VIDEO UPDATE Cristi Iftime despre "Tabara din razoare": "M-a interesat sa fiu cat mai autentic". In rol de roman anarhist, Mathieu Amalric pune o binemeritata tarta cu frisca pe fata lui Robert Pattinson

Finalul festivalului se apropie vertiginos, iar filmele lui Cristian Mungiu si Michael Haneke sunt in continuare, spun pronosticurile, marile favorite la Palme d’Or. Cotatiile revistei „Screen International” aduc insa si alte filme in plutonul fruntas. In corespondenta de azi cititi un interviu video cu Cristi Iftime, al carui scurtmetraj „Tabara din razoare” concureaza in sectiunea filmelor de scoala Cinefondation, precum si detalii despre cele mai recente filme proiectate in Cannes-ul unde soarele in sfarsit a revenit peste sat. Printre altele, aflati de ce „V tumane” de Serghei Loznitsa, a carui imagine e semnata de Oleg Mutu si unde joaca si Vlad Ivanov, are sanse la palmares si de ce Robert Pattinson, desi joaca cumplit, e ideal in filmul lui David Cronenberg, „Cosmopolis”. In aceasta dupa-amiaza, Marele Premiu Nespresso al sectiunii Semaine de la Critique a fost acordat lungmetrajului mexicano-hispano-american „Aqui e alla”, regizat de Antonio Mendez Esparza, a carui imagine e semnata de romanul Barbu Balasoiu.

Cristi Iftime se declara un fan al cinemaului realist atat ca cinefil cat si ca cineast. Despre filmul sau, „Tabara din razoare” – povestea simpla a doi tineri aflati la un prag de viata (terminarea facultatii) care au o scurta idila pe munte -, el spune ca felul in care personajele vad viata trebuia sa rimeze cu felul in care el, ca regizor, o vede pe a lor. „M-a interesat sa fiu cat mai fidel fata de aceasta varsta si fata de felul cum vezi lucrurile la aceasta varsta. M-a interesat in primul rand asta – sa fiu cat mai autentic si sa nu vin cu clisee.

Am incercat sa dau senzatia ca totul se va termina (…), dar n-am aplicat asta decat putin in dialoguri si in ce priveste camera. In rest am incercat sa fie un film facut cu bucurie despre bucuria de a avea varsta aia”, a spus Cristi Iftime pentru HotNews.ro.

Interviu Cristi Iftime:

S-au acordat in aceasta dupa-amiaza si premiile sectiunii Cinefondation, din pacate nu si filmului lui Cristi Iftime „Tabara din razoare”. Nici „Orizont”, de Paul Negoescu, n-a luat vreuna din cele trei distinctii acordate scurtmetrajelor din sectiunea Semaine de la Critique. In schimb, Marele Premiu Nespresso al sectiunii Semaine de la Critique a fost acordat lungmetrajului mexicano-hispano-american „Aqui e alla”, regizat de Antonio Mendez Esparza, a carui imagine e semnata de romanul Barbu Balasoiu.

Deci „Dupa dealuri” si „Amour” sunt in continuare in topul favoritilor la premiul suprem

… conform juriului international de jurnalisti invitati de revista „Screen International” sa-si dea cu parerea, dar alte filme trec surprinzator in lotul fruntasilor.

E cazul lui „The Angel’s Share”, incercarea de comedie sociala a lui Ken Loach, care are 2.8 puncte, a lui „Killing Them Softly” de Andrew Dominik – 2.9 puncte (in conditiile in car filmele de pe locul intai au 3.3 puncte). Uneori te si miri cat de ciudate pot fi gusturile criticilor, fie ei de renume. E de asteptat si ca filmul lui Walter Salles, „On the Road”, sa obtina un punctaj bun odata ce si ultimul critic din acest juriu ad-hoc il va vedea (ieri avea 2.7 puncte, dar de azi „Screen International” deja nu mai apare).

Competitia Oficiala din acest an tinde sa se echilibreze pana la urma. „Post tenebras lux”, al treilea film cu care mexicanul Carlos Reygadas revine la Cannes dupa „Japon” (Mentiune Camera d’Or) si „Silent Light” (Premiul juriului) este, in ciuda fluieraturilor generoase cu care a fost intampinat la proiectia de presa, o opera nelinistitoare si poetica in care natura umana si pacatele ei (taxate de un Dumnezeu nemilos) sunt puse in evidenta de natura paradisiaca cu care eroii – niste oraseni mutati la tara – nu reusesc sa comunice.

E nedrept sa rezumi filmul la un sinopsis pentru ca naratiunea amesteca dupa o logica ciudata timpuri diferite, iar Reygadas introduce si bucati lipsite de legatura cu povestea decat doar cu traseul sau autobiografic (inclusiv de rugbist). Insa e ceva in felul in care povesteste -si, mai ales, in ceea ce povesteste -, care e mai mult visceral, intuitiv decat rational – transformand filmul intr-o experienta bizara si nelinistitoare. Incepandu-si filmul cu cateva minute (despre care ne dam pe urma seama ca e un vis) in care o fetita se regaseste singura printre vaci si caini pe un teren unde incepe sa se intunece, dupa care introduce in scena un diavol figurat la modul cel mai clasic luminand in rosu interiorul unei case in care intra cu o valijoara in mana, regizorul mexican poate nu stie nici el ce a vrut „sa zugraveasca”, dar face intr-un mod muuult mai interesant decat alte filme explicate pana la ultima fraza de care Cannes-ul nu duce lipsa in acest an.

