslick, directorul Festivalului de la Berlin, care a primit din partea directorului Studiourilor Babelsberg (care acordaTrofeul Shooting Star ce va fi anuntat in 15 februarie), un cos cu specialitati culinare din toate tarile reprezentate anul acesta. Normal ca prima intrebare pe care i-am adresat-o lui Dragos Bucur a fost ce produs romanesc a primit directorul Berlinalei in cos? Ingaduinta: a fost prima oara cand am filmat, iar materialul n-a putut fi editat inainte de a fi postat pe YouTube.

Banksy, cineastul fantomatic

In rest, programul zilei de azi a inclus in Competitia Oficiala un neconvingator remake al lui Zhang Yimou la deja clasicul film al lui Joel Coen, „Blood Simple” – „A Woman, a Gun and a Noodle Shop”. Chiar daca dupa un timp te obisnuiesti cu imaginea lui estetizanta (cerul albastrit, luna imensa, peisajul portocaliu) sau cu umorul lui voit ingrosat, tot nu poti rezona intim cu intentia cineastului care amesteca si un strop de Guy Ritchie in aceasta supa in care cinefilia e facuta taietei in favoarea fabulei (sau mai degraba invers).

Mult mai digerabil si mai aerisit e „Exit Through the Gift Shop”, documentarul street artistului britanic Banksy. „Din pacate, nu va exista o conferinta de presa a acestui film”, ne-a spus cineva din stafful festivalului inaintea proiectiei. S-au auzit cateva rasete din partea jurnalistilor. Normal. Banksy a reusit pana acum sa-si pastreze anonimitatea, desi e cunoscut in intreaga lume. Filmul a fost prefatat de cateva cuvinte pe care debutantul regizor ni le-a adresat de pe ecran, cu fata incadrata in penumbra. Ne-a spus, in acelasi stil cu lucrarile sale, ca filmul ni se va parea bun daca nu ne asteptam la mare lucru, marturisind ca a vrut sa faca pentru street art ceea ce a facut „Karate Kid” pentru artele martiale.

Prezentat in afara competitiei, dar in selectia oficiala, „Exit Through the Gift Shop” nu e doar un film despre street art, dar si despre ceea ce defineste un artist. Personajul sau principal nu e Banksy, ci Thierry Guetta care a inceput sa documenteze street art-ul ca un fel de groupie, filmand sute de casete video cu artisti in actiune pentru ca, apropiindu-se atat de ei cat si de munca lor sa-si doreasca sa devina si el artist. Isi va spune Mr. Brainwash si va deveni artist cu putin efort aparent – se pare, dar cu rapiditate, spre aparenta descumpanire a lui Banksy, care ne spune tot cu fata in penumbra ca ii daduse referinte proaste. („He is a force of nature, but not in a good sense”). Mi-a placut felul in care foloseste ramele (e un film de Bansky despre un tip care a vrut sa faca un film despre Banksy, dar a facut filmul lui care a iesit prost, pana cand Banksy i-a sugerat sa incerce sa faca arta, pentru ca Banksy sa faca intr-un final un film despre toate acestea), umorul si seriozitatea cu care se interogheaza pe marginea artei, fluiditatea lui si aparenta lipsa de seriozitate.