Votul online: între dorință publică și realitate tehnologică. Este România pregătită?
Pe 18 mai, România se pregătește pentru a doua rundă de alegeri desfășurate în formatul clasic – cu buletine de hârtie, secții fizice și cozi la urne – în condițiile în care, în prima rundă, aproape 10 milioane de români nu s-au prezentat la vot, iar pentru mulți dintre aceștia, lipsa unei opțiuni de vot online a fost un factor descurajator.Într-o epocă în care majoritatea interacțiunilor noastre sunt digitale, întrebarea vine firesc: De ce nu putem vota online?
Dorința publicului, mai ales a diasporei și a tinerilor, pentru un sistem de vot online (numit și vot electronic la distanță) este reală. Imaginile cu mii de cetățeni români stând la cozi ore întregi în Londra, Paris sau München, fără a reuși să voteze la alegerile prezidențiale din 2014, au șocat opinia publică . Pentru mulți, acea frustrare a diasporei a aprins discuția despre o soluție modernă: votul online. Pe de altă parte, când trecem de la dorință la realitate, apar o serie de întrebări firești: este tehnologia suficient de sigură? Putem avea încredere că votul online va fi corect și secret? Cum stă România la capitolul infrastructură digitală?
Un sondaj recent realizat de AtlasIntel, în parteneriat cu Metaminds, arată că 7 din 10 români ar vota online dacă ar avea această opțiune. Apetitul public există, dar în spatele unui click aparent simplu se află o rețea complexă de tehnologii, standarde și riscuri. Votul electronic nu este o aplicație, ci o infrastructură de încredere. În ciuda complexității implementării, tot mai multe voci susțin că votul online este o direcție firească și necesară pentru viitorul democrației românești. Să analizăm pe rând avantajele pe care le-ar aduce votul electronic, provocările și riscurile implicate, lecțiile oferite de experiența altor țări și cât de pregătită este România din perspectiva încrederii publice și a capacității de implementare.
Ce ar însemna implementarea votului online în România?
Pentru a înțelege ce presupune acest pas, am discutat cu unul dintre experții Metaminds — companie românească specializată în infrastructură digitală, securitate și arhitecturi critice.
„Implementarea votului online în România nu înseamnă doar o aplicație sau o platformă. Înseamnă să construiești un ecosistem digital complet, unde identitatea fiecărui cetățean este verificată criptografic, datele sunt protejate end-to-end, iar întreg procesul este auditat în timp real. Este nevoie de interoperabilitate între registrele statului, standarde de securitate avansate și poate cel mai important, încredere publică. Tehnic, este posibil. Dar trebuie gândit ca infrastructură națională, nu ca soluție punctuală.”
– Marius Marinescu, Chief Technology Officer, Metaminds
Încrederea – moneda votului digital
Tehnologia poate oferi securitate, dar încrederea cetățenilor trebuie câștigată, nu doar presupusă. Lipsa transparenței, fragmentarea sistemelor și birocrația reprezintă provocări actuale, reflectate și în sondajul Metaminds: peste 69% dintre români identifică birocrația ca principal obstacol în digitalizarea serviciilor publice.
Avantajele votului online
Susținătorii votului online evidențiază numeroase beneficii clare pentru procesul democratic. Accesibilitatea sporită este probabil cel mai invocat avantaj. Un sistem de vot online le-ar permite cetățenilor să își exprime opțiunea oriunde s-ar afla, fără a fi nevoiți să se deplaseze la o secție de vot. Românii din diaspora ar fi principalii câștigați – ei nu ar mai trebui să parcurgă sute de kilometri până la cea mai apropiată ambasadă sau să stea la cozi interminabile pentru a vota. Franța oferă un exemplu revelator: în 2012, când a introdus votul online pentru cetățenii săi stabiliți peste hotare, peste 60% dintre aceștia au ales varianta electronică pentru a-și exprima opțiunea. Asta indică un apetit enorm al diasporei pentru o astfel de facilitate. Pentru românii de pretutindeni – fie că lucrează în străinătate, fie că locuiesc în zone izolate – votul online ar înlătura obstacolele geografice și i-ar aduce virtual „mai aproape” de urne.
Un alt beneficiu este participarea crescută la vot, în special în rândul celor pentru care metoda tradițională este incomodă. O platformă online ar putea atrage la vot tinerii familiarizați cu tehnologia și persoanele ocupate, care în prezent absentează din lipsă de timp sau din cauza distanței față de secții. Chiar dacă studiile internaționale arată că efectul asupra prezenței generale la urne poate varia (Norvegia, de exemplu, nu a observat un salt semnificativ al prezenței în urma proiectelor pilot de vot online), pentru anumite categorii diferența ar fi majoră. Diaspora și alegătorii cu mobilitate redusă (vârstnici nedeplasabili, persoane cu dizabilități) ar avea, în sfârșit, șanse egale de a vota comparativ cu cei din țară. Este, până la urmă, o chestiune de incluziune: votul electronic ar oferi fiecărui cetățean posibilitatea de a-și exercita dreptul democratic fără piedici logistice.
De asemenea, eficiența administrativă a procesului electoral ar crește considerabil. Voturile transmise electronic pot fi numărate automat, de către sistem, imediat după încheierea scrutinului, eliminând necesitatea centralizării manuale a buletinelor și reducând posibilitatea erorilor de numărare . Gândiți-vă la miile de procese-verbale completate de mână și la potențialele greșeli de transcriere sau calcul – toate acestea ar dispărea sau s-ar diminua drastic. Rezultatele s-ar putea afla în câteva minute de la închiderea urnelor, nu după ore sau chiar zile de numărare. În plus, multe costuri s-ar reduce: mai puțină hârtie, logistică simplificată (mai puțini membri în secții, mai puține ștampile și urne de distribuit). Experiența Estoniei sugerează că votul online poate fi și economic avantajos – potrivit unor analize, costul pe votant al votului online în Estonia este de aproape zece ori mai mic decât al votului traditional. Desigur, votul electronic nu ar înlocui imediat votul clasic, dar oferirea lui ca opțiune alternativă ar eficientiza semnificativ procesul prin diminuarea aglomerației la secțiile de votare și volumul de lucru al personalului electoral.
Nu în ultimul rând, votul online ar putea aduce un suflu de modernizare în viața publică. Ar arăta că instituțiile statului țin pasul cu tehnologia și facilitează interacțiunea cetățeanului cu statul. Pentru o generație obișnuită să își rezolve multe sarcini printr-un click, democrația la un click distanță pare o evoluție firească. Acest lucru ar putea însufleți democrația, făcând-o mai accesibilă și mai apropiată de oameni – un ideal important într-o perioadă în care vedem, din păcate și tendințe de apatie civică sau neîncredere în instituții.
Riscuri și provocări: de ce ezită lumea?
Evident, dacă votul online ar fi fost lipsit de probleme, el ar fi fost deja adoptat peste tot. În ciuda atractivității sale, votul online aduce și riscuri serioase, pe care experții și autoritățile electorale le cântăresc cu grijă. Principalul semn de întrebare planează asupra securității cibernetice. Nu putem ignora nici problema accesului inegal la tehnologie. În România – ca în orice altă țară – nu toți cetățenii au acces la internet și nici competențe digitale solide. Dacă mâine s-ar introduce votul online, există riscul să dezavantajăm exact categoriile deja vulnerabile civic: persoane în vârstă, oameni din mediul rural fără conexiuni stabile la internet, cetățeni cu nivel scăzut de educație digitală. Aceștia s-ar putea simți intimidați sau excluși de noul sistem. Desigur, soluția echilibrată ar fi ca votul electronic să fie opțional, păstrând mereu și varianta clasică. Însă dacă, în timp, votul online ar deveni predominant, trebuie avute în vedere măsuri de incluziune digitală.
Important de subliniat este că riscurile nu sunt de neglijat, dar nici incontrolabile. Majoritatea pot fi abordate prin măsuri tehnice și organizatorice: criptare avansată, audituri independente periodice, protocoale de verificare a votului, programe de educație digitală pentru public, menținerea alternativelor de vot etc. Provocarea adevărată este găsirea echilibrului între a facilita votul și a proteja integritatea acestuia.
Ce putem învăța din experiența altor țări?
România nu este singura țară care își pune această întrebare. La nivel global, puține țări au implementat votul online la alegeri naționale, însă numeroase state au derulat proiecte pilot în această direcție, iar unele țări au transformat deja votul online într-o realitate.
Estonia lider mondial în e-voting, a introdus votul online în 2005, iar din 2007 îl folosește și la alegeri parlamentare, fiind prima din lume care a făcut acest pas. Sistemul estonian a evoluat treptat, iar popularitatea lui a crescut continuu: la parlamentarele din 2021, aproximativ 47% dintre estonieni au votat online, iar în 2023, odată cu alegerile parlamentare, s-a atins un moment istoric – peste jumătate din voturi au fost exprimate online, pentru prima dată votul electronic depășindu-l pe cel pe hârtie . Estonia ne arată că este posibil ca o societate să îmbrățișeze pe deplin această tehnologie, cu condiția să existe infrastructura potrivită și încredere din partea publicului. Cheia succesului estonian a fost combinarea votului online cu un sistem robust de identificare electronică a cetățenilor (toți dețin un ID digital) și cu posibilitatea unică de a schimba votul – dacă un alegător votează online și apoi se răzgândește, poate vota din nou online sau poate merge fizic la urne, ultima opțiune exprimată anulând-o pe cea precedentă. Acest mecanism ingenios elimină teama că “dacă ai votat odată online, votul nu se mai poate schimba”, oferind o plasă de siguranță. Estonia a demonstrat așadar că, într-un mediu propice, votul online poate funcționa în condiții satisfăcătoare de securitate și poate deveni parte din normalitate.
Norvegia – în anumite referendumuri locale, cum a fost cazul în Finnmark (2018), participarea prin vot online a atins 85.5%. Cu toate acestea, autoritățile au comandat studii pentru a lua pulsul opiniei publice și rezultatele au fost rezervate: o parte importantă a populației își făcea griji cu privire la secretele și siguranța votului (temându-se că votul online nu ar rămâne 100% confidențial). Proiecte pilot de vot online au fost desfășurate între 2011 și 2013 în mai multe municipalități, însă în lipsa unei susțineri politice puternice și văzând reticența publicului, guvernul norvegian a decis în 2014 să oprească extinderea proiectului de vot online. Norvegia a revenit la metodele tradiționale, dar a rămas atentă la evoluțiile din domeniu, semn că nu exclude reluarea ideii dacă, în viitor, contextul se schimbă (tehnologia devine mai sigură, iar publicul – mai încrezător).
Elveția a introdus votul online treptat, concentrându-se pe diaspora – a abordat votul online cu prudență și metodă științifică. Fiind o democrație cu multe referendumuri, Elveția a dorit să își implice cetățenii din diaspora și a început testele de e-voting încă din anii 2000, în câteva regiuni: Geneva, Zurich, Neuchâtel. Treptat, proiectele pilot s-au extins, ajungând ca în anumite scrutine locale sau federale, până la 50% dintre cetățenii elvețieni din străinătate să poată vota online . Spre deosebire de Estonia, Elveția nu a dat drumul din prima la un sistem național, ci a permis fiecărei regiuni să-și aleagă soluția tehnică, cu condiția respectării unor cerințe stricte, precum: verificarea individuală și publică a voturilor. Au existat două sisteme principale (dezvoltate la Geneva și de Poșta Elvețiană), ambele supuse auditurilor și testelor publice. Astăzi, Elveția rămâne angajată pe drumul votului online, dar menține o abordare conservatoare: nicio extindere nu se face fără ca securitatea să fie considerată satisfăcătoare și fără o certificare riguroasă a sistemelor. Lecția elvețiană subliniază importanța testării și a corectării erorilor înainte de implementări pe scară largă, precum și necesitatea de a comunica deschis cu publicul pentru a menține încrederea. Chiar dacă a făcut un pas înapoi în 2019, Elveția nu a abandonat ideea – semn că vede în continuare votul online ca pe o inovație de viitor, dar vrea să „facă lucrurile ca la carte”.
Franța a adoptat o poziție intermediară, de compromis controlat. La fel ca România, Franța are o diasporă numeroasă, pentru care a introdus votul online la alegerile destinate acesteia. Încă din 2003, francezii stabiliți în SUA au putut vota electronic în cadrul Adunării Francezilor de Pretutindeni. Succesul a încurajat extinderea către alegerile legislative pentru diaspora și cele consulare. În 2012, la primele alegeri legislative în diaspora, votul online a fost un real succes logistic, mii de cetățeni votând de la distanță. Însă, în 2017, chiar înaintea alegerilor, guvernul de la Paris a decis să suspende votul online pentru diaspora, invocând temeri de securitate cibernetică și riscul unor atacuri externe. Decizia a fost una preventivă, insa ulterior, după îmbunătățirea sistemelor, Franța a reluat votul online pentru cetățenii din afara țării la alegerile parlamentare următoare, dar să nu îl folosească pentru prezidențiale sau referendumuri, considerând că miza acelor alegeri majore este prea mare în raport cu riscurile. Practic, modelul francez este: oferim diasporei opțiunea comodă dar păstrăm un grad de conservatorism pentru alegerile de importanță națională, unde preferăm metodele tradiționale. Această abordare arată că se pot lua decizii nuanțate: nu e obligatoriu să mergem pe o abordare de tip totul sau nimic – o țară poate implementa votul online acolo unde beneficiile sunt certe (votul în diaspora, de exemplu), amânându-l acolo unde riscurile par să cântărească mai greu.
Încrederea publicului și barierele locale în România
În România votul online nu este încă disponibil la nicio categorie de alegeri publice (nici locale, nici parlamentare, nici prezidențiale). Până acum, românii pot vota fie în modul tradițional (prezentându-se fizic la secție și folosind buletinul de hârtie), fie – într-o anumită măsură – prin corespondență. Votul prin corespondență, deși tot un vot la distanță, a fost introdus abia recent (în 2016 pentru parlamentare, extins în 2019 pentru prezidențiale) și a reprezentat un pas înainte pentru diaspora, însă are limitele lui: necesită înscriere prealabilă, trimiterea plicului prin poștă, timpi de așteptare și uneori, probleme logistice. Votul electronic ar simplifica infinit aceste lucruri, dar implementarea lui a rămas, până acum, doar la stadiul de discuție și propuneri.
Subiectul a fost totuși adus în discuție în repetate rânduri în ultimul deceniu, mai ales pe fondul scandalurilor legate de votul din diaspora și al preocupărilor privind prezența scăzută la vot în țară. În 2014 a fost un an de cotitură – după acel haos de la secțiile din străinătate, presiunea publică a crescut. În 2015 s-a adoptat votul prin corespondență, însă nu și cel online. Pe lângă voința politică, România are și alte bariere birocratice și tehnice de depășit pentru a putea implementa votul online. Un prim aspect este infrastructura de identificare digitală a cetățenilor. Estonia a putut lansa e-votingul abia după ce toată populația a primit cărți de identitate electronice cu cip și certificate digitale. În România, un asemenea sistem abia se formează – primele cărți de identitate electronice au fost emise abia în 2021, iar adoptarea lor este voluntară și destul de lentă. Nu avem încă un echivalent la scară largă al “ID-ului digital” care să permită autentificarea sigură a alegătorilor de la distanță. Fără un mecanism de autentificare robust (certificat digital sau identificare biometrică), orice platformă de vot online ar fi vulnerabilă la vot multiplu sau impersonare. Desigur, există alternative (de exemplu, combinarea de coduri trimise pe adresa din buletin cu verificări video), dar soluția eficientă este un ID electronic național. Așadar, unul din pașii premergători firești ar fi accelerarea proiectului de carte electronică de identitate – ceea ce ține de autoritățile noastre și de capacitatea lor administrativă.
Un alt obstacol ține şi de infrastructura IT și expertiza tehnică disponibile. La acest capitol, stăm mai bine: România are specialiști IT foarte bine pregătiți, recunoscuți pe plan internațional. Țara noastră ar putea, tehnic vorbind, să construiască sau să adapteze o platformă de e-vot fără mari probleme, eventual chiar preluând componente open-source deja folosite în alte state. Deci pregătirea tehnică există într-o anumită măsură. Problema ține mai mult de proceduri și certificări: orice sistem de vot trebuie testat și certificat riguros înainte de utilizare. Asta înseamnă timp și bani investiți, protocoale clare, eventual colaborare cu experți internaționali pentru audit.
De departe însă, cel mai important factor pentru succesul oricărui sistem de vot – fie el tradițional sau electronic – este încrederea publicului. Iar aici, provocarea în România este semnificativă. Sondajele și experiențele trecute arată că există un grad de neîncredere în procesele electorale, alimentat de istoricul nostru (acuzații de fraudă la votul clasic, povești despre “turism electoral”, suspiciuni de vot multiplu, numărători paralele tensionate etc.). Chiar dacă sistemul tradițional s-a îmbunătățit mult și este bine pus la punct (cu camere de luat vederi în secții, cu observatori și proceduri stricte), percepția multor oameni rămâne că alegerile pot fi fraudate. În acest context, nu e surprinzător că ideea votului online îi face sceptici pe mulți – dacă nu avem încredere totală nici în buletinul fizic, cum am avea în ceva “invizibil” pe internet? Această percepție trebuie abordată cu foarte mare seriozitate. Obținerea încrederii publice este poate cea mai dificilă etapă, mai dificilă decât realizarea tehnică a sistemului. Oamenii trebuie convinși că votul lor rămâne secret, că nimeni nu-l poate modifica și că sistemul nu va pica fix în ziua alegerilor. Cum se câștigă această încredere? Prin transparență și comunicare. Autoritățile ar trebui să explice clar cum funcționează platforma, ce măsuri de securitate are, să recunoască riscurile și să arate că sunt pregătite să le facă față. Numai așa se poate câștiga cu adevărat aderența populației la un nou sistem. Estonia, de exemplu și-a educat alegătorii de-a lungul anilor, organizând campanii de informare și chiar concursuri publice de hacking (pentru a demonstra siguranța sistemului). România ar trebui să facă la fel: să aducă tehnologia mai aproape de public, să arate că votul online nu este un truc secret al cuiva, ci un proces la fel de auditabil (chiar dacă diferit ca formă).
Tot la capitolul încredere intră și necesitatea unor programe-pilot locale, înainte de orice implementare națională se recomandă introducerea treptată: mai întâi un pilot într-un mediu controlat (de exemplu, pentru diaspora la un scrutin), apoi extindere graduală. Aceste teste ar permite identificarea problemelor și foarte important, ar oferi publicului ocazia să vadă sistemul la lucru. Un posibil scenariu pentru România ar fi: alegerea unui oraș sau județ pentru un proiect pilot la viitoarele alegeri locale, unde cetățenii doritori să poată vota online (în paralel cu sistemul clasic disponibil tuturor), sau implementarea votului online pentru românii din străinătate la următoarele alegeri parlamentare, ca alternativă la votul prin corespondență. Diaspora este publicul cel mai dornic de această opțiune și totodată, probabil cel mai pregătit digital. Un astfel de test în diaspora ar avea riscuri mult mai mici asupra rezultatului general (numărul voturilor din străinătate fiind de regulă sub 10% din total), dar ar furniza lecții prețioase și ar demonstra că România poate organiza în siguranță un scrutin online. Barierele birocratice – cum ar fi modificarea legislației electorale, alocarea de fonduri, partajarea responsabilităților între instituții – trebuie și ele depășite prin colaborare și planificare. Este nevoie ca toate partidele politice să fie de acord asupra direcției şi că respectă principiile democratice ce țin de securitate, anonimitate, acces egal, transparență.
În concluzie, un pas necesar dar cu ochii deschiși.
Imaginea de ansamblu a votului online este, așadar, complexă. Există riscuri reale și e sănătos să fim conștienți de ele. Dar există și beneficii incontestabile, care în anumite situații pot cântări foarte greu – în special pentru România, cu diaspora sa uriașă și cu generațiile tinere tot mai dezangajate de metodele tradiționale. Chiar dacă pare paradoxal, cea mai mare amenințare pe termen lung la adresa democrației ar putea fi, de fapt, stagnarea și neadaptarea. Societatea evoluează rapid, cetățenii își doresc servicii publice digitale, iar democrația trebuie să țină pasul. Votul online nu este un moft, ci o potențială soluție la probleme concrete: ar elimina discriminarea geografică a alegătorilor, ar eficientiza procesele electorale și ar putea motiva mai mulți oameni să participle la procesul de votare.
Sigur că, pentru a culege aceste roade, trebuie să plantăm cu grijă semințele. România nu trebuie să sară etapele – din fericire, nici nu mai e un pionier nevoit să se arunce în necunoscut. Alte țări precum Norvegia, Estonia, Elveția, au testat înaintea noastră, au greșit și au corectat. Putem adopta cele mai bune practici: să începem prudent, să testăm riguros, să implicăm experți independenți și să fim transparenți. Important este să nu abandonăm direcția. Faptul că anumite țări au avut ezitări nu înseamnă că votul online trebuie respins, ci că trebuie îmbunătățit. Tehnologia se perfecționează continuu – vulnerabilitățile de ieri pot fi rezolvate mâine. Iar încrederea publicului se poate construi cu răbdare, dovadă fiind chiar exemplele programelor de vaccinare sau al altor proiecte naționale unde, pornind de la scepticism inițial, s-a ajuns la o acceptare largă, odată ce oamenii au văzut rezultatele.
Privind spre viitor, pare o chestiune de timp până când votul online va deveni ceva obișnuit și în România. Întrebarea nu mai este dacă vom vota online, ci când. Iar când acel moment va veni, trebuie să ne prindă pregătiți – cu legi actualizate, cu infrastructură digitală solidă, cu cetățeni informați și cu mecanisme de securitate puternice. Votul online este o direcție firească și necesară într-o lume din ce în ce mai digitalizată. Provocările care îl însoțesc nu ar trebui să ne sperie, ci să ne motiveze să găsim soluții mai bune. Până la urmă, democrația înseamnă evoluție și adaptare. România poate și trebuie să facă acest pas, cu ochii deschiși, transformând dorința publică în realitate tehnologică.
Articol susținut de Metaminds