(6) Jurnal de Cannes

O foicica de hartie cu sigla Universal, varata in caietul de presa al filmului lui Clint Eastwood, ne avertiza: „Va rugam sa luati nota de faptul ca titlul original al filmului care va fi prezentat in competitia Selectiei Oficiale marti, 20 mai, nu mai este „Changeling”, ci „the exchange”. Titlul francez ramane „l’échange””. Oare Clint Eastwood si-a dat seama in ultimul moment ca a facut un film mic si de aceea a trecut titlul cu minuscula? Sau a avut o revelatie si a descoperit adevarul ultim al operei sale?

Anuntat cu surle si trambite si asteptat in consecinta, „the exchange” se dezumfla din primele cinci minute, cand aceleasi acorduri elegiace se repeta aproape la fiecare 30 de secunde, umpland pauzele in care mama singura, interpretata de Angelina Jolie, nici nu munceste ca o roaba la centrala telefonica (alunecand pe patine), nici nu se invarte in jurul fiului sau. Avertizat de muzica, spectatorul presimte melodrama lovind, insa dezamagirile nu vor pregeta sa curga din momentul in care fiul dispare, iar dupa cinci luni politia din Los Angeles ii vara pe gat femeii un alt baiat, iar aceasta il accepta, desi protesteaza stins ca nu e fiul ei.

Inspirat dintr-o poveste reala, cazul Christinei Collins, petrecut in 1928 si adus pe ecran de Eastwood, se remarca de fapt nu prin muzica ieftina si repetitiva, ci printr-un scenariu defectuos care pune sub umbrela ilogicului orice curs ia povestea. Filmul isi pierde repede creditul, cecul in alb pe care il are la spectator opera unui regizor consacrat, iar multe secvente devin rizibile. Chiar am auzit jurnalisti pufnind la vizionarea de presa.

Printre privirile stinse ale Angelinei Jolie (care, de la „Girl! Interrupted” parca joaca tot mai rau), printre rautatile politistilor din LA care isi acopera incompetenta printr-o rezolvare de fatada), singura pata de culoare este John Malkovich. Acesta are rolul unui reverend la fel de simpatic precum numele sau, Gustav Briegleb, care tuna si fulgera de la amvon impotriva politiei si care, scuturandu-si ciocul si tuguindu-si buzele (seamana cu John Hurt) provoaca tumultuosul curent de opinie in favoarea mamei. Filmul este atat de dezamagitor incat nu poti sa nu te intrebi locul carui film bun l-a luat Eastwood in competitie.

Delta, pamant unguresc

Cineastul maghiar Kornel Mundruczo a filmat „Delta”, se intelege deja din titlu, in Delta Dunarii. Subtitlul acestui articol e, trebuie spus, o gluma, caci, desi toate personajele vorbesc ungureste, nu se precizeaza nici ca e vorba de Romania, nici de Ungaria, actiunea filmului neavand nevoie sa fie fixata pe harta.

Inspirat de aceste locuri in cursul unei calatorii din 2003, tanarul cineast a gasit in Delta Dunarii spatiul ideal pentru o poveste nu atat despre un incest cat despre imposibilitatea ca cei ce depasesc norma sa poata trai rupti de oprobriul societatii. Cu trimiteri vagi, dar nu inexistente la „Badlands” (de Terrence Malick), povestea fratelui reintors acasa, care se indragosteste de o sora pe care n-o cunoaste are toata incarcatura raiului cu termen de garantie redus. In cadre lungi, a caror frumusete e datorata in mare masura Deltei, cu foarte putine dialoguri, filmul are un soi de plasticitate lipsita partial de metafizica ce ingreuna frumusetea lui „Izignanie”/„The Banishment”, filmul lui Andrei Zviaghintev, prezentat anul trecut in competitie.

Dar, la fel cu un alt film al lui Zviaghintev, „Intoarcerea”, si „Delta” e inconjurat de o un nimb sumbru. Daca unul dintre interpretii eroilor copii din „Intoarcerea” s-a inecat dupa terminarea filmarilor in acelasi lac, actorul principal din „Delta” a murit in timpul productiei. Filmarile au fost refacute cu un alt interpret, cunoscutul muzician maghiar Félix Lajkó, autorul coloanei sonore. Acesta a compus muzica in timpul filmarilor si a exersat cantand in bisericile din zona. „Delta” e un film frumos, dar nu-ti da senzatia ca adanceste prea mult simplitatea dificila a subiectului. Lipsa de profunzime poate fi echilibrata de frumusetea imaginii si de tacerile celor doi expresivi interpreti, desi muzica ampla si evocativa devine uneori prea grea de sensuri metafizice.

Maradona is the King

Prezentarea documentarului lui Emir Kusturica despre Maradona a marcat azi inca un gol in favoarea evenimentelor mondene canneze. Au venit amandoua vedetele. Filmul nu e doar povestea lui Maradona, dar si povestea prieteniei nascute intre doi oameni cu destule puncte comune, printre care mai ales admiratia pentru Che Guevara si dispretul pentru George W. Bush si globalizare.

„Argentina si Serbia sunt doua tari care au fost zdrobite de FMI”, spune Emir Kusturica, pe care discursul lui Maradona de la summitul celor doua Americi de la Mar del Plata, cand l-a criticat pe Bush, l-a uns la inima, convingandu-l ca a gasit un suflet-pereche. Ambitia lui Kusturica (venit anul trecut in competitie la Cannes cu unul dintre cele mai nereusite filme ale sale) a fost de a fi primul care sa-l dezvaluie pe adevaratul Maradona. Pe omul, fotbalistul, tatal, cetateanul, sfantul Maradona (Kusturica singur il aseamana cu un sfant).

Dar si de a nu se exclude pe sine, Emir Kusturica, a carui ultima isprava a fost sa ingroape simbolic Hollywoodul la prima editie a unui festival de film organizat acasa la el (a participat atunci, dar dupa inmormantare, si Cristian Mungiu). Documentarul pleaca de la Villa Fiorito din Buenos Aires si se incheie tot acolo, dupa ce trece prin La Bombonera, celebrul stadion din Buenos Aires, dupa ce ajunge la Belgrad si mai face un ocol prin Napoli. Ca Maradona e un icon si ca e adorat in continuare nu se indoia cineva. Desi nu stiu cata lume cunoaste faptul ca la Buenos Aires exista din anul 2000 Biserica Maradoniana, care numara peste 100.000 de fideli. Acestia se intalnesc de Craciun pentru a sarbatori nasterea lui Maradona (care a avut loc, totusi, pe 30 octombrie), respectiv de Pasti pentru a marca ziua de 22 iunie, cand Maradona a marcat cu mana.

Mai interesant e poate faptul ca realizarea filmului l-a ajutat pe insusi Maradona sa se regaseasca povestindu-se si revazand cu ochii mintii sau in mod real propriul trecut. Acest proces se pare ca l-a usurat – la propriu si la figurat – de multi dintre demonii sai. E greu de crezut ca Emir Kusturica s-ar fi putut trage la o parte si realiza un film discret (titlul e totusi „Maradona by Kusturica”), in care el sa nu se vada. In ciuda asemanarilor dintre cei doi, exista una care nu functioneaza. Daca despre Kusturica au fost voci care au spus ca e un Maradona al filmului, despre Maradona n-am auzit inca pe nimeni zicand ca e un Kusturica al fotbalului.