„Lanțurile, aduceți lanțurile. A spus domnul consul să puneți lanțurile”. Lupta românilor cu vizele, acum 30 de ani. Remember.

În această perioadă ȋn care ne luptăm eroic cu viza Schengen, m-am gândit că ar fi oportun, ca exerciţiu memorial, să le reamintesc celor tineri sau mai puţini tineri cum se obţinea o viză de călătorie ȋn Comunitatea Europeană, apoi UE, acum 30 de ani. Nu a fost un dat, a fost un drept pentru care a trebuit să ne batem. Astăzi, din trei click-uri poţi avea bilet de avion, rezervare la hotel şi rent-a-car ȋn aproape orice colţ al lumii.

Mai puţin pe celălalt mal al Atlanticului, dar aceasta este o altă poveste care nu face altceva decât să ȋntregească totul. Ceea ce veţi citi ȋn rândurile de mai jos sunt amintiri şi opinii foarte subiective şi asumate ca atare. Dar aceasta este puterea memoriei: să intervină acolo unde istoria pare să fi plecat la culcare.

Prima mea cerere de viză datează din primăvara anului 1994. Acum trei decenii eram student, vesel, fără bani (cum altfel, salariul mediu era undeva ȋn jurul a 20 USD pe lună, dar mărcile erau la putere), mă pregăteam să plec ȋn Franţa, „peste hotare”, cum ȋncă se mai spunea atunci.

Îmi amintesc atmosfera care domnea ȋn acea „curte a miracolelor”: o coadă lungă, impresionantă, compactă, pe care am ȋntâlnit-o mai apoi doar la pelerinajele religioase

Deplasarea putea fi realizată datorită invitaţiei unor prieteni din regiunea şi oraşul Nantes implicaţi ȋn faimoasele, ȋn epocă, acţiuni de „ȋnfrăţire” dintre localităţi din ruralul românesc şi cel din Franţă, Elveţia şi Belgia, ȋnfiinţate ȋn ultimii ani ai regimului Ceauşescu ca o reacţie la acţiunile de sistematizare a satelor.

Secţia consulară a Ambasadei Franţei se afla plasată undeva ȋn zona Piaţa Română, acolo unde se afla atunci şi Liceul German, pe strada Christian Tell. Îmi aduc aminte perfect de atmosfera care domnea ȋn acea „curte a miracolelor”, ca şi cum ar fi fost ieri: o coadă lungă, impresionantă, compactă, pe care mai târziu am ȋntâlnit-o mai apoi doar la pelerinajele religioase pe care le-am studiat ani buni de zile.

Numărul imens de „requerants de visa”, denumirea oficială pe care o purtau, se putea explica prin faptul că ne găseam ȋn plină perioadă pre-pascală, urmau să vină sărbătorile şi mulţi români urmau să-şi viziteze familia, rudele, prietenii. Am ajuns ȋn perimetrul consultatului la căderea nopții, după o lungă călătorie cu trenul din provincie spre Bucureşti.

Fusesem deja prevenit de alţi doritori de viză, prin viu grai (mă simt nevoit să subliniez acest aspect, nu exista Internet, forumuri de discuții, rețele sociale etc) că mă aşteaptă o noapte lungă şi grea, suferința de dinaintea bucuriei. Ca şi acum, era o primăvară capricioasă şi relativ rece şi la un moment dat, un foc de surcele şi resturi de lemne fost aprins ȋntr-un mic butoi de tablă galvanizată subtilizat de pe un șantier de construcții din apropiere.

Mereu Bucureştiul a fost un imens şantier, dar pe atunci era haiducie absolută din acest punct de vedere. Au apărut de niciunde şi vânzători ambulanţi de ceai, ness, oribilul „ness” frecat ȋn cană al anilor 1990 şi de ţigări „la bucată”, sendvişuri şi alte nimicuri necesare supravieţuirii de noapte.

Odată cu ivirea zorilor, rândul, ca un animal viu, era cuprins de o mare emoţie şi un fel de nerăbdare a finalului…

După ce rândul s-a consolidat şi s-a aşezat, ȋn vederea mult aşteptatei ȋnfăţisări din dimineaţa următoare, au ȋnceput să circule printre noi mai multe liste cu nume, liste de ordine ad-hoc, prin care se ȋncerca de către ȋntreprinzători o disciplinare a aşteptării şi nerăbdării de a te vedea ȋn faţa uşii consulatului.

Odată cu ivirea zorilor, rândul, ca un animal viu, era cuprins de o mare emoţie şi un fel de nerăbdare a finalului, plină de ȋncordare. Gata cu focul, bancurile, ţigările şi ness-ul, urma asaltul final.

Treceam unul câte unul, disciplinaţi, printr-un „turnichet”, un sistem rotativ de intrare-triere asemănător cu cel din metroul bucureştean de la ȋnceputurile sale, doar că era dublat de un manşon de tablă, pentru a ȋmpiedica orice tentativă de dublare sau ocolire; ȋntregul, instalaţia ȋn sine semăna izbitor de mult cu o strungă, portița prin care oile placide trec una câte una la muls, sus pe munte.

Un tip prezentabil, ȋn „civil”, costum-cravată sobră, foarte agitat şi autoritar, ne frăgezea şi el cu vorbe şi comenzi ţintite, chiar ȋnainte de a trece pragul camerei zero, a bucuriei şi speranţei. Căutam febrili paşaportul, care urma să se deschidă exact „la fotografie”, pentru a nu obosi şi solicita inutil personalul consular. Urma apoi o lungă documente obligatorii necesare obţinerii vizei, dosarul acesteia. Dacă memoria mea este bună, era necesar inclusiv un releveu cadastral al locuinţei gazdei, pentru cei care aveau invitaţii private, prin care aceasta dovedea că are spaţiul locativ necesar găzduirii est-europeanului dornic de aer şi Occident.

Asigurările medicale de călatorie erau achiziţionate, cu o voioşie şi iresponsabilitate tipic românească – doar că la ȋnceputul anilor 1990 mă ȋndoiesc ele acopereau, efectiv ceva ȋn caz de nevoie – de la strămoşii brokerilor de astăzi, adăpostiţi ȋn rulote vechi de tablă, scoase din uz.

Rulotele erau puse pe butuci, la propriu, amplasate strategic la colţ de stradă, pe lângă ambasadele şi consulatele cele mai frecventate. Cum memoria olfactivă este cea mai persistentă dintre toate „memoriile” omului, ţin minte că asigurările medicale de atunci, tipărite, oare de ce, pe hârtii colorate, roz, verzui-fluo, galben etc, miroseau puternic a tutun, chiar şi la săptămâni bune după achiziţionarea lor. Se fuma intens, se fuma sinucigaş ȋn micile rulote. Alte vremuri, alte ţigări, alte standarde de societate şi publicitate.

„Lanțurile, aduceți lanțurile. A spus domnul consul să puneți lanțurile”

Odată obţinută mult dorita viză pentru destinaţia principală de călătorie (oamenii plângeau sau râdeau, după caz, dreptunghiul micuţ de plastic, de 5×10 centimetri putea schimba vieţi, destine, cariere, căsnicii), trebuia să te grăbeşti să iei şi viza de tranzit. Cel mai adesea Austria, da, Austria, iarăşi ea, pentru că geografia şi autostrada a plasat-o fix ȋn calea marii evadări către Vest. Consulatul austriac se afla pe atunci undeva pe strada Vasile Lascăr, intersecţia cu Maria Rosetti. Fac aceste precizări pentru că era şi este un spaţiu ȋngust, ȋntre două străzi foarte circulate, y compris cu o linie de tramvai etc. Rândul de aici nu prea avea unde să se desfăşoare, nu-şi găsea ordinea lui naturală, cum era cazul anterior.

„Lanţurile, aduceţi lanţurile. A spus domnul consul să puneţi lanţurile” – un ȋndemn care răsună ȋn minte şi memorie după decenii. Să nu fiu totuşi greşit ȋnţeles, expresie doar figurativă.

„Lanţurile” cu pricina era nişte cordoane lungi ȋmbrăcate ȋn material textil, aşa cum vedem astăzi prin aeroporturi, care se instalau ȋn momentele de maximă afluenţă, pentru ca mulţimea să nu blocheze total strada. După ce aveai şi viza de tranzit, erai condamnat, ȋn cea mai mare parte a cazurilor, la ore şi ore de călătorie cu autobuzul, până la destinaţie finală.

Ce ar mai fi de spus, ce ar mai fi de adăugat? Poate un alt suvenir legat de eliberarea propriu-zisă a vizelor. La ora prânzului, după ce cererile de viză erau procesate, un funcţionar (al unei ambasade care reprezenta un regat mititel, subţire şi firoscos, plasat mai sub ceţurile nordului Europei) ieşea punctual la gardul incintei cu un mic coş ȋmpletit din nuiele.

Nu erau prea mulţi doritori acolo, viza bogaţilor se „dădea” greu, aproape imposibil, nu constituia o destinaţie majoră pentru români. Funcţionarul deşerta, la propriu, coşuleţul cu paşapoarte peste gard, iar duzina de oameni nerăbdători le ȋmpărţeau mai apoi ȋntre ei citind cu voce tare numele ȋnscrise ȋntre coperţile de carton, dintre care unele ȋncă mai purtau stema RSR, cu secera şi ciocanul: Ionescu, Popescu, Vasilescu.

Nici urmă de GDPR, protecţie date şi alte alea, totul era simplu, direct, eficient. Nu uman, dar aceasta-i altă poveste nespusă acum.

În loc de concluzie: bucuraţi-vă la maxim de drepturile câştigate astăzi. Aşteptarea de la Nădlac, vara, despre care am scris deja aici, face parte din lunga serie de bătălii pe care românii au trebuit şi trebuie să le mai dea pentru a arăta că suntem europeni născuţi, nu făcuţi. Restul este imigrare ȋn masă.

N.Red: Mirel Bănică este cercetător ȋn domeniul antropologiei. Cea mai recentă carte publicată: Între două lumi. Monahismul ortodox şi modernitatea, Editura Polirom, 2024.