(3) Jurnal de Cannes

Oboseala incepe sa se simta. Azi, ora 11, ne-am imbulzit la filmul chinezesc „24 City” (proiectia era la cea mai rea sala, Bazin, unde nu prea exista hol, si s-au format doua cozi, nimeni nestiind la care sa stea daca avea badge roz, albastru, alb etc), pentru ca, o data inceput filmul, fiecare sa se relaxeze. Un domn de langa mine a inceput sa sforaie discret dupa o jumatate de ora, tanara din stanga molfaia din guma a sictir surd.

Reactii firesti: filmul lui Jia Zhangke te pierdea pentru ca, in ciuda unui ambalaj curat, vag estetizant, preluat din alte documentare (si care nu dadea rau, dovedea un oarecare simt vizual), persoanele obisnuite de pe ecran nu-ti spuneau lucruri interesante despre istoria Chinei sau despre istoria lor personala.

Editia din acest an a festivalului e poate prima in care amestecul de genuri e cel mai pregnant. Documentar de animatie sau combinatie de documentar cu fictiune, e evident ca selectionerii vor sa ne arate cat de creativi sunt cineastii de azi, „cat de bine stam”.

Sa nu fim atat de exaltati. Mai nou, daca vrei sa iei interviu unei personalitati, trebuie sa scoti bani din buzunar. (Inainte de Festivalul de la Berlin, m-am inscris la un interviu cu Mike Leigh si mi s-au cerut 1000 de euro sau de dolari, ma rog, tot aia, pentru ca nici nu se punea problema sa mi-i dea cineva). Anul asta ti se cer in multe locuri bani si la Cannes. Cica Robert De Niro costa 1500 de euro (sau de dolari, tot aia pentru noi). Ca sa ce? Vedetele spun de multe ori foarte putine lucruri interesante. Iar faptul ca ziaristii trebuie sa plateasca pentru interviuri, spune Mihai Gligor, care e presedintele Asociatiei pentru Promovarea Filmului Romanesc (APFR) si pe care l-am intalnit ieri la pavilionul romanesc, se datoreaza faptului ca productia de film e peste tot in suferinta.

De departe, Woody Allen pare sa n-aiba o problema cu asta. El marturiseste intr-un interviu acordat recent ca filmele lui sunt atat de ieftine incat, daca n-au succes la public, nu usureaza prea mult punga producatorilor. Teoretic, cel mai recent film al sau, „Vicky Cristina Barcelona”, prezentat vineri seara in afara competitiei (am impresia ca intr-o corespondenta trecuta am spus ca e in competitie), ar trebui sa aduca lumea in sala, datorita distributiei: Scarlett Johansson, Javier Bardem, dar mai ales Penélope Cruz, care are un rol adorabil de artista colerica, ex-sotie a artistului plastic interpretat de Bardem, si care, spre satisfactia unora, reuseste fara efort s-o eclipseze pe Johansson.

Filmul, care o mai are in distributie si pe Rebecca Hall, este o comedie light despre doua turiste americane care petrec vara la Barcelona. Locatiile sunt turistice, comentariile vocii din off au si ele un soi de superficialitate de roman sentimental de vacanta dincolo de care poti gasi ecouri din filmele mai serioase ale cineastului. Cele doua turiste, una blonda, alta bruna, intra in vorba cu prototipul barbatului spaniol, extrem de sexy si ametitor de indraznet, care le propune un weekend la Oviedo in care sa faca si sex.

Toate ca toate, cliseele sunt bifate à la légère, dar cand apare Penélope Cruz, fandaxia-i gata. Jurnalistii au ras in hohote si au aplaudat la unele secvente in care Penélope turuie ca o masina de cusut si tine ritmul pocnind cu palma-n masa. „Vicky Cristina Barcelona” a fost o buna introducere pentru petrecerea romaneasca, organizata de APFR, care a avut loc ieri la terasa Rado, cu vedere la mare si la o plaja uda de la ploaia de peste zi. La un moment dat, muzica a virat-o pe lautareasca, dar au lipsit micii. S-au servit, ca pentru lumea buna, frigarui de pui cu dulce pe ele si fructe in ciocolata. Vinul alb a fost bun.

Alte barfe? Angelina Jolie a venit la Cannes nu doar cu gemenii din burtica, dar si cu Brad Pitt, iar la petrecerea filmului „Kung Fu Panda” cei patru (sic) au cerut o masa separata de prostime, unde sa nu fie deranjati. Cotidianul „Métro” avea azi un text despre un bodyguard de la Palatul Festivalului, care isi umfla muschii povestind cat de vigilent e si cum trebuie sa fii cu ochii-n paispe pentru ca ori vine cineva la patru ace si zice ca trebuie sa machieze ce stii ce vedeta (si e la oha!), ori vine vreo tipa-n blugi jerpeliti si spune ca intra sa vorbeasca cu mama, Catherine Deneuve (si e, de fapt, Chiara Mastroianni). Acum doi ani, vrand sa ajung de la pavilioanele din Market in palatul cu mai multe intrari, am luat-o pe niste coridoare pe care nu le stiam, am luat un lift de marfa, am trecut pe langa niste bodyguarzi si am ajuns taman in holul cu rochii lungi care tocmai stersesera covorul rosu la premiera de gala a lui „Marie Antoinette”. Deci, se poate.

Azi am vazut un film care mai mult ca sigur va fi in palmares, „Linha de Passe”, de Walter Salles si Daniela Thomas, film pregatit in patru ani si in care destinele a patru frati din tati diferiti se intersecteaza in capitala Braziliei. Mama e insarcinata cu al cincilea copil, tatal e din nou necunoscut. E, cred, cel mai elaborat, mai dens si mai sigur film vazut pana acum in Competitia Oficiala, mult mai aspru si mai amplu decat „Central do Brasil”, mult mai terre-à-terre decat „Diarios de motocicleta”, cu care Walter Salles s-a impus in afara tarii sale. „Lipsa cronica a tatalui” in societatea braziliana, spun autorii, isi gaseste ecou in lumea dura de pe ecran, care la un moment dat ameninta sa-i piarda pe cei patru baieti, dar si in credinta intr-un Dumnezeu a carui menire nu e sa te salveze, ci sa-ti dea si mai multe de dus. „Trebuie sa mergi inainte”, sunt ultimele cuvinte. Faptul ca filmul e lipsit de romantism si ca e tratat barbateste (cum barbatoase sunt si personajele feminine), atentia de a lua nu doar fapte din realitate, ci si actori neprofesionisti se adauga la dorinta celor doi cineasti de a da un tablou cat mai adevarat al tinerei generatii din Brazilia contemporana.

Maine, duminica, va fi prezentat in Competitia Oficiala „Gomorra” de Matteo Garrone, dar toti ochii vor fi atintiti pe „Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull”, care va fi vazut de jurnalisti la pranz.