Virusul şi vaccinul care ne-au smintit

România a pierdut lupta cu pandemia de covid-19. La un an şi jumătate de la începutul pandemiei, unele ţări au câştigat această bătălie, altele au pierdut-o. Ţările care au câştigat-o au făcut-o cu sacrificii uriaşe: pierderi de vieţi omeneşti, perioade lungi de izolare pentru o largă majoritate a populaţiei, testare pe scară largă, o campanie de vaccinare de succes şi în cele din urmă instituirea de restricţii pentru cei nevaccinaţi.

România a început această bătălie impunând măsuri ca şi majoritatea statelor europene, cu mici diferenţe (cum ar fi testare mai redusă decât media europeană). La ieşirea din izolare, după 15 mai 2020, situaţia a început să difere faţă de cea din Europa. Mai întâi s-a renunţat la internarea obligatorie a celor bolnavi. Această măsură a indus un fals sentiment de libertate totală la nivel individual: tot mai multe persoane au refuzat să se interneze, mulţi au cerut să nu mai stea în spital. Sentimentul fals că se poate dobândi necondiţionat libertatea şi că orice este posibil a stat la baza prelungirii celui dintâi val în timpul verii.

În toamna anului 2020 s-a produs decuplarea radicală a României faţă de statele occidentale: în timp ce acestea au intrat rând pe rând în al doilea lockdown, cu măsuri chiar mai stricte decât în primul val, România a preferat să aştepte inutil ca situaţia să revină la normal. Aşteptarea a fost zadarnică, al doilea val a depăşit orice previziuni. Pandemia a început să fie dublată de infodemie, mult mai gravă decât pandemia însăşi: a început contestarea măsurilor medicale pe baza unor informaţii false, a unor teorii ale conspiraţiei şi a unor campanii de dezinformare realizate în mod profesionist.

În primele zile ale anului 2021, distribuţia vaccinurilor la nivel european a adus o rază de speranţă, exprimată prin ideea că vaccin este antidotul pandemiei. România era însă avansată din păcate pe drumul decuplării de statele occidentale: pe măsură ce vaccinurile au început să fie administrate, a început o campanie agresivă anti-vaccinistă. O campanie de vaccinare desfăşurată defectuos din punct de vedere al comunicării publice a făcut ca vocea celor care se împotriveau să capete o rezonanţă foarte largă. Infodemia a ajuns la apogeu, fiind distribuite în spaţiul public cele mai stranii teorii despre presupuse efecte adverse ale vaccinurilor.

A fost momentul la care decuplarea României de la modul cum a fost rezolvată pandemia în ţările care au reuşit să revină la normal s-a produs iremediabil. S-a ajuns la mai puţin de 30% populaţie vaccinată, ceea ce a coincis cu declanşarea celui de-al patrulea val al pandemiei. Infodemia şi-a produs efectul pe deplin, reticenţa la vaccin este astăzi generalizată iar scenariile conspiraţioniste circulă liber – nici măcar nu mai sunt contrazise în mod public. România a pierdut definitiv această bătălie. Pandemia va continua ani buni de acum înainte în România, în timp ce în alte ţări supunerea la restricţii mai mari a dat roade, respectiv redobândirea unui stil de viaţă mai apropiat de cel care exista înainte de pandemie.

Este un eşec tragic de care toţi, fără excepţie, ne facem vinovaţi. Nu am realizat că România este marcată de o lipsă enormă de educaţie sanitară, că sărăcia alimentează infodemia şi teoriile conspiraţiei, că nu ne putem salva individual (prin respectarea măsurilor sanitare şi prin vaccinare), ci doar printr-un efort colectiv. Am acţionat după cum am crezut, în numele libertăţii maxime pe care am proclamat-o ca valoare fundamentalâ. Nu am avut grijă de cei vulnerabili, dimpotrivă, nu i-am ajutat să se vaccineze, nu le-am spus mai nimic despre riscurile la care se expun dacă nu se vaccinează, ne-am grăbit să ne vaccinăm înaintea lor (cei care s-au vaccinat). I-am abandonat deopotrivă pe cei bătrâni şi nu am avut un dialog cu cei tineri pentru ca boala să lovească exact în acele categorii vulnerabile pe care le-am abandonat pur şi simplu în mâinile destinului. O naţiune matură ar trebui să se ruşineze de un asemenea comportament. Atunci când ţările occidentale începeau vaccinarea persoanelor din cămine de bătrîni, din azile sau din spitale, am preferat să ironizăm acest mod de a acţiona. Mulţi dintre cei vulnerabili abandonaţi într-un mod atât de josnic nu se mai găsesc astăzi printre noi. Nu cumva suntem cu toţii vinovaţi pentru aceastâ situaţie, unii datorită propagării unor informaţii false, ceilalţi deoarece nu am luat atitudine publică pentru ca cei vulnerabili să nu fie expuşi atâta vreme cât puteau fi salvaţi?

