(4) Jurnal de Cannes

Ecourile filmului lui Radu Muntean, „Boogie”, prezentat vineri in sectiunea necompetitiva „Quinzaine des Réalisateurs”, nu sunt atat de flamboiante cum au fost anul trecut cele la „4 luni, 3 saptamani si 2 zile” sau la „California Dreamin’”, dar sunt in general pozitive, criticii straini apreciind ca este, asa cum scria simbata „Libération”, „inca un semn ca ceva se intampla in cinematograful romanesc.”

Revista „Variety” remarca in editia ei cotidiana, sub semnatura lui Jay Weissberg, scenariul care „atinge nivelul de naturalism cerut de spectator”, dar ca si o oarecare lipsa de subtilitate, ceea ce face ca spectatorul sa-si dea seama mai repede ce urmeaza sa se intample. Revista apreciaza in schimb interpretarile lui Dragos Bucur si Anamaria Marinca, spunand ca „sunt experti in a capta inconstient aparatul de filmat” si din a face din personajele lor niste individualitati.

Daca Radu Muntean e comparat de „Variety” cu John Cassavetes („realism rasfrant in mai multe grade si asupra stilului”), cotidianul „Libération” il compara pe roman cu Maurice Pialat din „Passe ton bac d’abord”, cu Pascal Thomas din filmele anilor 70 si chiar cu Milos Forman din perioada europeana. Iar „Le Monde”, dupa ce spune in primul paragraf ca filmul este „banal la prima vedere”, noteaza: „Miracolul il reprezinta felul in care cineastul face ca aceasta trivialitate sa fie placuta, felul in care ne face sa credem in singularitatea povestii, desi ea a fost spusa de o mie de ori, povestea a doliului tineretii si a imaturitatii. Regia trasa in lungi planuri-secventa, ca si jocul revigorant al actorilor contribuie si ele. Sa mai adaugam aceasta tusa de cinism dezinvolt si de disperare surazatoare care fac din cinematograful romanesc o pledoarie metafizica pentru imaturitate.”

O felatie pentru un loc in competitie

Am trait s-o vedem si pe asta. Probabil ca majoritatea jurnalistilor au stat sambata seara pana la sfarsitul lui „Serbis” pentru a numara felatiile – ca sa aiba ce transmite -, sau pentru a se cruci de cat de slab poate fi un film din Competitia Oficiala, recomandat ca primul film filipinez care candideaza la Palme d’Or in ultimii 24 de ani.

Regizorul Brillante Mendoza are toate motivele sa considere ca i-a pus Dumnezeu mana-n cap de briliant ce e. „Opera” lui scalda povestea vaga a unei familii care din saracie intretine o terasa si un cinematograf cu filme porno, intr-o supa inutila de sani, fese, partide de sex hetero- si homosexuale, plus o felatie la lumina zilei (da, a fost doar una.). La „Brown Bunny”, acum cativa ani, s-a fluierat masiv, dar la acest film amatoristic cu pretentii de naturalism, dar filmat prost intr-un HD de cartier, cu un zgomot infernal care acopera dialogurile, cu interpretari jalnice si o regie pe masura, paradoxal nimeni n-a fluierat, ba chiar s-a aplaudat. O voce, doar, a strigat in franceza cand s-a terminat filmul: „In sfarsit!!”

Nu m-as mira ca maine, in editia lui „Screen International”, care are ca de obicei un tabel cu cotatii date de critici importanti, sa descoperim ca „Serbis” li s-a parut unora un film de calitate. Pana acum, pe locul 1 in topul „Screen” se afla, surpriza, „Three Monkees”, de Nuri Bilge Ceylan, dar e foarte posibil ca locul acestuia sa fie luat de „Linha de Passe”, filmul lui Walter Salles si Daniela Thompson, un remarcabil de unitar si de rezistent tablou al tinerei generatii din Brazilia zilelor noastre. Brazilia saraca. Brazilia unde anual, doua milioane de tineri fotbalisti intre 15 si 17 ani incearca sa intre in cluburi din diviziile a doua sau a treia, si din care mai putin de o mie reusesc. Brazilia cu capitala ei uriasa, Sao Paulo, unde 300.000 de curieri isi risca viata pe bani putini, strecurandu-si motociclete prin trafic. Brazilia in care 50.000 de oameni, mai ales tineri, mor anual din pricina armelor de foc.

Spre deosebire de tandretea intimista din „Gara centrala”/„Central do Brasil” sau de realitatile sociale efilate intr-o metafizica blanda in „Jurnal de calatorie”/”Diarios de motocicleta”, Walter Salles face impreuna cu Daniela Thompson (cu care a realizat acum 13 ani „Foreign Land”) o cronica aspra si concreta a duritatii vietii din Brazilia. E o lume din care figura tatalui s-a estompat, iar autoritatea paterna nu poate fi inlocuita de o mama care se straduieste sa fie severa sau de o amanta violenta, dar, spune filmul, nici de credinta intr-un Dumnezeu care ii face pe ologi sa mearga. Tot ce poate face Dumnezeu pentru tine, reiese de pe ecran, e sa te incarce mai mult ca sa te determine sa mergi inainte.

„Indiana Jones” a adus soarele

Cred ca a fost prima oara din cei patru ani de cand vin la Cannes cand am vazut bis-uri la Photo Call. (De pe terasa clubului presei, aflata la vreo 40 de metri de cortul alb cu fotografi care striga prenumele vedetelor pana ii lasa vocea). Steven Spielberg era in camasa, vesta oliv si nelipsita sapca de baseball. Cate Blanchett avea o umbrela mov, asortata cu rochia, ca s-o apere de soarele care parca a explodat pe Croazeta. Atmosfera e aici electrica, intensa si clara, ca dupa furtuna. Probabil ca ET a aranjat vremea, pentru ca ieri seara inca ploua in taietei marunti. E, ca sa zic asa, un moment istoric. Steven Spielberg n-a mai venit la Cannes din 1982, de la „E.T.”. Ca om care, daca i s-ar oferi un singur film cu care sa fie ingropat, ar alege „E.T.”, pot sa ma laud ca o sa am ce le povesti nepotilor. (Desi, ca sa fiu sincera, cel mai impresionat sa vezi vedete esti doar in primul an.).

Tanara generatie de acum, care a vazut partile precedente din „Indiana Jones” pe DVD, are ocazia de a vedea partea a patra pe ecran, la cinema, si asta e mare lucru– a spus Harrison Ford la conferinta de presa. Iar cine crede ca jurnalistii si criticii de cinema sunt niste fandositi care nu jura decat pe filme de arta ar fi trebuit sa vina la proiectia de la sala cea mai mare a Palatului Festivalului, Lumière, ca sa vada cum s-a umplut ochi cu o ora inaintea inceperii filmului. Evident ca multi au ramas pe dinafara, caci la Cannes sunt cam 4000 de jurnalisti si n-au unde incapea toti o data.

Interesul era cu atat mai mare cu cat productia lui „Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull” a fost inconjurata de mister si nimeni nu stia ce urma sa vada decat daca nu cumva, din prea multa curiozitate, rasfoise caietul de presa. De aceea nu voi face dezvaluiri despre la ce se intampla pe ecran. Oricum, filmul intra aproape peste tot in lume pe 21 mai, adica azi-maine. Dar voi spune asa, ca teaser, ca a fost poate cea mai vie proiectie de presa la care am asistat: cum s-au stins luminile, cei de la balcon au inceput sa aplaude, pe urma au aplaudat si scandat niste chestii, ca pe stadion, de cum apareau numele cunoscute pe generic.

Voi mai spune, de asemenea, ca filmul este, asa cum zicea pe urma George Lucas (co-producatorul) ca le-a stat in intentie, cel mai bun film al seriei. E nu doar apoteoza ei, dar si un buchet de aluzii, extrem de placute pentru fani, la marile filme ale lui Spielberg. (Tare ma mananca buricele degetelor sa spun niste lucruri…). „Am tot fost intrebat de ce nu fac o continuare la „E.T.” sau la „Indiana Jones”, dar nimeni nu ma intreaba de ce nu fac o continuare la „A.I.” sau la „Hook”,” a spus Spielberg care la inceput a fost reticent cu ideea unei noi „Indiana Jones”.

Iar Harrison Ford, bronzat si cu un cercel in urechea stanga, a spus ca Spielberg ii pare si mai bun regizor decat era in urma cu 20 de ani si, intrebat in legatura cu statutul lui de star, a raspuns cu modestia care poate unora li se pare facuta, „nu cred ca stiu sa fiu un star, meseria mea e sa fiu actor”. Foarte simpatica a fost Cate Blanchett, care, datorita rolului sau (nu spun mai mult) se astepta sa fie interpelata de jurnalistii rusi. Cand o reporterita de la televiziunea rusa a inceput prin a multumi din suflet echipei pentru acest film (a carui actiune se petrece in timpul Razboiului Rece), actrita a intrerupt-o spunand „imi cer in avans scuze cetatenilor rusi”. Replica a cazut pana la urma ca o gluma, pentru ca nimeni n-a avut ce sa-i reproseze. Karen Allen, care isi reia rolul din partile precedente ale seriei, a constatat ca atmosfera de la filmare a fost atat de blanda si de relaxanta de parca „totul fusese criogenizat la modul placut”. Shia LaBeouf, Ray Winstone si John Hurt au fost si ei prezenti, dar intrebarile i-au cam ocolit, in centrul atentiei fiind Steven Spielberg si Harrison Ford.

Cred ca aceeasi jurnalista din Rusia i-a pus lui Harrison Ford o intrebare in numele fiului ei de 8 ani. Ca noul „Indiana Jones” nu e doar pentru copii scolari o dovedeste si reactia jurnalistilor, dincolo de dorinta de a-si scrie corespondentele. Steven Spielberg e poate singurul cineast care e in stare sa spuna povesti capabile sa vrajeasca publicul de orice varsta. Nu intamplator, Harrison Ford a spus: „am vrut sa realizam o sarbatoare a filmelor”, ceva care sa creeze „placere pura”. Nu este „Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull” de nivelul lui „E.T.” sau „Intalnire de gradul III”, dar este o placere de care te bucuri fara a te gandi de e una vinovata sau nu. E un spectacol diferit de un „Armaggedon” sau „Transformers”, in care efectele speciale acopera placerea pura, dar e mult mai aproape de ideea de cinema ca-n vremurile de odinioara, iar trimiterile la filmele precedente te fac sa fii tot timpul cu atentia treaza.