Vlad Ivanov: „De copil imi doream sa am un prieten batran, ca sa ma inteleptesc repede”

Asa cum despre Larry Hagman, J.R. din serialul „Dallas”, se spunea in anii 80 ca e de fapt un om dragut, despre Vlad Ivanov, dupa ce a iesit „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, toata lumea se mira cat de diferit e fata de rolul sau. Domnul Bebe se intoarce pe ecrane, dar acum e comandant de politie in „Politist, adjectiv”, de Corneliu Porumboiu. Filmul intra pe ecranele romanesti in 3 iulie, iar Vlad Ivanov povesteste pentru HotNews despre cum s-a pregatit pentru Actorie vanzand intr-un butic din Gara de Nord, dar si despre cum te ajuta universul sa-ti indeplinesti visul.

Iulia Blaga: Nu te-a deranjat faptul ca Porumboiu nu ti-a dat un rol principal?

Vlad Ivanov: Dar lumea tot ma tine minte, hahaha. Nu ma deranjeaza chiar deloc. Mie imi pare foarte bine ca rolurile mele secundare ajung sa fie tratate ca roluri principale. Chiar radeam la un moment dat si spuneam ca o sa se inventeze titulatura sau premiul pentru cel mai principal rol secundar.

I.B.: Te simti eliberat de domnul Bebe?

V.I.: Nu cred. La Cannes s-a scris: „Domnule Bebe, monstrul din 432 se intoarce intr-o alta ipostaza.” Va trebui sa incep sa fac filme pentru copii ca sa mai capat putin capital de simpatie. (Rade.).

I.B.: Reputatia ta de dur e deja exploatata de reclamele in care joci.

V.I.: Da, dar in reclama regizata de Radu Muntean rad la urma. I-am si spus lui Radu mai in gluma, mai in serios: „Cu Cristian Mungiu am luat Palme d’Or-ul incepand de la o reclama.” Da. Cristian m-a vazut intr-o reclama pentru Orange unde tranteam ceva. Chiar el mi-a spus asta.

I.B.: Rolul din „Legenda soferului de gaini”, regizat de Cristian Mungiu pentru „Amintiri din Epoca de Aur” ti s-a parut mai greu de facut decat cel din „Politist, adjectiv”?

V.I.: N-as putea spune. Marea mea parere de rau a fost ca acest film nu s-a putut intinde, din cauza scenariului, intr-un lungmetraj. Dar Cristian mi-a spus ca nu se poate, ca atata e povestea.

I.B.: Cu gainile cum te-ai inteles?

V.I.: Adevarul e ca mi-a fost foarte greu sa filmez. Cand am intrat in ferma de pasari, am facut un pas si am iesit imediat pe usa. Nu se putea sta. Din cauza mirosului de gainat se da cu un fel de clor care miroase atat de intepator incat nu poti respira. Dar, dupa acest rol greu, Dumnezeu a zis: „Acum trebuie sa te recompensez.” (Rade.) Si mi-a dat un rol la Radu Mihaileanu, in coproductia „Concertul”, unde am fost personajul cu cel mai mare buget. Mi s-au cumparat vreo cinci costume numai de firma pentru ca joc un mafiot rus, tarul gazului si regele mangalului, cu pretentii de instrumentist intr-o orchestra simfonica. El sponsorizeaza orchestra, si toata aceasta opulenta a lui trebuia aratata. Am filmat numai in hoteluri de lux, la Paris, mergeam numai cu limuzine, stateam in saloanele VIP din aeroport…

I.B.: Da, lucrurile se echilibreaza. Dar nici acolo n-ai avut rol principal!

V.I.: Dar am avut cel mai principal rol din partea romana, haha! Ma amuza ca incepem sa cautam principalul. A fost foarte placuta munca la „Concertul”. Am filmat o luna la Bucuresti si o luna la Paris. Iar Mihaileanu e nemaipomenit. Chiar i-am spus: „This is the begining of a beautiful beautiful friendship”. E un om extraordinar. La Cannes mi-a facut o surpriza fantastica. M-a sunat la 1 noaptea si mi-a spus: „Vino de unde esti.” Si l-am gasit la masa cu actorul principal din „Concertul”, rusul Alexei Guskov, cu care eu am stat pe acelasi palier la filmari si cu care m-am inteles foarte bine.

„Da’ politicos mai esti, draga!”

I.B.: Probabil te-a considerat unul de-al lui.

V.I.: Iti dai seama nu putea sa ma cheme Vladimir Ivanov si sa fiu ungur! Parintii mei sunt rusi lipoveni. M-am nascut la Botosani. Bunicii s-au refugiat in razboi de langa Cernauti, din localitatea Fantana Alba.

I.B.: Mai ai frati?

V.I.: Da, un frate mai mare si o sora si un frate mai mici. Fratele meu cel mare e la Targu Jiu, iar ceilalti locuiesc in Italia. Stii, de copil imi doream sa am un prieten batran, ca sa ma inteleptesc repede. Nu stiu ce ma apucase. Si cand o sa fiu batran, o sa-mi doresc sa dau in mintea copiilor. (Rade.). Apropo, ani la rand l-am facut pe Mos Craciun (mie imi plac foarte mult copiii) si o fetita, la deja invechita intrebare „Ce te faci cand o sa te faci mare?”, mi-a raspuns: „Eu, cand o sa ma fac mare, vreau sa ma fac mica”. Asa si cu mine. Toti oamenii mari cred ca ar trebui sa vrea sa fie mici.

I.B.: Oamenii intr-adevar mari sunt mici, sunt foarte modesti.

V.I.: Dar e vorba si de candoare. Uite-te in ochii unui copil si, daca poti sa-ti pastrezi curatenia sufleteasca si inocenta cat poti de mult pe parcursul vietii… Poate ca ne si agatam prea mult de chestiile materiale si atunci incepe sa creasca un monstru in noi si nu mai stim.

I.B.: Si succesul te mananca daca nu-l digeri cum trebuie, nu?

V.I.: Poti s-o iei razna, aici e problema. Trebuie sa ai un foarte mare echilibru interior ca sa poti sta cu capul pe umeri. Daca nu, incepi sa mergi altfel pe strada… Numai oamenii prosti se schimba fara sa-si dea seama. Daca esti inteligent si echilibrat, ramai in banca ta. Ce m-a frapat la Cannes, unde erau atatea personalitati, a fost ca se purtau extrem de normal. Am stat de vorba cu Thierry Frémaux, delegatul-general al festivalului, asa cum stau de vorba cu tine, normal si placut, iar aici te duci si…

I.B.: Se uita chelnerul de sus la tine.

V.I.: M-am dus la un butic si am spus: „Sarut mainile, doamna! As dori sa cumpar si eu o sticla cu apa minerala”. „Poftiti”. „Va multumesc. O zi buna!”. „Da’ politicos mai esti, draga!” Revenind la chestia cu intelepciunea, am avut parte de un batran. Ma rog, nu era asa de in varsta, dar nici eu nu mai eram un copil, aveam 17 ani. El avea 65 si era profesorul meu de teatru de la Scoala Populara de Teatru din Botosani, Teodor Bradescu, la care am tinut foarte mult. Era cu totul special. Lui ii datorez inceputurile mele in teatru. El m-a format de mic in spiritul respectului pentru scena si pentru oamenii din afara ei– masinisti, luministi, regizori tehnici.

I.B.: Am crezut ca Dan Puric a fost maestrul tau.

V.I.: El mi-a deschis drumul catre Bucuresti pentru ca, venind la Botosani si facand o trupa de pantomima – de fapt, gasindu-ne acolo pe cativa care credeam ca facem pantomima -, a facut o trupa cu noi si practic ne-a adus in Bucuresti. Pe mine, pe Daniel Badale, Carmen Ungureanu si Dan Tapalaga. Tin minte ca am avut foarte mari emotii cand am jucat, in 1988 parca, la Studioul Casandra pentru ca erau in sala toti profesorii de la facultate.

De-abia in anul urmator dam examen, dar ma gandeam ca sansa mea se juca in acea seara si ca profesorii vor spune :”Uau, trebuie neaparat sa intre la facultate!”. Sansa mea a aparut de-abia peste patru ani pentru ca atat mi-a luat ca sa intru la Actorie. Tatal meu a suferit foarte tare pentru ca in primul an au intrat cei trei colegi de la pantomima, numai eu nu. Cand am intrat, n-a mai sarit in sus de bucurie. „Dar nu te bucuri si tu?” „Ba da, dar oricum stiam ca dai pana intri.”

I.B.: Si in toti acesti patru ani ce ai facut? Ai lucrat, nu?

V.I.: Da, am venit in Bucuresti si am lucrat de noapte intr-un butic, chiar in Gara de Nord. A fost o experienta dura, dar necesara pentru ca m-a maturizat. Am lucrat un an de zile pentru ca pe urma am intrat la facultate. Dar in acel an eram audient la clasa lui Dem Radulescu. (Picasem primul sub linie si aveam dreptul sa-mi aleg o clasa unde sa audiez cursurile.). Munceam toata noaptea in butic, dormeam dimineata patru ore, dupa care plecam la facultate unde stateam pana la 7 seara. Intre 8 si 10 seara mergeam la cursuri de step sau faceam pantomima cu Dan in trupa noua, sau mergeam la cursuri de dans pe care le plateam.

La butic gasisem niste oameni foarte generosi care mi-au asigurat un salariu din care puteam trai. M-au placut. Mi-au spus ca ma angajeaza cu o singura conditie: daca dupa un an nu intru la facultate, nu mai lucrez la ei. M-a ambitionat asta. Unul dintre ei e spaniol, iar ea e romanca si acum sta in Italia. Am fost in turneu cu un spectacol de teatru la Basel, unde sta acum spaniolul si l-am invitat la spectacol cu familia. Era foarte mandru.

I.B.: Are si de ce. Si datorita lui ai ajuns unde ai ajuns.

V.I.: Stii ce spune Paolo Coelho, ca atunci cand iti doresti ceva cu adevarat, universul conspira ca sa te ajute sa-ti implinesti visul.

„Seful politiei din judetul Vaslui a spus ca o sa-si ia si el un DEX”

I.B.: La avanpremiera de la Vaslui, „Politist, adjectiv” a fost foarte bine primit. N-a fost o sala plina de politisti, nu?

V.I.: : Nu s-a facut o proiectie numai pentru politia romana, dar erau in sala seful politiei municipale, seful politiei judetene si alti sefi din politia de acolo pentru ca s-a considerat ca e un film despre politie…

I.B.: … si ca o reprezinta.

V.I.: Da, e un film despre politisti, dar nu o reprezinta, asa cum nu era adevarat ce se spunea acum doi ani despre „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, ca e un film despre comunism sau avort.

I.B.: Am citit ce a scris „Cotidianul” despre avanpremiera de la Vaslui si stii ce mi se pare ciudat? Toti politistii intervievati se recunosc in film si spun ca procedura este exact cea pe care o aplica si ei samd, dar „Politist, adjectiv” nu e un film social si nu vorbeste despre politia romana. Este dincolo de social. Cum de se regasesc in el?

V.I.: Nu stiu, dar pot sa-ti spun ce mi-a zis seful politiei judetene dupa film, ca ar trebui sa-si ia si el un DEX, ca sa vorbeasca cu subalternii asa cum vorbesc eu cu ai mei in film. Le-a placut foarte tare filmul si dupa proiectie chiar ne-am amuzat foarte tare cu ei la masa, povestind tot soiul de chestii.

I.B.: Cum ti-ai pregatit rolul?

V.I.: Cu mare grija, hahaha. In primul rand, fiecare actor isi face o documentare. Am vorbit si cu Corneliu sa vad ce are de gand… Ce ne-a preocupat pe amandoi a fost imobilismul personajului si laconismul mijloacelor. Daca personajul s-ar fi miscat tot timpul, s-ar fi pierdut mult din intensitatea scenei. Am o singura miscare, cu scaunul. Toata chestia e exceptionala. Ai citit in ziare, lui Paolo Sorrentino (n.red. – care a prezidat la Cannes juriul sectiunii „Un Certain Regard”), i-a placut foarte mult scena de final. Am ramas foarte placut impresionat si de reactia pe care au avut-o criticii americani, Scott Foundas (n.red.- de la „The New York Times”) si ceilalti.

I.B.: Jay Weissberg a vazut filmul mai intai la Bucuresti, la o proiectie organizata inainte de Cannes de Asociatia Criticilor din Romania, si nu s-a putut abtine sa nu-si publice cronica in „Variety” inaintea festivalului numai ca sa o ia inaintea lui „Screendaily”.

V.I.: Sa vezi niste critici foarte cunoscuti batandu-se sa scrie despre filmul in care joci e foarte placut. Si oamenii aia chiar cred ce scriu. A fost foarte haios. Mergeam pe la Rosetti si vad cu coada ochiului cum opreste o masina langa mine. „Hello, Vlad. It’s very nice meeting you”. Cand ma uit, era Scott Foundas. Spune: „Nu pot sa cred, am vazut filmul acum un sfert de ora si acum dau peste tine in strada.” Tot inainte de Cannes mi s-a mai intamplat ca la MTR sa ma opreasca un strain si sa ma intrebe fericit daca sunt actorul din „432”.

I.B.: Ai stat si tu la Vaslui pentru repetitii?

V.I.: Da. Unul dintre punctele forte ale filmului, dincolo de scenariu, a fost castingul. Corneliu s-a ingrijit foarte bine de asta. Pe Dragos Bucur stia ca o sa-l ia in rolul principal, dar pentru rolul meu, al lui Ioan Stoica si al Irinei Saulescu a facut casting. Am dat proba. Nu inteleg de ce unii actori urasc probele sau, cand ajung intr-un punct al carierei unde se cred pe un piedestal, nu mai vor sa fie chemati la probe. Daca i-ar chema Steven Spielberg s-ar duce imediat, dar daca ii cheama cineva de aici la probe, nu.

I.B.: Si proba in ce a constat?

V.I.: In scena finala, pentru ca aproape totul era scris. Am decis cu totii s-o facem in shoturi lungi, pentru ca e mai bine asa, si am repetat. Am fost la Vaslui si am repetat o saptamana chiar in locatie. E foarte bine sa repeti inainte. Nu mai spun pentru cei de la camera, pentru operator, pentru regizor. Vii cu un bagaj la filmare, nu te duci floricica si nu stii ce sa faci, si mai ai si emotiile de rigoare. Imi plac teribil repetitiile pentru ca descopar foarte multe lucruri si am pe urma de unde alege. Repetand, capeti un firesc, o credibilitate astfel incat lumea spune pe urma ca ai improvizat. Dar eu nu cred in improvizatie in film.

I.B.: Despre Cristian Mungiu spuneai ca te-a impresionat prin atentia pe care o acorda actorilor. Pe Porumboiu ce il caracterizeaza?

V.I.: Amandoi sunt extrem de profesionisti si stiu sa lucreze cu actorul. Nu te lasa in aer. Daca vii cu o idee, te asculta. Nu sunt satrapi, sa-ti ceara sa faci ca ei. Bine, in masura in care vii cu lucruri OK. Daca vii cu tampenii…