Visul lui Lenin: Despre comunism, teroare si iluzia salvarii

Nicio altă personalitate politică nu se identifică mai spectaculos decât Lenin cu iluziile revoluționare absolutiste ale secolului douăzeci. De profesie avocat, el a disprețuit total domnia legii. Pretinzând că realizează umanismul marxist, el a creat prima dictatură totalitară din istorie. El însuși un intelectual, a disprețuit intelighenția drept o clasă formată din idioți moralisti și poltroni politici. A fost ideologul perfect, fondatorul unei instituții fără precedent, partidul de avangardă. Moștenitor al tradiției revoluționare ruse, Lenin practica secretomania, cultiva conspirațiile și violența. Din fire mai puțin sângeros decât succesorul său, Iosif Stalin, Lenin a fost totuși dispus să gireze și să comande crime în masă dacă el considera că acest lucru accelera avansul revoluționar. Erudită, nuanțată și cu adevărat originală, cartea lui James Ryan “Lenin’s Terror” este o contribuție excepțională la înțelegerea naturii bolșevismului ca mișcare radicală, a scopurilor, tehnicilor, fixațiilor sale și a consecințelor acestui fenomen cu efecte planetare.

.

În mod judicios, Ryan leagă abordarea lui Lenin privind violența de dogmele ideologice ale marxismului. Autorul folosește o faimoasă afirmație a lui Aleksandr Soljenițîn din “Arhipelagul Gulag” ca motto pentru introducerea volumului: „Fantezia şi forţele sufleteşti ale criminalilor lui Shakespeare se limitau la cel mult zece cadavre. Pentru că ei nu aveau o ideologie”. Lenin s-a considerat, și într-adevăr a fost, un fidel discipol al lui Karl Marx. Conform standardelor celei de a doua Internaționale, el era unul dintre cei mai bine informați și prolifici autori. Intransigent din perspectiva principiilor fundamentale dar și capabil de a face un pas înapoi atunci când se confrunta cu un context defavorabil, Lenin a fost un veritabil machiavelic. A crezut profund în scopul revoluționar final – nașterea utopiei societății fără clase – și nu a avut scrupule sau rețineri în folosirea violenței pentru a-și promova planurile cataclismice. Ryan demonstrează că, pe lângă dogma marxistă, Lenin a fost în mod profund marcat de imensa avalanșă de violență declanșată de Primul Război Mondial. Precum alți profeți socialiști, printre care Rosa Luxemburg și Lev Troțki, s-a imaginat prins în lupta cosmică dintre forțele progresului și cele ale reacțiunii, dintre socialism și barbarie. La sfârșitul vieții, el părea să fi realizat că noua societate pe care el și bolșevicii au impus-o Rusiei era destul de diferită de emanciparea umanității promisă inițial. Ultimii săi doi ani din viață au fost dominați de dezamăgiri, frustrări și chiar disperare.

Lenin detesta inegalitățile Rusiei țariste și disprețuia tendințele reformiste. Vechea ordine trebuia să dispară în totalitate, definitiv și irevocabil. Mai mult decât atât, a fost dușmanul gradualismului în cadrul mișcării socialiste. Inspirați de prezumtive motivații altruiste, bolșevicii au creat un cosmos politic și social în care ființele umane au fost tratate drept rotițe într-un mecanism. Demnitatea a fost călcată în picioare în numele speranțelor nobile iar omul a devenit, așa cum remarca Arthur Koestler, „o ficțiune gramaticală”. Principala întrebare a lui Ryan, la care el oferă un răspuns impresionant de complex și convingător, este: „Cum și de ce Lenin și partidul său, devotați viziunii unui ‘viitor frumos’ definit de prosperitatea pașnică a întregii umanități, au prigonit poporul rus prin intermediul unei dictaturi violente” (p. 1)? El analizează și conexiunea dintre teoria (sau credința) originară leninistă și gândirea revoluționară a lui Stalin. Este clar că Stalin a fost cel mai de succes discipol al lui Lenin, dar rămâne întrebarea dacă el a fost și cel mai fidel urmaș al postulatelor profetului.

Studiul pertinent construit al lui Ryan este un demers, remarcabil documentat, de istorie intelectuală, o examinare de cel mai înalt nivel științific a principalelor teme ale teoriei leniniste și o încercare de a înțelege implicațiile morale ale catastroficului experiment sovietic. Oricare ar fi fost promisiunile inițiale bolșevice, dovezile istorice duc inevitabil la următoarea concluzie: „Ținând cont de faptul că violența și dictatura bolșevică au fost, în mod paradoxal, simultan eficiente și în final contraproductive, prețul supraviețuirii [regimului n.tr.] a fost o sângeroasă dictatură care a distorsionat înaltele idealuri ce au stat la baza preluării puterii de către bolșevici”. Singura mea rezervă aici este legată de termenul „înalte”. Aș fi preferat „nesăbuite” sau chiar „iluzorii”. Putem oare absolvi intențiile originale de efectelor lor dezastruoase? Putem oare separa moralitatea intențiilor de moralitatea efectelor? Ryan însuși oferă destule dovezi că alți intelectuali și militanți de stânga și-au dat seama că bolșevismul era sortit să eșueze în epurări, lagăre și execuții în masă.

Chiar și înainte de venirea la putere a bolșevicilor, era clar că Lenin era un propagandist fanatic, un ideolog utopic fixat asupra ideii de puritate socială și purificare, un moștenitor al lui Robespierre și Saint-Just, și nu un filosof. Filosofia presupune îndoială, iar Lenin era un om fără îndoieli. Lenin era practicantul unei filosofii simpliste, partizane și exclusiviste. El a respins categoric orice posibilitate pentru o cale de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el a numit ‘ideologia burgheză’ și cea ‘proletară’. Maniheismul lui Lenin a fost inexorabil. Pentru Lenin și urmașii săi, ideile au fost dintotdeauna manifestările intereselor de clasă. Aceasta era esența unei noțiuni esențiale pentru concepția leninistă asupra ideilor, ideologiilor și conștiinței filosofice: partiinost – partinitatea, poziția de clasă, atașamentul militant, aservirea totală și funestă la linia partidului. Așa cum arată Ryan, pentru Lenin, dictatura proletariatului, concept pe care el l-a apărat cu fanatică ardoare, a reprezentat singurul mod de salvare a revoluției si,deci, a a umanitatii. În această escatologie revoluționară, violența avea funcțiuni izbăvitoare, cathartice și miraculoase. Cei care refuzau să adere la adevărul revelat de partid deveneau ‘dușmani ai poporului’ și își meritau exterminarea fiind mizerabili paraziti. (Ryan oferă lungi citate din textele, publicate sau secrete, imbibate de ură ale lui Lenin)

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro