Zgomot și furie: Socialiștii democrați americani și Green New Deal

Socialismul poate începe cu cele mai bune intenții,

dar se termină întodeauna cu Gestapo-ul.

Sen. Tom Cotton, 2019

(parafrazând pe W. Churchill, Gestapo Speech, 1945)

Manifestul Partidului Comunist, publicat în 1848 de K. Marx și F. Engels, începea cu o afirmație terifiantă: O stafie bântuie prin Europa – stafia comunismului.

Ca și cum omenirea n-ar fi învățat nimic despre „binefacerile” comunismului în ultimii 100 ani, o stafie-clonă a început să orbecăiască prin bastionul capitalismului și democrației americane: socialismul. Ceea ce, în 2016, a părut o excentricitate din partea senatorului independent Bernie Sanders, autoproclamat drept un socialist democrat, a devenit, în 2019, o tendință mult mai pronunțată printre deputații și senatorii democrați aleși în ultimul Congres american.

Activarea clonei socialiste s-a intensificat imediat după ce democrații au luat conducerea Camerei Reprezentaților în urm alegerilor din noiembrie 2018. Și momentul unui delir public a fost creat odată cu discursul președintelui Trump în fața națiunii, pe 5 februarie a.c.

Indignați probabil că șeful statului american nu a catadixit să menționeze măcar în treacăt schimbările climatice, dar a găsit în schimb timpul și cuvintele necesare pentru a declara fără ezitări că:

În seara asta, ne reînnoim hotărârea că America nu va fi niciodată o țară socialistă,

doi legiuitori democrați, Alexandria Ocasio-Cortez (New York), cea mai tânără membră a Camerei Reprezentaților, și senatorul Edward Markey (Massachusetts), au prezentat pe 8 februarie a.c. un proiect de rezoluție – Datoria guvernului federal de a crea un Green New Deal – în vederea discutării și votării lui în Congres. Imediat, alți 95 senatori și deputați democrați, s-au grăbit să suporte inițiativa celor doi colegi.

Scheletul pe care s-a construit noul proiect îl reprezintă o idee apocaliptică, exprimată de Ocasio-Cortez: Lumea se va sfârși în 12 ani dacă nu vom aborda problema schimbărilor climatice. De aici, până la declanșarea unei isterii ecologiste, cu mult iz eco-socialist, nu a mai fost decât un pas. Practic, Green New Deal prevede măsuri extraordinare și foarte improbabile de realizat, frizând o aberație pe care însăși Nancy Pelosi, șefa Camerei Reprezentanților, a amendat-o condescendent: Visul verde, sau oricum îl numesc, nimeni nu știe de fapt ce este, dar ei vor să-l voteze, nu-i așa?

Lista propusă de Ocasio-Cortez conține, amestecate, obiective climatice, dar și o agendă populist-socialistă:

– 100% electricitate obținută din surse regenerabile, până în 2035;

– 100% vehicule cu emisii zero, până în 2030;

– 100% clădiri modernizate energetic (zero-energy), până în 2030;

– reducerea emisiilor antropogene de gaze de seră cu 40-60% față de nivelurile anului 2010, până în 2030;

– net-zero emisii globale de gaze cu efect de seră, până în 2050;

– asigurare medicală universală;

– milioane de noi locuri de muncă garantate, cu salarii ridicate;

– sindicate mai puternice;

– o clauză anti-monopol, domestic și internațional.

Foarte interesant mi s-a părut faptul că agenda Green New Deal nu conține și o taxă pe carbon, care este o mantra pentru mișcările ecologiste. Poate pentru că fostul președinte Barack Obama nu a introdus această taxă în 2009, când a optat pentru varianta cap-and-trade…Nu știu. Oricum, amestecul de obiective climatice cu cele populist-socialiste indică o încercare de re-brănduire [sic] ideologică a vechiului ecologism, prin împodobirea cu pene mai colorate smulse din penajul socialismului.

Ceea ce încearcă să transmită Green New Deal este o strategie de tipul orice-plus-reducerea-emisiilor-de-carbon. Practic, asistăm în secolul al 21-lea, la un mariaj între politicile ecologice și politicile economice. A le ține separate nu este o dovadă de rigoare intelectuală. Este mai degrabă un anacronism pe care socialiștii democrați se străduie să-l elimine.

De exemplu, emisiile noastre de CO2 nu sunt datorate în prezent doar arderii combustibililor fosili sau producerii de electricitate din cărbuni. Ele sunt produse și de infrastructură. Pentru fiecare om de pe planetă, există peste 1.000 tone de mediu construit: drumuri, clădiri de birouri, termo- sau hidrocentrale, autovehicule, trenuri, camioane de mare tonaj. La toate acestea, trebuie adăugate activitățile cotidiene, care măresc definitiv amprenta noastră de carbon: mersul la serviciu, mutările impuse de un nou job, călătoriile cu familia în timpul vacanțelor, folosirea cvasi-continuă a telefoanelor și computerelor, producerea si procurarea hranei, supraviețuirea în timpul vortexurilor polare etc. La rândul lor, activitățile menționate implică alte amprente umane în consumul de apă, utilizarea pesticidelor și solurilor, degradarea unor habitate. A fi om în această perioadă, pe această planetă, înseamnă a produce un impact climatic. A-l schimba sau atenua implică o metamorfoză severă a modului nostru actual de viață.

Un al doilea exemplu, legat de unul din obiectivele propuse de Green New Deal: milioane de noi joburi, garantate și bine plătite.

Eliminarea emisiilor produse de arderea combustibililor fosili pentru producerea electricității și a combustibililor echivalează cu eliminarea industriilor de hidrocarburi și cărbuni.

Numai în Statele Unite ale Americii, la nivelul anului 2015, numărul celor angajați în industria de petrol și gaze era de 10,3 milioane oameni. Concedierea lor ar crea un dezastru economic similar sau poate mai mare decât cel climatic presupus. Cum s-ar putea rezolva această problemă socială nu este explicat în proiectul Green New Deal.

Dacă programul naționalist al președintelui Trump va triumfa în noile alegeri de anul viitor, vom asista la o intensificare a sprijinului acordat industriilor care suportă energia națională. În această situație, teamă mi-e că socialiștii democrați americani nu vor avea de ales: viitorul Green New Deal va cere explicit naționalizarea resurselor fosile pentru a le păstra în subsol pe timp indefinit.

Desigur, dealerii Green New ar dori să cheltuiască trilioane pentru visurile lor climatice aberante și alte trilioane pentru obsesiilor lor populiste. O estimare conservatoare a costurilor implicate de introducerea legislației Green New Deal se ridică al suma de $6.600 miliarde USD pe an. Partea deranjantă este că majoritatea oamenilor obișnuiți din America nu vor să cheltuiască nici un cent, mai ales dacă e vorba de proprii lor bani. Anul trecut, în alegerile din noiembrie, cetățenii din Washington, stat democrat solid, au respins o taxă pe carbon cu o marjă de 12%.

Printre suporterii proiectului Green New Deal se numără și câțiva candidați democrați la postul de Președinte al SUA, dar șansele lor de a transpune în practică oricare dintre obiectivele proiectului sunt infinitezimale. Chiar la butoane fiind, președintele Obama nu a îndrăznit în 2009 să propună o taxă pe carbon. Îmi imaginez doar că într-o dezbatere publică televizată național, președintele Trump va folosi același argument despre Green New Deal cu care a caracterizat recent propunerea lui Ocasio-Cortez:

Parcă-i o teză de liceu care a primit o notă mică…

Green New Deal și contradicțiile climatice

Pe vremuri, marxiștilor le plăcea să vorbească despre contradicțiile fundamentale ale capitalismului. Astăzi, ei trebuie să considere și contradicțiile politicilor climatice de tip Green New Deal.

Dacă problemele climatice sunt așa de severe, apocaliptice chiar (Lumea se va sfârși în 12 ani dacă nu vom aborda problema schimbărilor climatice), de ce nu considerăm schimbările climei ca pe un eveniment care va distruge lumea, echivalent cu o invazie de extra-tereștri? De ce nu se declară un război climatic și se dă un ordin planetar prin care să fim obligați să adoptăm măsuri economice și politice echivalente cu un socialism de război?

Să alegem între capitalism și climă!

Să nu ne mai batem capul cu înălțarea unor noi mori de vânt sau cu subvențiile acordate regenerabilelor. Să declarăm imediat stare de război, național și mondial, să înființăm de urgența poliția climei, care să măsoare și să raționalizeze amprenta de carbon al fiecărui cetățean al planetei, să desființăm, așa cum cere Alexandria Ocasio-Cortez, miliardarii, și, din banii confiscați de la aceștia și din taxele crescute, să băgăm mii de miliarde de solari în mega-proiecte de infrastructură verde de pe întreaga planetă. A, și să nu uit: va trebui să impunem și sancțiuni economice Chinei și Indiei dacă vor mai construi noi termocentrale pe cărbuni. Cum vi se pare acest plan?

Unor oameni, afirmații pompoase, dar găunoase, de tipul celor proferate de socialiștii democrați, le produc panică și îi împing spre acceptarea unor politici climatice pripite, prost concepute, fără să se întrebe care sunt costurile de implementare a acelor politici.

Conform ultimului raport major publicat de panelul științific IPCC al ONU, dacă nu facem absolut nimic să stopăm schimbările climatice, impactul rezultat va fi echivalent cu o reducere a veniturilor noastre cu 0,2 – 2% în următorii 50 ani. Până în 2070, însă, veniturile personale vor fi cu circa 200-500% mai mari decât în prezent. Adică, impactul climatic ar fi echivalent cu pierderile pe care le-am putea avea de pe urma unei singure recesiuni economice în următoarea jumătate de secol.

Alternativ, schimbările climatice ar putea fi considerate ceva similar cu sărăcia globală – o problemă serioasă, dar care poate fi rezolvată cu răbdare și calm, fără a ne panica apocaliptic și fără a îmbrățișa soluții extremiste, de tip socialist.

Senatorul Tom Cotton (R-AR) a intuit admirabil capcana pe care o reprezintă inițiativele de tip Green New Deal:

Socialismul poate începe cu cele mai bune intenții, dar se termină întodeauna cu Gestapo-ul.

Concluzii

Armagedonul climatic nu va întâmpla în următorii 12 ani, așa cum cobește socialista democrată din New York, chiar dacă nu vom îndeplini toate obiectivele cuprinse în Green New Deal. Cei care avem o anumită vârstă, am mai văzut alarme false de acest tip.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro