(2) Jurnal de Cannes

E 16 mai si la Cannes s-a stricat vremea. La 7 dimineata, norii pareau sa se imprastie, pe urma, la coada de la Noga Hilton pentru a vedea „Boogie” (da, era coada si pe urma sala a fost plina-plina) a inceput sa bata vantul, iar dupa film a inceput sa si ploua. Anamaria Marinca venise nepregatita, cu un maieut pe ea. I-a dat Radu Muntean geaca lui.

„Boogie” e bun, desi mie tot „Hartia va fi albastra” mi-a ramas la inima. Dar ce imi place la „Boogie” este ca, de fapt, e continuarea fireasca a „Hartiei”. Tinerii care au facut revolutia (sau, ma rog, au trait evenimentele din decembrie ’89) au ajuns acum la 30 de ani. Unii s-au insurat si au copii si muncesc de le sar capacele ca sa-si tina familiile (cazul lui Bogdan Ciocazanu zis „Boogie” – Dragos Bucur), altii traiesc o continua burlacie, cu slujbe care nu-i satisfac (Sorin Penescu – Mimi Branescu), iar altii au plecat din tara, sperand inutil sa le fie mai usor in Occident (Vali Iordache – Adrian Vancica). Nici unul nu pare fericit in filmul lui Radu Muntean si nici unul nu pare stabilizat in vreun fel. A spus si regizorul la Q&A-ul de dupa proiectie (gazduit, ca de obicei, de cortul de langa Noga Hilton) ca in film e vorba despre etapa aia de trecere de la tinerete la varsta adulta. Adica e no man’s land-ul, nu esti „nici aici, nici aici”, dar devine clar ca nu te poti intoarce.

Camera lui Tudor Lucaciu ii urmareste de cateva ori pe eroi din spate, à la „Elephant”, ca si cum ar veni din trecutul de care eroii trebuie sa se rupa pana la urma. „Boogie” e filmul travaliului doliului – dupa tinerete, dupa trecut, dupa perioada comunista, cu vila lui Ceausescu de la Neptun pe care o revezi acum asteptand sa-i regasesti si paunii, chefuri, gagici, betii, idealuri ca la 30 de ani o sa fii cineva. Si pe urma, ajungi sa vezi ca nu e mare sfaraiala sa ai 30 de ani.

Dar Radu Muntean si coscenaristii Razvan Radulescu si Alexandru Baciu (acelasi trio ca la „Hartia…”) nu au intentia de a filosofa. Totul se petrece in imediat, in cotidian, dar sentimentul de amaraciune si de dezamagire e pregnant. Discutiile sunt tot atat de firesti si de colorate pe cat sunt eroii de familiari romanilor. I-ai putea auzi vorbind pe strada. Discutiile „de baieti” sunt exact asa cum sunt discutiile „de baieti”, iar disputele conjugale (dintre Bogdan si Smaranda – Anamaria Marinca) au exact doza de dramatism si de comic din certurile de zi cu zi, in care fiecare are dreptate in felul lui, doar ca fiecare vorbeste alta limba. N-am vazut decat doua persoane iesind din sala, catre final, desi mare pacat ca – dar nu e vina nimanui -, dialogurile sunt cu mult mai vii si mai adevarate in romana decat in franceza sau engleza.

La Q&A au venit: Radu Muntean, Dragos Bucur, Anamaria Marinca, Mimi Branescu, Razvan Radulescu si Alexandru Baciu, iar discutia a fost condusa de Olivier Père, selectionerul de la Quinzaine des Réalisateurs, care a vazut „Boogie” la Bucuresti, inca din ianuarie. Ca si cum nu era evident, Olivier Père a spus ca interesul Occidentului pentru filmele romanesti e mare, dar si ca Romania e mai putin prezenta in film decat in altele, ceea ce mi se pare neadevarat. E plin de Romania in „Boogie”, incepand cu munca pe branci, de dimineata pana seara si cu neputinta de a te concentra si pe familie, si terminand cu „n-am decat pe maini”, replica prostituatei intrebate de unul dintre tineri daca nu si-a tatuat floricele si pe degetele de la picioare. Cumva, ca sa inchei, singura sansa e sa facem pace cu trecutul si sa-l ingropam.

Din filmele pe care le-am mai vazut si de care n-am mai apucat sa scriu mi-a picat foarte bine „Hunger”, debutul in lungmetraj al artistului multimedia britanic Steve McQueen. Filmul a fost prezentat ieri in sectiunea Un Certain Regard, dar candideaza si la Caméra d’Or (premiul de debut care se acorda filmelor de la toate sectiunile; si pe care sper sa-l ia). E tot un film despre cum faci pace cu trecutul ca sa-ti fie mai usor in prezent. Dar Steve McQueen face cu totul alt soi de film despre IRA decat, sa zic, Ken Loach in „The Wind That Shakes The Barley”, film care a luat Palme d’Or-ul acum doi ani. Mult mai original, mai destructurat, mai intens dramatic si mai senzorial.

Pe scurt, e vorba despre anul 1981, cand fruntasii republicani irlandezi inchisi la Maze, langa Belfast, au intrat in greva, protestand impotriva faptului ca erau considerati detinuti de drept comun. Au refuzat sa poarte hainele care li s-au dat, au refuzat sa se mai spele, iar ca gest extrem au intrat in greva foamei. 10 dintre ei au murit, printre care si Bobby Sands (care avea 27 de ani). Dincolo de miza politica – asimilata de regizor mai degraba ca o invitatie la a reconsidera evenimentele prezentului cu ajutorul celor din trecut, caci istoria se tot repeta – filmul e deosebit de frumos si de destept construit, tradand ritmul interior propriu cineastilor cu stil. Montajul urmeaza curgerea sangelui, nu stiu cum sa spun, un anume detaliu vine firesc dupa un cadru apropiat sau un plan general, iar cand vine, realizezi ca exact acela ti-l doreai. Se vorbeste extrem de putin la inceput, fara sa simti lipsa dialogurilor, pentru ca e suficient sa vezi un politist care la intervale mai mult sau mai putin regulate isi inmoaie pumnii inrositi de sange si parca sfaraind in chiuveta, mergand apoi sa traga o tigara afara in frig, si un gros-plan cu un fulg care se topeste pe degetul cu care tine tigara sa-ti spuna mai multe despre ce meserie de rahat are si despre cat de mult o uraste decat imaginea batailor (care vor veni si ele).

In fine, mi-ar parea rau sa povestesc filmul pentru ca as vrea sa-l vedeti. Dar vreau sa mai spun ca acest ritm al filmului te face ca la un moment dat (aici, destul de devreme) sa incepi sa asociezi firesc imaginile cu sunetele, sa le regasesti vana comuna. Sper din toata inima ca acest film sa ia un premiu, pentru ca e intr-adevar arta si nu politica la conserva.

In schimb, „Leonera”, nu m-a innebunit, si cu atat mai putin „Three Monkees” de Nuri Bilge Ceylan, care mi s-a parut cu mult sub „Uzak”, desi cu putin peste „Climate”. Daca am reusit de m-am rasucit azi sa vad „Boogie”, l-am sacrificat pe Arnaud Desplechin, dar voi vedea diseara „Vicky Cristina Barcelona”, de Woody Allen. Dupa care – petrecerea romaneasca, iupiiii!

Iar maine, de la 8.30, vizionarea de presa cu „Linha de passe” de Walter Saller si Daniela Thomas, in care joaca Vinicius de Oliveira, baiatul descoperit de Salles in „Central Station”. Tot maine intra in Competitia Oficiala „Serbis” de Brillante Mendoza, primul filmul filipinez din ultimii 24 de ani care concureaza pentru Palme d’Or. Si tot maine, „24 City” de Jia Zhangke, un amestec de documentar si fictiune, istoria a trei generatii de femei, film care se bucura de prezenta lui Joan Chen.