Ne place să ne afirmăm identitatea creştină dar abandonul persoanelor vulnerabile în faţa pandemiei, toleranţa faţă de avort, lipsa de empatie faţă de cei din jur, nevoia de libertate fără limite nu ne fac deloc cinste. Nu ştim ce înseamnă demnitatea umană decât în mod abstract, iar atunci când naţiuni mai secularizate practică demnitatea umană şi solidaritatea uităm să luăm aminte. Putem avea un schimb convenabil: să oferim puterea de exemplu a credinţei şi să primim în schimb instruire în materie de solidaritate şi demnitate umană.

În luna iulie a acestui an, Bernard – Henri Lévy publica un articol intitulat “Acest vaccin care ne înnebuneşte” (în continuarea cărţii sale cu titlul “Acest virus care ne înnebuneşte” apărută în 2020). Autorul constata că toată această campanie de dezinformare referitoare la vaccin nu este din păcate, ceva cu totul nou în istorie. În Grecia antică nu se înţelegea de ce remediul la o boală poate fi fabricat din aceeaşi substanţă ca şi cea care a dus la îmbolnăvire: Socrate înţelegea altceva prin pharmakon decât sofiştii. Mai târziu, inventatorul primul vaccin, Edward Jenner, era acuzat că prin metoda lui propagă cangrena şi sifilisul. Louis Pasteur, după ce a inventat vaccinul împotriva turbării, a fost acuzat de atentat la morală. Lepra, ciuma, holera au fost eradicate în ciuda opoziţiei faţă de remediile oferite de ştiinţă. Nu trebuie prin urmare să ne mirăm de eşecul campaniei împotriva vaccinului covid-19. Istoria se repetă. Niciodată însă un vaccin nu a fost mai de succes, în sensul distribuirii sale rapide în lume şi al efectelor pozitive. Niciodată lumea medicală nu s-a mobilizat atât de puternic în a găsi soluţii pentru compoziţia vaccinurilor folosite în prezent. Totodată, niciodată nu a existat în istorie o campanie mai bine articulată de dezinformare, cu efecte devastatoare. Din aceste motive, covid-19 a dezvăluit adevărata natură a societăţilor în care trăim: rezistente la dezinformare şi solidare, ori marcate de un individualism dus la extrem care pune în pericol sănătatea celor din jur. A fost un test pe care România l-a pierdut sau mai exact pe care niciodată nu şi-a pus cu adevărat problema să-l câştige.

Acesta este contextul în care au murit în ultima vreme mulţi dintre semenii noştri, răpuşi de covid-19. Putea fi evitat acest deznodământ tragic? În primul val al pandemiei, şansele erau foarte mari: regulile sanitare erau respectate, infodemia nu atinsese cote alarmante, iar propagarea virusului era încetinită. În al doilea val, şansele de supravieţuire ale celor vulnerabili, expuşi masiv la boală dar şi la infodemie, au devenit mai mici. După apariţia vaccinului şi a campaniei agresive anti-vacciniste, aceste şanse au scăzut dramatic. Odată cu intrarea în valul patru, şansa ca o persoană nevaccinată să nu contacteze boala a devenit infimă. Refuzul de a se vaccina nu a mai fost o opţiune strict individuală, influenţată exclusiv de starea de sănătate, ci una care a luat în calcul mai mulţi factori care ţin de mediul cu care fiecare persoană a interacţionat. România a pierdut bătălia cu pandemia şi din această cauză au pierdut-o şi câteva mii de persoane a căror singură vină a fost aceea de a fi fost la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Infodemia a acţionat în tandem cu pandemia. Eficienţă maximă, garantată.

Într-adevăr, apariţia virusului şi mai cu seamă a antidotului (vaccinul) ne-a smintit, deopotrivă pe adepţii vaccinării şi pe anti-vaccinişti. Am ieşit din rânduiala creştină, târându-i după noi pe cei vulnerabili care la rândul lor s-au simţit debusolaţi. Este vina noastră, a tuturor. Ne-am aruncat într-un carusel nebun, speriaţi de boală sau de vaccin, însuşindu-ne poziţiile altora fără a le verifica, neavând curajul propriei poziţii.

Pentru cei care sunt tulburaţi de faptul că această cumplită boală nu cruţă pe nimeni, indiferent de virtuţi, este bine să ne aducem aminte cum s-a poziţionat Sfantul Anastasie Sinaitul în timpul epidemiei de ciumă a lui Iustinan. Acesta afirma că bolile atacă persoanele nu în funcţie de calitatea lor morală sau duhovnicească, ci de constituţia lor corporală. Boala sau menţinerea sănătăţii nu sunt rezultatul unei intervenţii directe a lui Dumnezeu, în chip de pedeapsă, ci depind de condiţiile de viaţă ale fiecăruia. Dumnezeu nu este răspunzător faţă de relele care se abat asupa omului. Jean – Claude Larchet, în lucrarea “Mic ghis teologic şi duhovnicesc pentru vreme de pandemie”, ne arată foarte clar că teologia şi medicina au conlucrat armonios de-a lungul istoriei, iar încercarea de a institui o opoziţie între cele două nu a reuşit niciodatâ. Cei cu adevărat credincioşi ascultă deopotrivă de sfaturile medicului şi ale preotului.Citeste intreg articoll si comenteza pe contribuotrs.ro