E greu de spus ce reactie ar fi putut sa provoace dificilul film al lui Reygadas asupra eclecticului juriu prezidat de Nanni Moretti (oricum e greu sa iti imaginezi cum poate fi jocul de forte din interiorul juriului si cat de inflexibil va fi Moretti in a-si impune punctul de vedere), dar „V tumane”/”In the Fog” , al ucraineanului Serghei Loznitsa, ar trebui sa fie in palmares. Desi trimite la Andrei Tarkovski si e lent in miscari, e o gura de aer proaspat intr-o competitie care in acest an a favorizat in mod nepermis filme mediocre, punandu-le pe acelasi plan cu filme foarte bune.

Evoluand de la „My Joy”, care acum doi ani era prezentat tot in Competitia Oficiala de la Cannes, cu aceiasi Oleg Mutu si Vlad Ivanov in echipa, „In the Fog” e mai rotund, mai coerent si mai filosofic decat precedentul, concentrandu-se pe doar trei personaje – trei barbati plasati acum 60 de ani, cand ocupatia hitlerista suscita reactii diferite in oameni – intre complicitate si tradare si eroism. Nu e vorba de un film istoric, ci de unul profund filosofic, unde problematica morala devine predominanta. Pe rand, prin flashback-uri clasice, fiecare din cele trei personaje devine eroul propriei istorii, lucrurile pe care le credeam despre ei dovedindu-se false.

Partizanul care il ia de acasa pe un taran care se pare ca a tradat pentru a-l omori fugise de fapt in padure dupa un act de sabotaj impotriva nemtilor, iar cand trecutul taranului incepe sa ni se desfasoare in fata ochilor, vom intelege ca si el este tot un erou pentru ca a refuzat sa participe la un act de sabotaj care ar fi dus la uciderea unor confrati, preferand in schimb sa fie torturat de nemti, drama sa fiind aceea ca va trebui sa suporte pana la sfarsitul zilelor oprobriul public. Vlad Ivanov are un rol secundar pregnant, de ofiter german care ii ofera taranului pactul faustian al tradarii. Machiat asa cum nu l-am mai vazut pana acum (cu o peruca foarte ciudata pe cap), Vlad Ivanov se descurca foarte bine (si vorbeste in rusa!).

In logica imprevizibila a unui mare festival de film cum e Cannes-ul filmele incep sa comunice, astfel ca tabloul complex, bantuit de ganduri, al cuiva stigmatizat de societate pentru o vina inexistenta sau prost inteleasa de ceilalti e mult mai bine aprofundata si pusa in context de ucraineanul Loznitsa asa cum o facea danezul Thomas Vinteberg in conformistul „The Hunt” (unde un educator din zilele noastre e acuzat pe nedrept ca a abuzat un copil.). Pe de alta parte, ca si in filmul lui Cristian Mungiu „Dupa dealuri”, lucrurile nu sunt ce par a fi, fiecare are adevarul lui si propria modalitate de a se raporta la lume.

Unii se comporta demn – cum e taranul care isi accepta moartea fara a se lamenta, desi nu se stie vinovat -, altii tradeaza si ii trimit la moarte pe cei care au riscat pentru ei – cum e al treilea personaj principal, partizanul care ii denunta la dusman pe taranii care l-au omenit si a carui lasitate pare sa fie trasatura predominanta. Filmat superb de Oleg Mutu, intr-un contrast care accentueaza negrul tunicilor dusmane, „In the Fog” se numara printre cele mai bune filme vazute la Cannes in acest an. Titlul sau introduce o sugestie similara cu cea a titlului filmului lui Mungiu, aceea ca in viata , de fapt, e greu de perceput adevarul unei fiinte.

Lucrurile sunt amestecate – binele cu raul, eroismul cu lasitatea, teama de moarte cu dorinta de a trai. Maniera clasica, asezata, sobra de a nara o poveste cu implicatii adanci (e reconfortant sa poti privi indelung figurile concentrate, tacute ale eroilor intr-o lume in care totul se desfasoara in viteza, mai ales in malaxorul numit Festivalul de la Cannes) devine, cum spuneam, ceva de-a dreptul neobisnuit pentru o competitie care in acest an tinde sa favorizeze kitsch-ul si lipsa valorii , si care- ceea ce e poate mai grav -, isi gaseste si suporteri printre critici.

„Cosmopolis”, esec cu pretentii

Varfurile de lance al acestei „directii” ar fi „Holy Motors” de Leos Carax si „Cosmopolis” de David Cronenberg. Primul e ridicat inexplicabil in slavi de presa franceza. Cel de-al doilea a avut vizionarea de presa azi iar unii jurnalisti chiar au aplaudat la finalul acestei adaptari ca o durere de dinti a romanului omonim al lui Don DeLillo, unde Robert Pattinson (cu aceeasi unica expresie a sa) duce spleenul contemporan pe culmile disperarii (noastre).

Nu pot face o comparatie cu romanul (pe care nu l-am citit inca), dar filmul lui Cronenberg, plicticos si lipsit de imaginatie, se numara printre cele mai mari rateuri ale editiei. Odiseea de 24 de ore a unui mare finantist (Pattinson) care isi pierde banii din pricina crizei intrand intr-un turbion de angoasa si violenta – naratiunea fiind de fapt un suport pentru un expozeu al starii catastrofice in care se afla lumea – aduce in scena personaje care recita randuri din carte cu o artificialitate nescuzata nici macar daca e intentionata.

„Speculam in vid”, „viata e prea contemporana”, „murim in fiecare zi”, banii fac timpul – inainte era invers”, „oamenii n-o sa mai moara, ci o sa fie absorbiti de rauri de informatie”, auzim din gura diverselor personaje care urca in limuzina silentioasa a lui Pattinson si care, desi interpretate de Juliette Binoche, Paul Giamatti sau Samantha Morton, nu reusesc sa echilibreze jocul paraliza(n)t al lui Robert Pattinson. Probabil canadianul David Cronenberg a mizat pe faptul ca, desi e un icon joaca atat de prost (sau invers), si l-a distribuit sperand ca jocul lui decalat, lipsit de orice fel de empatie sau intelegere a lumii din jur va fi in spiritul filmului.

Sa spui ca Pattinson joaca bine, asa cum mi-a spus un critic dupa proiectie, poate pune intr-adevar mari semne de intrebare asupra lumii in care traim, ale carei valori -iata- sunt tot mai pe dos. Dar o mica satisfactie tot am avut atunci cand Mathieu Amalric a aparut in film in postura unui roman anarhist pe nume Andre Petrescu. Acesta ii lipeste lui Pattinson o tarta de frisca pe fata si spune pe urma ca i-a facut acelasi lucru lui Fidel Castro („care a venit de trei ori la Bucuresti”), sultanului Bruneiului si reginei Angliei.

In schimb, dintre filmele americane prezentate in numar mare in competitie, cel mai indreptatit sa intre in palmares e filmul lui Lee Daniels „The Paperboy”, promovat ieri la Cannes si de actorii din rolurile principale: Nicole Kidman, Zac Efron, Macy Gray, Matthew McConaughey si John Cusack. Ecranizare a romanului lui Pete Dexter, acesta isi plaseaza actiunea in anii 60 si, prin intermediul unei anchete jurnalistice duse de doi ziaristi pentru a dovedi nevinovatia unui barbat acuzat de uciderea serifului, trateaza in mod original si visceral, teme fierbinti in epoca – rasismul si homosexualitatea, pe care le coleaza pe o poveste noir in care niciun personaj nu e ce pare a fi.

La conferinta de presa, Zac Efron o privea pe Nicole Kidman la fel de languros cum personajul sau, un tanar in crestere, o priveste pe blonda indragostita de presupusul criminal pe care nu l-a cunoscut inca, un personaj facut din rozuri, gene false si decolteuri, care isi va dezvalui pana la urma pozitia de victima. Kidman e excelenta, la fel John Cusack in rol de sociopat traitor in mlastina unde curata pielea de pe aligatori (urmarirea prin mlasina dinspre final e superba). Macy Gray aduce o pata calda de culoare, asa cum a facut si la conferinta de presa unde Zac Efron a marturisit: „am savurat fiecare moment filmat cu Nicolae. Cat despre Lee Daniels, el face un viraj interesant dupa „Precious”, dovedind ca poate tine in mana si mult mai complicate tablouri de epoca, cu trame mult mai complexe.

Dupa fapta, si rasplata – motto-ul editiei

In acest an, din cate mi-am dat seama, exista un lucru care uneste filmele vazute in Competitia Oficiala – daca e sa fie unul: faptul ca fiecare om plateste pentru greselile comise, ca nu exista o modalitate prin care te poti sustrage pedepsei divine. Vezi ploaia de sange de la finalul lui „Post tenebras lux” sau faptul ca nu taranul demn e impuscat in „In the Fog”, ci partizanul tradator si las. Vezi accidentul pe care il are copilul din filmul lui Jacques Audiard, „De rouille et d’os” si care nu e decat o modalitate prin care destinul il pedepseste pe erou, deschizandu-i de fapt ochii.

Motivul vinei si al pedepsei apare si in „The Hunt” de Thomas Vinterberg si, fireste, in „Dupa dealuri”. Suntem oare mai atenti la ce ni se intampla? Cautam o cauza a raului in propriul nostru comportament? Poate ca in acelasi timp ne place sa credem ca e suficient sa constientizam asta pentru a face un pas inainte.